Azi, cred, că am să vă povestesc despre cum am fost noi într-un loc minunat, la ieşire din Braşov, către Tîrgul Secuiesc; un loc ce mi-e drag pentru tot amalgamul acela de sălbăticie amestecată cu domesticul fermelor rătăcite aproape de urban, pentru mirosul lacului în care se văd câteva undite aruncate şi nişte pescari pitiţi în tufe; pentru cârdul de raţe şi gâşte în care o barză se ascunde de ochii curioşilor, ai soţului meu fiind cei mai insistenţi; pentru mirosul de fân cosit şi pentru zgomotul cascadei artificiale ce pica într-un hârdău care-mi amintea de mamaia mea şi strugurii toamnelor pierdute din copilărie.
Un loc în care muntele se îmbratisează cu întinderi vaste de teren şi unde pomii sunt atat de plini de rod incat crengile se rup sub greutatea lor invitându-te să te servesti ..natural şi firesc. Ne-a bătut vântul in fata si picuri de apă se ridicau din lacul, altfel, adormit. Cate o gâscă dispărea în strafundul lui, intr-o joaca de-a v-aţi ascunselea specială. Sigur nu ghiceai locul unde va apărea, mai apoi. Crănţăneam merele oferite de pomul gazda si priveam muscatele din feresti, semn ca acolo nu era doar restaurant pescaresc ci şi loc de odihnă.
Cateva sperietori de ciori erau asezate intr-o pitorească şareta cu paie, iar o cumpănă de fântana scartaia in voie. Fiecare stalp din gard era împodobit cu un vas de lut ca o palarie şi remarcam armonia perfecta dintre lut ars, pamant, lemn şi pe alocuri sticlă. O SPLENDOARE. Toto, cainele nostru ce ne însoteste cam peste tot, in clipe de ragaz, işi sălta picioruşele din spate la vederea cardului de păsări.
Vreo trei bibilici înăltuţe, altfel decat cele cunoscute de mine, de parcă erau niste fete de pension, se aratau indignate de atentia lătrătorului nostru. Le-a trădat, însă, rapid, cand a observat, intr-un tarc, cateva capre ce pentru o clipa s-au oprit din tot ce faceau ele acolo. Pe rand au intins boticurile prin zabrelele gardului şi s-au atins timid şi surprinzator. Toto, trecea de la una la alta de parca era un cuceritor înnăscut. Nu cred ca am mai ras asa de multa vreme. Mutritele capritelor erau delicioase şi vedeai cum işi indreptau cornitele ca si cand oricand ar fi ripostat la vreo necuviinţă câineasca. Le-am lăsat, căci un cal şi un măgar ne-au distras atentia, iar mirosul de peste prajit ne-a ingenuncheat definitiv. Că masa a fost excelenta nu va mai spun, dar acum nu-mi mai doresc decat să adun bucuria unei zile perfecte dintr-un loc la doar o mână intinsă,…ca sa spun asa, de casa.
Ştiţi că am eu o expresie favorită..„obişnuitul dintr-o zi specială”. Azi o schimb putin şi voi spune atât: un loc special dintr-o zi obişnuită. O sarbatoare de o zi, menita sa repare fisuri invizibile, sa puna strop de vacanta intr-o amintire creata ad-hoc. Nu stiu de ce cred ca aceasta zi e …repetabila si oricand s-ar potrivi descrierea pentru o vreme cand evadarile noastre vor fi vacante de o zi.
V-am mai spus de atâtea ori, în confesiunile mele trecătoare, lăsate pe acest ”pergament” virtual, în care nu reuşesc niciodată să-mi susţin ideea de început, pierzându-mă printre cuvinte zălog, ce oricând s-ar putea rostogoli în bulgări de suferinţă şi păreri de rău că s-au aşternut, că trecerea mea prin viaţă nu a fost totdeauna lângă oameni potriviţi. Eu însămi am fost nepotrivirea, lăsând la vedere doar o parte din mine, ascunzând multe din cele ce mă defineau ca şi când cineva mi-ar zâmbi cu un aer plictisit superior, (apropo cunoaşteţi genul?, eu da), spunându-mi, parcă, ce pierdere de timp şi energie e în mine.
Lăsând la o parte 2-3 persoane faţă de care nu mai pot schimba nimic, am încercat de 10 ani încoace să îmi scutur mintea şi sufletul, să dau drumul unui izvor despre care nici măcar nu ştiam că poate fi în mine. Credeţi că a fost uşor? Nicidecum. Urme de îndoieli, regrete, ruşine, dezamăgire, neconcordanţă, drumuri devenite paralele, principii încălcate, principii valabile doar pentru unii, întâmplări bântuitoare, oameni deveniţi personaje, minciuni prin omisiune, lucruri înfrumuseţate de dragul supravieţuirii, fantezii triste sau vesele prinse în chip de experienţe, stări de nervozitate, de nesiguranţă, uitatul peste umăr, frica, zâmbetul de complezenţă, invidia, trădarea şi alte lucruri de acest gen trebuiau transformate doar într-un singur cuvânt şi anume: viaţă. Sau o latură a ei. Şi nu, nu e vorba despre alţii, ci despre mine. Ani în care am adunat printre cele bune, ce se văd şi care acum mă ajută să ţes din nou pânză curată, o mulţime de balastru. Al meu. Greu de dus, greu de disipat. O prăpastie între a vrea, am fost şi a deveni. Cum să le uneşti la ceas de drum de viaţă cu ani destui?
Ca un miracol, acum 10 ani, cand Dumnezeu mi l-a trimis pe Mihai, soţul meu, în cale şi în casă, unindu-ne sub sutana lui de bunătate, am învăţat, cu el, de la el, prin el, cum să fac să dărâm punţi şi legături nepotrivite, cum să mă iert şi cum să construiesc, reconstruiesc altele noi. Cu oamenii nu am început să fac asta din prima, eram în continuare angrenată în legături de faţadă, unele atât de îndepărtate încât firele au fost uşor de rupt şi tăiat, la un moment dat, pentru că erau extrem, extrem de subţiri. În schimb, de la el am adunat altele: preocupări simple, departe de urletul oraşului, ce îmi devenea din ce în ce mai străin, uitând de luciri de magazine cu lucruri efemere, de localuri ce altădată le frecventam cu drag, acum devenindu-mi apăsătoare, de ore pierdute aiurea pe la terasă în aceleaşi poveşti ce nu se schimbau decât dacă se ridica vreunul de la masă, de vizite ce intrau la obligaţii şi obligatorii.
El m-a trecut uşor peste toate acestea, cu iubire, până când unele întâmplări mi le-a transformat într-un sigiliu pe care să nu-l mai pot deschide decât cu ochii minţii, pecetluind trecutul şi viitorul într-o confesiune ştiută perfect de el, dar închisă frământărilor mele. Nu mă mai puteam astfel agăţa doar de gând nepotrivit, ci de firescul vieţii, unde se aşezau alte poveşti şi exemple ce nu mă mai făceau să mă simt atât de incomod. În fiecare zi cunoşteam şi alte destine de oameni buni, dar cu zbucium în suflet, despre care nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Încet, încet m-am vindecat; m-am prins în hora mea zilnică şi mi-am dat seama că lucrurile şi chipurile se estompează, că drumurile prin păduri şi munţi alături de purtătorii noştri de blană, cu ochi umezi şi bucurie în priviri, fac cât 10 excursii la Paris, că discuţiile purtate despre om, natură, istorie neştiută, biciuită de cenzura vremurilor, despre întâmplări de azi şi de ieri, au dat drumul la acel izvor despre care nici nu ştiam că exista în mine.
Si nu, nu mi-am schimbat anturajul, cum mi s-a spus uneori; celor din trecut tot antipatică sau simpatică le sunt, bună sau rea; nu am prieteni noi, şi tot cu aceiaşi oameni îmi petrec zilele de naştere sau sărbătorile, dar mă simt îndreptăţită de anii ce îi am să port cu mine poveşti simple sau complicate, secrete, răutăţi sau binele în stare pură. Toate adunate în mai bine de 45 de ani. Cum să aduni, în aşa sumă, doar bune? As fi vrut eu, dar stema din frunte îmi spune că încă n-am văzut nimic şi e musai să închid şi să deschid capitole, tot cu rele şi tot cu bune, dar, măcar, acum, mi-am învăţat lecţiile şi am un Învăţător aproape, pe care îl pierdusem cândva aparent, şi un om ce are grijă de mine şi rătăcirile mele. Toate gândurile de azi le-am dezvoltat datorită poemului scris de sotul meu, pe care vi-l las aici:
Aripa Frumoasa.
Si zorii vor veni ,
Cu temnite infrante, cu lacate zdrobite
si stele urcate pe pamant din cerul cel de dedesubt.
Luceafarul va mangaia taramul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripa, pe Aripa Frumoasa, stiuta ca Zorila, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tacea uitandu-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosanzenei, statea la sfat cu oameni si mai ales se nastea in fiecare zi, asteptand Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, imblanzea zanele aducandu-le in femei,
Si pe uriasi in barbati.
Sadea Chipuri in stanci urcand in munti cu lupii de vant, cu urlet auzit pana departe-n campii spre Marea cea Neagra vazuta din Ceahlau de cel cu suflet.
Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.
Mihai Tîrnoveanu.
Aşa că, m-am trezit cu bucurie în suflet, bucuria lucrului obişnuit, bucurie şi nevoie de a mulţumi, şi nu am nevoie de un moment special pentru asta. De la tine, soţul meu, am învăţat să ştiu a iubi, şi nu nu pe tine, pe tine ştiam a te iubi, dar am învăţat să iubesc mai profund ceea ce credeam că mi-e la îndemână oricum, să cred în simboluri, în viaţa cu spirit înalt, în jertfa celor ce eu nici curaj nu am a le pronunţa numele, să iubesc natura, muntele, vântul, animalele, istoria ce se aşează în pagini scrise de eroi necunoscuţi dar ştiuţi de cei ce vor a şti, să iubesc neamul, credinţa, să nu mă mai dezic de lucrurile adevărate doar pentru că în trendul vremii se poartă altfel, să caut, să studiez, să mă întovărăşesc cu oameni ce mă pot ajuta să cresc, să mă iert, să ştiu, să aflu şi sa lupt; să iubesc româneste, să simt legendele oamenilor vii, basmele şi miracolele lor, să iubesc portul şi folclorul românesc, satul viu şi roadele câmpului, dar mai ales sa îl iubesc pe Dumnezeu. Toate astea ţi le spun mereu, dar azi citindu-ţi poemul mi-am dat seama încă o dată că n-as mai putea trăi altfel şi m-am trezit a le spune, aşa cum fac de o vreme, deşi sub ”reflectoare” şi ochi nepotriviţi, în rânduri-gânduri. Mulţumesc şi iţi las mai jos ceea ce te emoţionează pe tine mereu:
Am scris pentru duzina de cuvinte:pergament, pana , sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, Scriu rar, pun articolul şi fug, revin după o saptămână şi tot asa. N-am răspuns comentariilor voastre şi nu din lipsă din respect, ci pentru că nu-s, nu mă găsesc în timpul liber necesar. În tabelul lui Eddie găsiţi jucători mai serioşi. Să mă iertaţi, vă mulţumesc.
Prima dată când am plecat la pescuit mi s-a promis, din start, că acţiunea asta nu va însemna altceva decât o ieşire normală în natură, cu….cortul. Ceea ce nu înţelegea bunul meu amic era că aveam oroare maximă de corturi, dormit în aer liber, şi de lucrurile ce s-ar putea petrece în apropierea lor. Degeaba protestam. Se hotărâse în gaşca mea micuţă de prieteni, de atunci, că depresia ce se instalase în sufletul meu nu poate fi tratată decât cu ieşire în natură. Eu avusesem deja, până la cei 22 de ani, de atunci, două escapade de gen. Prima s-a consumat în mod traumatizant, frig, avertisment de urs, mâncare naşpa, şi un companion care mi-a lăsat un gust amar. Suferea de sindromul şefului:-narcisist şi insistent. Cu drag îmi aduc aminte, ce bucuroasă eram că mi se sfârşise aventura, a doua zi, şi juram că nu voi mai încerca vreodată astfel de experienţe.
A doua oară a fost plăcut. Asta pentru că tot cortul îmi aparţinea şi era ticsit cu pilote, salteluţe, saci de dormit, că abia mă zăream în el. Am mâncat cea mai bună tocană de cartofi şi am băut cel mai bun ceai de plante, proaspăt culese din pădure. Cu toate astea, nefiind zona amenajată nu prea mi-a priit lipsa apei, a toaletei şi restul de confort binemeritat. Mi-am propus ca pe viitor să mă lipsesc de astfel de preocupări. Asta ar fi fost a treia oară când încercam senzaţiile noi ale naturii. Atâta muncă de lămurire s-a dus cu mine, încât am ajuns la balta respectivă pe întuneric. Alte trei corturi erau deja instalate şi oamenii coceau porumb şi cartofi, cu ceva vin fiert alături. Bonus…. o partidă de remi.
Ne-au ignorat, lăsându-ne chinul de a ne instala dihania. Surpriză! Lipseau câteva tije de la cort. S-a pierdut, din nou, ceva timp, căutându-se beţe înlocuitoare pentru susţinere. Dar, după doi cartofi copţi, un porumb şi o cană de ceai, m-am mulţumit repede cu un somn. Fie vorba între noi, aproape din picioare, atât eram de obosită. Nu aveam maşină, atunci, niciunul dintre noi. Venisem cu trenul, aşa că n-am cărat prea multe. Curios, nici n-am avut nevoie de ceva. De dormit, am dormit doar eu. Amicul meu şi-a exersat abilităţile de mare pescar, toată noaptea. Eu habar nu aveam de asta. Am aflat dimineaţă după ce m-am mirat de ochii lui bulbucaţi şi roşii de nesomn.
Ei, dar esenţa abia acuma vine! Că doar ce poate fi atât de nemaipomenit într-o escapadă la baltă?! Cum se făcu dimineaţa, dar de-aia târzie, ca pentru mine, şi încercând să păcălesc timpul şi lumea din jur rămânând mai mult în solitudinea mea prietenă şi dragă, numa’ ce mă vezi zbughind din cort într-o mare mirare şi indignare. Ce se întâmplase? Claudiu, pescarul amator sau nu, de teamă să nu mă deranjeze, a luat cât a putut el de fin un recipient cu râme, mămăligi şi alte minuni. În graba lui a deranjat un tub. Acuma ce să vă spun mai întâi? Că eram oripilată? Sau că îmi venea să merg pe jos până acasă? Pentru că din cutiuţa respectivă se revărsaseră nişte viermişori. Mici şi „minunaţi”, vii şi prea mişcători pentru gustul meu.
Şi nu se revărsaseră oricum. Nu! Ci pe lângă faţa şi părul meu. Mă credeţi sau nu, n-am ţipat, nu m-am jelit, nu m-am răzvrătit prea tare. Ieşind în grabă, şi băgând de seamă că toată lumea era pe baltă, am luat o creangă stufoasă şi am început să mătur viermişorii buclucaşi, bombănind de zor. Tocmai atunci mă zări unul din cei de pe acolo. Se depărtează uşor de mine, se duce la amicul meu şi îi şopteşte: „Auzi, tu ai adus-o pe prietena aia a ta să se destreseze? Du-te, nefericitule, şi scap-o de vietăţile mişcătoare, că nu te văd bine mai târziu!’’
Nu are rost sa mai detaliez întâmplarea. Nu m-am supărat. N-am pescuit, nu m-am destresat, dar nici rău nu mi-a făcut ieşirea. M-am întors cu cinci peşti acasă şi asta a fost tot. Mi-am scos pârleala, vreo 4 ani mai târziu, când am plecat tot cu el, dar de data asta şi cu iubita lui personală, eu pe post de şofer. Mi-au ascuns cheile de la maşină, mi-au întins un pled şi m-au pus la soare. Ei, pe baltă. Mari pescari. Amândoi.
După cinci minute am început: „Mă plictisesc! Auoleu, gângania! Mă ciupeşte! Mi-e cald! Mi-e sete!”
Am ţinut-o aşa până am auzit:
-Auzi, ce facem cu ea ? O aruncăm în lac? Nu, nu putem! Hai, să-i dăm o undiţă!
-Nu-mi place!, zic….
-Iaca aşa! Să-ţi placă! N-ai de ales!, şi-mi înfige o undiţa între ochi…
-Fă ca noi, da ? Arunci! Dacă se mişcă plutitorul tragi! Hai, că nu-i greu!
Arunc. Ce o fi greu? Are dreptate. După prima lansare, o tufă era şi în dânsa nimeresc eu. Săracul om! Du-te! Descurcă, scoate firul, dă-mi-o iar spre aruncare. Greu. Fac iar operaţiunea. Acum, nu ştiu cum fac, dar fix între undiţele lor mă duc, încurcând astfel toate trei firele. Dezastru! Mă ajută şi de data asta. Mă exilează, totuşi, precauţi, pe un podeţ. Şi începe distracţia. Unu, doi, trei peşti îi prind în mai puţin de 15 minute. Ţopăiam de fericire. Ei…. nimic! Punga goală. Eu, victorioasă! În următoarea juma’ de oră adunasem cu tot cu cei trei de la început, în total: 7 peşti. Doar eu.
Aud din nou:
-Ţi-am zis eu s-o aruncam în lac? Na, acu’! Norocul începătorului! Hai, o aruncăm acum, luăm peştii şi plecăm!
N-a fost să fie. M-au mutat de acolo, de fapt am plecat cu toţii. Am mai prins eu unul şi Dana unul. Marele pescar…. nimic. Cu 9 peşti am ajuns acasă şi cu ultima bifare a vreunui drum de pescuit. Nu m-au mai prins, nici ei, nici alţii. Îi ascult poveştile pescăreşti pasagere cumnatului meu. Totdeauna acestea sfârşesc cu o replică: „Măi, da’, pescar mai priceput ca Adriana n-avem! 8 dintr-o lovitură!”
Şi singura dată în viaţă vrând-nevrând am fost croitoraşul cel viteaz! Sau pescarul? Ei, lasă…
