• Iubesc impresiile de vacantă ale oamenilor obisnuiti ce descopera locuri fabuloase şi ne lasa si noua impresia ca le putem vedea candva. Eu vă fac o invitaţie turistică, în modul nostru inconfundabil al aventurii de o zi.  Voi încerca să povestesc popasul în acel loc-spectacol, loc în care natura şi mâna omului a făcut, pentru cei ajunşi acolo, să  creadă, pentru câteva clipe, că se află într-un tărâm binecuvântat de Dumnezeu, de parcă era Raiul coborât pe pământ într-o încremenire vie de care greu te desprinzi şi pe care, din păcate, nu o poţi privi decât de la distanţă, fiind proprietate privată.

• Traseul ne fusese lung, în acea zi. Văzusem  vestitul sat Viscri cu poiana aceea misterioasă din vale, cu dulceţurile şi papucii de pâslă de la porţi, cu gând de prinţ Charles şi cu un ochi aruncat spre poarta moşiei sale şi cu Cetatea bisericii medievale. Drumul părea infernal de greu. Nu şi pentru maşina noastră care a făcut faţă cu brio colbului de ţară şi pietrelor ce săreau de sub roţile ei, parcă atinse de sfârâitul de cauciuc încins. Pe marginea drumului, buldozerele aşteptau cuminţi. Nici urmă de om. Doar gândurile noastre treceau libere pe acolo. Ne gândeam că trebuie să te simţi prea dornic de natură, pentru că altfel plictiseala omului activ de oraş ar intra prea repede în acţiune. Pe şosea vedeam biciclete pedalate de turişti străini, semn că locul devenise dornic de turişti sau turiştii de loc.

• În fine. N-am zăbovit mult. Am poposit în Saschiz, în schimb, unde am mâncat cea mai bună ciorbă de legume, cu chimen întreg, nu măcinat, în ea şi preponderent cu varză şi carne de vită, pentru care aş fi lăsat şi cea mai mare şi bună friptură. Şi nu, nu era gen gulaş. Am învăţat să o fac şi eu între timp. Locul era de vis, preţurile incredibil de mici, deci prin buzunare ne-a  rămas visteria aproape intact; aerul de poveste, deşi nici aici nu e de zăbovit prea mult. Ruinele cetăţii ne străjuiau dintr-un pâlc de verdeaţă căţărătoare, ca nişte ghirlande verzi; iar un parc îngrijit ne purta paşii către o linişte incredibilă. Nu ştiu cum făceam că, în fiecare loc în care ne opream, aveam un ghid inedit: câte un căţel. Am avut căţelul de Viscri, de Saschiz şi de Biertan. Parcă apăreau de nicăieri şi nu se lăsau până nu dădeau o reprezentaţie de ghiduşie, fiecare în parte. Dacă vreodată vreţi să înnoptaţi în Saschiz, vă recomand cea mai inedită pensiune, pe care doi intelectuali braşoveni au transformat-o într-un tărâm de basm, după cum am aflat de la nişte prieteni dar şi din reviste de specialitate unde am putut să şi văd  proiectul lor finalizat şi dând roade.

• După Sighişoara, Biertan şi Mediaş, după drumuri întinse şi ore ce fugeau prea repede, îmi doream o cafea cu lapte şi un dulce de casă şi toată lumea ne-a trimis la pensiunea Binder Bubi. Doar că, mai tare am fost extaziată de peisajul şi casele din prejur, pentru că luxul şi impersonalitatea pensiunii, cu nume exotic, m-au făcut să uit de dorinţele mele şi să mă iau după o tăbliţă pe care scria spre „Trei stejari”. Ne atrăgea ca un magnet şi nici drumul de ţară nu ne trimitea înapoi. Ne uitam la ceas, era spre asfinţit, dar noi continuam drumul ca şi când un Neghiniţă, din urechea stângă,…ne spunea la amândoi, în acelaşi timp: „Nu renunţaţi! Va merita!”

• La un moment dat, ne-a pocnit armonia  unei îmbinări dintre păşune şi pădure, de parcă câmpia şi muntele erau într-o nuntă astrală, iar noi eram nuntaşi neinvitaţi. N-am mai mers mult şi am oprit motorul în faţa unei porţi. Cum aş putea eu să vă explic uimirea şi emoţia acelui moment? Poarta era imensă, străjuită de stejari. Un moment dantelat pornit din ochiuri de lemn şi motive naţionale, prinse în simboluri ce se lăsau descoperite uşor şi nu prea. În faţa ochilor se căsca un domeniu impresionant. Hectare de vie, de o parte şi de alta a drumului de întâmpinare, se terminau cu o căsuţă care părea ceva cu tentă administrativă. Undeva, departe de ochiul indiscret al lumii, un conac imens de piatră, lemn şi sticlă, cu o tentă circulară şi acoperiş de stuf, cu terasă şi livezi roditoare ne băgase într-o muţenie absolută.

• Trei stejari! Potrivit nume! Părea că românismul însuşi îşi făcuse loc curat acolo, într-o păstrare a tradiţiilor şi spiritului naţional. O moară de vânt spărgea asfinţitul sângeriu al emoţiilor şi al zilei, însăşi. Era o comoară de privelişte. Câinii locului, nişte ciobăneşti mioritici.impresionanţi,veneau înspre noi, dar fără ameninţări în priviri. Nu aveam ce căuta acolo, dar nimic nu ne putea urni. Camera foto înregistra părticele de basm, tocmai, parcă spre a părea că ceea ce ni se întâmplă nu e doar vis. Pâlcuri de arbori ascundeau şi alte bijuterii din domeniu. Cai impecabili păşteau liniştiţi şi ghiceai că un teren de tenis sau ceva de călărie mai se găsea, sigur, acolo.

• Într-un final, ca nişte paparazzi de ocazie, mulţumiţi şi îmbătaţi de frumosul autentic, ne-am depărtat conduşi de două mierle, două surate cântăcioase, care, parcă, fiind în asentimentul nostru, nu au putut a ne lăsa în liniştea aceea unică ci ne-au cântat un Vivaldi, mai altfel, fără partitură, dar care se potrivea perfect cu natura îmbrăcată în straie de om. Nu cred că am să mai văd nicăieri sau doar cu vreun  alt noroc, ie mai bine ţesută decât la Trei stejari. Indiferent cine sfinţeşte acel loc şi indiferent de valoarea lui, uiţi imediat de cuvântul bani şi îl păstrezi doar pe cel meritat: impecabil.

• Cu gândul ăsta, ne-am întors acasă unde NU ne aştepta o surpriză plăcută: dispăruse un pisoi roşcat ce nu stătuse la noi decât trei săptămâni, cât l-am cărat pe la veterinari, de bolnav ce era. De curând am aflat că roşcatul îşi găsise  adoratori, undeva mai in vale, la o casă desprinsă din poveşti interbelice. Cumva am uitat de Trei Stejari. Până azi.

Completaţi voi titlul, după ce veţi citi rândurile mele….

De multe ori plecăm de acasă fără ţintă. Ne urcăm în maşină, facem plinul, luăm o rovignetă, dacă nu cumva avem deja şi, complice, alegem destinaţia. Nu ne iese din prima. Când simţim miros de cauciuc înfierbântat, ştim, deja, că ne-am depărtat de Braşov şi ne uităm să vedem ce scrie pe tăbliţe. Exagerez puţin, dar cam aşa se întâmplă şi, nu ştiu cum, dar de multe ori, de foarte multe ori, destinaţia preferată este cea spre Sighişoara. Ăsta e avantajul Braşovului. Orice drum, chiar şi în autovehicul, poate deveni o aventură posibilă: Viscri, Saschiz,  Rupea, Sighişoara, Mediaş şi Biertan se pot vedea în aceeaşi zi, cu o întoarcere târzie. Dacă vrei, când ajungi la Cristuru Secuiesc poţi porni spre Odorheiul Secuiesc. Doar că, acolo, nu ştiu cum facem şi totdeauna ajungem pe alt traseu: fie că este spre Miercurea Ciuc, fie spre Praid, fie, prin mila Domnului, înapoi în Braşov, nerătăciţi ca să zic aşa. Nu de altceva, dar, întotdeauna, când mergem la Sovata împletim drumul cu Praid şi alte localităţi covăsnene. Aşa că, dacă vreţi trasee interesante puteţi pune gps-ul deoparte, (noi nici nu avem, tot din spirit de aventură şi spectacol gratuit), căci veţi găsi minunăţii de oraşe şi locuri numa’ bune de o plimbare….mai altfel. Cu ceva bani în buzunare, cu gând de ducă şi frumos, reuşim să rămânem cu amintiri spectaculoase de doar o zi. Aşa, ca din întâmplare, am ajuns la lacul Sfânta Ana, la Balvanyos sau am luat drumul de Făgăraş cu Sibiul în plan. Alte locuri minunate: ştrandul Perşani, Sâmbăta cu a ei herghelie sau mânăstire, cu păstrăvării la tot pasul, cu ocolire spre Transfăgărăşan, cu localităţi pline de istorie gen Cârţişoara şi terminând cu Sibiul şi ale lui Ocne. După cum se vede, timp, bani de benzină, cum spuneam şi dispoziţie, multă dispoziţie. De asta nu e nevoie de plan, poate doar ceva informaţii rutiere, de construcţii începute pe drumuri, care nu-s tocmai rele, asta dacă nu te întâlneşti cu buldozerele şi maşinile de tasat asfaltul, care îţi vor mânca din timpul alocat excursiei ad-hoc. Dar ăsta e farmecul inconfundabil al ţărişoarei noastre, care de 25 de ani peticeşte şi iar peticeşte  ochiuri  apărute pe şoselele noastre şi tot nu ai parte de lucruri definitive. Apropo de asta, în pădurea ce ducea de la lacul Sf Ana spre Balvanyos, parcă, drumul era făcut de germani din timpul celui de-al doilea război mondial. Cum se prezintă, nu cred că e nevoie să mai spun, nu? E drept că nu e distanţă decât de vreo 15 km între, dar aici se opreşte memoria mea şi nu ştiu decât că m-am mirat teribil, cum în pădure, în sălbăticie, drumul era impecabil. Mi-a răspuns Mihai la întrebare, normal.

Astăzi nu refac vreun traseu, nu de altceva, dar m-am lungit teribil în introducere, de cred că vor urma şi alte episoade de gen. Îmi aduc aminte de o rătăcire monumentală a noastră, pe undeva pe drumul de întoarcere dinspre Mediaş, unde am văzut cel mai misterios loc creat de mâna omului, ca un tărâm dantelat, străjuit de poarta vieţii şi a bunului gust, apărat de cei mai frumoşi dulăi ciobăneşti mioritici, de mori de vânt şi acoperiş de stuf. Dar promit că revin cu amănunte. Văzusem cu puţin timp înainte Biertanul şi rămăsesem în minte cu acele coline terasate de ziceai că eşti la Pamukale, (nu că aş fi fost, dar mi-a plăcut comparaţia unei dragi prietene când a văzut fotografiile), cu cetatea şi chiar cu câteva surate măcănitoare pe care Mihai le-a şi tras în poză. Cerul era sângeriu spre asfinţit şi mirosul de lapte proaspăt, din pieţele săteşti, mă făceau să mă înfior de simplitatea locului într-un paradox de măreţie şi grandoare de peisaj ce se transforma, în ochii mei, într-un tablou natural desprins dintr-o încremenire de o clipă. Inexplicabil în cuvinte. N-am. Nici atunci, nici acum. Plecam totdeauna cu ghirlande de ardei puşi la uscat, cu coşuri de nuiele, mai ales când treci prin satul Chendu, din drumul spre Târgu Mureş sau Sovata, cu amintiri culinare perfecte şi cu dorinţa permanentă de reîntoarcere, când tu nici nu te depărtai prea mult. Nu ştiu dacă nu am încurcat trasee, prin povestea mea. Ce am vrut a spune e, de fapt, că era imposibil să nu descoperim, cu un talent incredibil, în afară de cel al rătăcirilor permanente, locuri de vis, chiar şi cele de agrement doar şi că, poate de asta, spun tot timpul că trăind într-un oraş atât de permisiv plimbărilor de orice fel, e păcat să ne risipim în vizite şi socializări repetabile. Mi-e mult mai simplu să ne împachetăm şi să pornim pe cărări de munte sau pe şosele cu destinaţii de poveste. Vă învit să încercaţi.

Textul face parte din duzina de cuvinte din cadrul clubului psi. Dacă doriţi să ştiţi ceva despre locul de vis, întâlnit în excursia mea, am scris despre el aici, tot într-o duzină de cuvinte. Dacă nu, găsiţi cuvintele alese în alte încercări  în tabelul găzduit de psi.