Şi pentru că am tăiat moţul blogului, (pentru că mi-am amintit de ce am scris şi cum am început a scrie, câtă bucurie am simţit atunci, câte luni am purtat cu mine euforia începutului meu de a-mi dărui, în primul rând mie, cuvinte ascunse în cotloane de suflet, câtă mulţumire şi fericire mi-au adus oamenii ce s-au oprit în timp şi mi-au citit rândurile, încurajându-mă şi dându-mi măcar senzaţia că e loc şi pentru mine) e timpul să mă reîntorc spre lucruri simple, cum spuneam ieri.
Ce am descoperit eu într-un an despre bloguri şi lumea lor e prea puţin important. Am încercat să las semne despre asta, în multele comentarii ce aveau tangenţă cu subiectul, dar de multe ori nu eram tocmai obiectivă ci purtam cu mine subiectivitatea întâmplărilor din acea perioadă. Am descoperit, în schimb, că mi-am pierdut umorul. Cum am ajuns să scriu sobru şi fără accente de realitate, nu ştiu. Mie îmi place fantezia, dar mai mult la alţii. Îmi plăcea când scriam în acest blog şi ca un jurnal, amintindu-mi de întâmplări trecute sau aproape actuale, de discuţii ce altfel se ascundeau adânc în memoria mea şi aşa selectivă, de istorioare cu tâlc sau nu, de lucruri urâte care cu riscul dezgropării lor s-au dovedit a fi vindecătoare.
Am uitat să râd, să mă amuz, să povestesc despre ce-mi place, încercând, în schimb, să adun metafore zâmbitoare în texte drăguţe, care sunt singurele ce mă pot face să surâd, măcar. Aşadar, va trebui să mă adun şi să înşir şi lucruri facile, care nu înseamnă mai nimic pentru cei din jur, dar care vor însemna sigur, în timp şi nu numai, ceva pentru mine. Azi am vorbit cu cineva drag la telefon. Vă spuneam că urăsc telefonul. Că sună când sunt mai ocupată şi când sigur mi-e greu să mă concentrez. Telefonul fix a zăcut nefolosit până am descoperit că era defect cu totul. Am reuşit să-l repun în drepturi şi am format primul număr. Mi-am dat seama cât de aproape am putea fi de oameni, dacă nu am mai încerca atât să-i judecăm şi să răstălmăcim sensurile. Sau măcar să spui ce te deranjează la omul respectiv, chiar cu riscul unei răceli şi mai abitir decât până atunci. Nu ştiu când se răcesc prieteniile, dar ştiu că defectele proprii sunt tolerate de familie, dar mai puţin de cel care te place doar, dar a făcut greşeala de a te fi ridicat prea mult pe un piedestal nemeritat. Noroc că există comunicarea. Aia care la nivel teoretic mă enervează teribil, dar care practic poate aduce roade.
Ieri, am primit de la o bloggeriţă talentată, un semn de primăvară. Cred că nu e om să nu ştie pasiunea mea pentru lalele albe, mai ales, şi pentru coşuri de nuiele. Ei, am primit lalele ce nu se vor ofili niciodată şi am realizat că sunt oameni cu pasiuni ce nu ştiam că ar putea exista măcar, pentru că peste site-urile de specialitate trec repede, nefiind fan hand made. Şi de ce aş fi? Nu ştiu să cos un nasture, măcar, să croşetez sau să desenez un copac, iar aici cred că aş concura liniştită cu un pici de 3 ani, deşi am văzut lucruri făcute de copii de 3 ani remarcabile, aşa că renunţ la comparaţie. Tocmai de asta sunt mai mult decât impresionată de talentul şi unicitatea lucrurilor făcute de unii dintre noi. Aşadar, mulţumesc, Vavaly! Să ai o primăvară minunată! Eşti foarte talentată!
Vă spuneam sau nu, că am început curăţenia de primăvară în curte. Nu am o curte mare, dar pentru Braşov este suficient de spaţioasă, fiind ştiut faptul că rar există case cu teren adiacent suficient. Mi se spărsese o ţeavă în curte, a reuşit cumnatul meu să o înlocuiască şi, ca într-un noroc fantastic, am găsit o cişmea vintage de piatră pe Mercador. Era problemă transportul dinspre Tg Mureş spre Braşov, ceea ce ar fi făcut produsul la fel de scump precum în comerţ. S-a rezolvat şi asta, cu un prieten al vânzătorului ce avea drum spre capitală. Aşadar mâine am cişmea adevărată. Poartă nouă am, mai rămâne să rezolv cu placare de piatră şi mă declar fericită. Ba, stai puţin …că vreau şi umbră, şi o marchiză n-ar strica. Până una alta astea sunt planuri. Deocamdată am bifat două „succesuri”, aşa ca să destind atmosfera.
Mai destind cu ceva sau poate nu. Ce pot face eu ca Alma, câinele rotweiller, de un an, care e la noi din 19 ianuarie să poată fi dresată cumva? Bani de dresor, n-am! A omorât toate plantele şi nu, nu are nevoie de verdeaţă. Ultima era gen palmier, cu frunze late, uşor toxică. Nu am mai găsit nimic din ea. Când am văzut-o cu câtă furie o rupe nici nu am ştiut cum aş putea-o pedepsi. Cât despre arbuştii de afară? E pericol public, câinele meu. La ţipete nu are nicio zvâcnire, să dau în ea ar fi degeaba, nu simte durere şi nici nu îmi doresc să fac asta. E singurul câine îndărătnic şi se ştie că având cinci câini deja ştiu ce vorbesc. Cu toate astea e căţelul meu de suflet şi mi-e dragă de mor. Credeţi că simte asta şi de aia râde aşa de mine? Habar nu am, dar cu siguranţă îmi va mai spune printr-o nouă boacănă. De s-ar opri înainte să ne transforme casa într-un mare coteţ.
Am vrut să postez cele de mai sus, când am făcut o manevră de învârtit-sucire pe când aveam un ghiveci în braţe. Ştiţi definiţia dezastrului? Nu? V-aş fi fotografiat-o eu dacă aş fi mai avut putere. În miercurea mea liberă, tot pământul din ghiveciul ce s-a făcut ţăndări s-a scurs pe treptele unei scări interioare, prin ceşcuţe, coşuri, pe frigider, cuptor cu microunde, prin toate crăpăturile de care ştiam şi nu ştiam, dar mai ales pe gresia nelucioasă ce mi-a răpit mult timp până am curăţat-o perfect. Deci sunt mai rău decât Alma. Mă retrag. Încă strâng de prin locuri mititele, ascunse.
Pe curând, prieteni şi….bine v-am găsit! Nu ştiu unde am rătăcit o vreme.
