Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Între jurnal şi poveste…

Şi pentru că am tăiat moţul blogului, (pentru că mi-am amintit de ce am scris şi cum am început a scrie, câtă bucurie am simţit atunci, câte luni am purtat cu mine euforia începutului meu de a-mi dărui, în primul rând mie, cuvinte ascunse în cotloane de suflet, câtă mulţumire şi fericire mi-au adus oamenii ce s-au oprit în timp şi mi-au citit rândurile, încurajându-mă şi dându-mi măcar senzaţia că e loc şi pentru mine) e timpul să mă reîntorc spre lucruri simple, cum spuneam ieri.

Ce am descoperit eu într-un an despre bloguri şi lumea lor e prea puţin important. Am încercat să las semne despre asta, în multele comentarii ce aveau tangenţă cu subiectul, dar de multe ori nu eram tocmai obiectivă ci purtam cu mine subiectivitatea întâmplărilor din acea perioadă. Am descoperit, în schimb, că mi-am pierdut umorul. Cum am ajuns să scriu sobru şi fără accente de realitate, nu ştiu. Mie îmi place fantezia, dar mai mult la alţii. Îmi plăcea când scriam în acest blog şi ca un jurnal, amintindu-mi de întâmplări trecute sau aproape actuale, de discuţii ce altfel se ascundeau adânc în memoria mea şi aşa selectivă, de istorioare cu tâlc sau nu, de lucruri urâte care cu riscul dezgropării lor s-au dovedit a fi vindecătoare.

Am uitat să râd, să mă amuz, să povestesc despre ce-mi place, încercând, în schimb, să adun metafore zâmbitoare în texte drăguţe, care sunt singurele ce mă pot face să surâd, măcar. Aşadar, va trebui să mă adun şi să înşir şi lucruri facile, care nu înseamnă mai nimic pentru cei din jur, dar care vor însemna sigur, în timp şi nu numai, ceva pentru mine. Azi am vorbit cu cineva drag la telefon. Vă spuneam că urăsc telefonul. Că sună când sunt mai ocupată şi când sigur mi-e greu să mă concentrez. Telefonul fix a zăcut nefolosit până am descoperit că era defect cu totul. Am reuşit să-l repun în drepturi şi am format primul număr. Mi-am dat seama cât de aproape am  putea fi de oameni, dacă nu am mai încerca atât să-i judecăm şi să răstălmăcim sensurile. Sau măcar să spui ce te deranjează la omul respectiv,  chiar cu riscul unei răceli şi mai abitir decât până atunci. Nu ştiu când se răcesc prieteniile, dar ştiu că defectele proprii sunt tolerate de familie, dar mai puţin de cel care te place doar, dar a făcut greşeala de a te fi ridicat prea mult pe un piedestal nemeritat. Noroc că există comunicarea. Aia care la nivel teoretic mă enervează teribil, dar care practic poate aduce roade.

Ieri, am primit de la o bloggeriţă talentată, un semn de primăvară. Cred că nu e om să nu ştie pasiunea mea pentru lalele albe, mai ales, şi pentru coşuri de nuiele. Ei, am primit lalele ce nu se vor ofili niciodată şi am realizat că sunt oameni cu pasiuni ce nu ştiam că ar putea exista măcar, pentru că peste site-urile de specialitate trec repede, nefiind fan hand made. Şi de ce aş fi? Nu ştiu să cos un nasture, măcar, să croşetez sau să desenez un copac, iar aici cred că aş concura liniştită cu un pici de 3 ani, deşi am văzut lucruri făcute de copii de 3 ani remarcabile, aşa că renunţ la comparaţie. Tocmai de asta sunt mai mult decât impresionată de talentul şi unicitatea lucrurilor făcute de unii dintre noi. Aşadar, mulţumesc, Vavaly! Să ai o primăvară minunată! Eşti foarte talentată!

Vă spuneam sau nu, că am început curăţenia de primăvară în curte. Nu am o curte mare, dar pentru Braşov este suficient de spaţioasă, fiind ştiut faptul că rar există case cu teren adiacent suficient. Mi se spărsese o ţeavă în curte, a reuşit cumnatul meu să o înlocuiască şi, ca într-un noroc fantastic, am găsit o cişmea vintage de piatră pe Mercador. Era problemă transportul dinspre Tg Mureş spre Braşov, ceea ce ar fi făcut produsul la fel de scump precum în comerţ. S-a rezolvat şi asta, cu un prieten al vânzătorului ce avea drum spre capitală. Aşadar mâine am cişmea adevărată. Poartă nouă am, mai rămâne să rezolv cu placare de piatră şi mă declar fericită. Ba, stai puţin …că vreau şi umbră, şi o marchiză n-ar strica. Până una alta astea sunt planuri. Deocamdată am bifat două „succesuri”, aşa ca să destind atmosfera.

Mai destind cu ceva sau poate nu. Ce pot face eu ca Alma, câinele rotweiller, de un an, care e la noi din 19 ianuarie să poată fi dresată cumva? Bani de dresor, n-am! A omorât toate plantele şi nu, nu are nevoie de verdeaţă. Ultima era gen palmier, cu frunze late, uşor toxică. Nu am mai găsit nimic din ea. Când am văzut-o cu câtă furie o rupe nici nu am ştiut cum aş putea-o pedepsi. Cât despre arbuştii de afară? E pericol public, câinele meu. La ţipete nu are nicio zvâcnire, să dau în ea ar fi degeaba, nu simte durere şi nici nu îmi doresc să fac asta. E singurul câine îndărătnic şi se ştie că având cinci câini deja ştiu ce vorbesc. Cu toate astea e căţelul meu de suflet şi mi-e dragă de mor. Credeţi că simte asta şi de aia râde aşa de mine? Habar nu am, dar cu siguranţă îmi va mai spune printr-o nouă boacănă. De s-ar opri înainte să ne transforme casa într-un mare coteţ.

Am vrut să postez cele de mai sus, când am făcut o manevră de învârtit-sucire pe când aveam un ghiveci în braţe. Ştiţi definiţia dezastrului? Nu? V-aş fi fotografiat-o eu dacă aş fi mai avut putere. În miercurea mea liberă, tot pământul din ghiveciul ce s-a făcut ţăndări s-a scurs pe treptele unei scări interioare, prin ceşcuţe, coşuri, pe frigider, cuptor cu microunde, prin toate crăpăturile de care ştiam şi nu ştiam, dar mai ales pe gresia nelucioasă ce mi-a răpit mult timp până am curăţat-o perfect. Deci sunt mai rău decât Alma. Mă retrag. Încă strâng de prin locuri mititele, ascunse.

Pe curând, prieteni şi….bine v-am găsit! Nu ştiu unde am rătăcit o vreme.

Mărgăritare festive · Mărgăritare-profil

Înşiră-te mărgăritare

  • Nu ştiu cine sunt, totdeauna. Nu ştiu. Încă mă descopăr, încă am parte de surprize, încă sunt pe drumul cunoaşterii de sine, deşi ar fi trebuit să am habar până acum. Nu-mi plac schimbările, nu-mi place să mut nimic din ceea ce mă bucură, nu vreau să trec prin alte transformări decât cele normale, nu vreau să pierd oameni şi nici măcar nu vreau să recunosc cât de legată sunt de anumite fiinţe, dar şi de lucruri deopotrivă. Poate de asta sufăr când renunţ, chiar cu bună ştiinţă, la oameni, dezamăgindu-i sau dezamăgindu-mă ei pe mine. De-a lungul timpului am încetat să  îmi mai explic rătăcirile şi nu numai. Nu pot trăi nepăcătuind şi nici nu voi justifica permanent anumite decizii. Ştiu doar că mi-am pus la punct treaba cu aşteptările, dar mai ales acea parte cum că dacă nu ai trăit viaţa acelui om, orice judecată nu poate fi decât subiectivă. Aşa că prefer ca analiza uşoară de azi să fie mai mult o trecere simplă printre emoţii şi gânduri uitate, rătăcite sau nu:
  • Am copilărit pe tărâmuri în care prieteni mi-erau Zdreanţă şi Neghiniţă; am coborât pe văi umbroase de cunoaştere simplă, am adulmecat aer de simplitate cu gust de pământ crăpat şi am băut apă de munte de pe o stradă cu nume predestinat: Izvorul rece. Mi-am prins în păr frunze de alun şi am deschis uşa închipuirii cu  nume de flori neştiute, dorind să merg pe drumuri necălcate de nimeni, bătătorind cu pasul minţii poteci ce m-ar fi chemat oricând înapoi spre ele. Voiam să mă îmbrăţişeze albastrul cerului şi picurii de ploaie, să am atingeri de nori cu forme haioase ce erau, uneori, singurul meu joc de copil.
  • Mă doream protagonista unui film mut, cu o umbrelă în mâini,  cu o pălărie cochetă şi un şirag de perle, urcând pe o scară spirală, jucându-mă cu degetele prin păr şi aşteptând un botic umed de câine rătăcit care să mă recunoască. Nu m-a recunoscut nimeni. Poate doar câinele Ursu, ce trona în mijlocul aleii şi care îmi dădea, deseori, salutul lui morocănos printr-o atingere, ca din întâmplare, pe mâna mea firavă.
  • Am crescut prea repede, semănând cu umbra plină de patimi de acum, dar proaspătă şi plină de doruri ce încă nu aveau definiţii clare şi nici contur de poveste închegată. Frânturi de senzaţii  se adunau într-un tot, se rostogoleau peste tinereţea mea fragilă, adunând întâmplări şi descoperire de sine, mereu făcută bucăţi, mereu întreruptă de câte o nouă experienţă. Fugeam după fericire, căutând-o mereu în afara mea, când ea era atât de aproape: în mine. Iluzia fericirii mă transformase, până la un punct, într-o căutătoare ce rătăcea drumul mereu. Eram roaba dorinţelor mele concrete ce nu depăşeau niciun prag de cunoaştere. Nici măcar autocunoaştere. Nici vorbă să duc gândul spre împlinire. Nici vorbă să mă transform într-o constantă. Şerpuiam haotic, întâlnind umbre ce îmi întunecau zâmbetele. Şi mă mai pierdeam puţin.
  • Într-o zi, m-am privit în oglindă şi m-am cutremurat. Undeva, în spatele meu parcă, treceau tot felul de personaje şi, nu ştiu cum,  la un moment dat toate s-au aşezat pe chipul meu. Unul mi-a dat un zâmbet, altul tristeţe, de undeva am luat un rid, din altă parte un  strop de amărăciune. Am pus şi o sprânceană ridicată, o frunte plecată, dar ridicată imediat de un gând bun al cuiva drag. Mă recunoşteam chiar dacă îmi foşnea pielea a senzaţii. Mai aveam să adaug pe lângă indiferenţă, nostalgie, uitare, rătăcire, pasiune, iubiri mărunte, iubiri fugare, iubiri de o seară sau chiar de o clipă, o mare iubire. Mi-am prins faţa în palme şi am lăsat să cureţe soarele răul făcut de mine, de alţii, de timp, de viaţă.


„Viaţa e ca un râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, răul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”
  • Îmi convin cuvintele lui Paler, recunosc, pentru că simt cum pot transforma o mare resemnare într-un nou început, lăsând trecutul să purifice, cumva prin filtrele alegerilor viitoare sau prezente, negura timpului din urmă. Nu ştiu cum, prezentul mi-a adus daruri. Mari, chemate, eliberate de sub zăvoare de argint, descântate de dragoste curată şi râsete aşteptate. Mi-a adus lăbuţe de căţei fericiţi şi inimă iubitoare, mi-a pus în păr alte frunze, mai de mesteacăn şi flori de mărgăritare în glastra sufletului. Şi mi-a mai adus ceva: cuvinte magice, căzute din ciurul frumosului pe pagina unei foi imaginare. Printr-o vrajă de suflet neîncrezător, dar ajutat de oameni frumoşi şi calzi, le-am înşirat pe aţa de plumb, să nu se rupă sub greutatea şi intensitatea lor.
  • Am peste 300 de mărgele. Unele mai mici, altele mai mari, unele intense, altele pale, unele sunt poveşti, altele destăinuiri. Ici-colo am câte o mărgică mărgăritar ce sclipeşte mai tare. Dar toate, absolut toate îmi împodobesc sufletul şi îmi şoptesc încet, încet: „Încă e timpul tău, al nostru! Înşiră-te mărgăritare!”
Trecutul poate fi şters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din faţa viitorului nu te poţi sustrage.” Oscar Wilde.
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-profil

Lacrimi de crocodil

Lumini străbat difuz spre cerul-copil, ce are pete roz şi violet şi nori pufoşi, şi migăloşi de un verde pai. E o lume de curcubeu care răsare la fiecare colţ şi strigă spre fiece făptură colorată: „Veniţi de mă luaţi! Sunt a voastră!
Dar ei stau cuminţi, pătrunşi de vraja arenei, de numerele de trapez şi de leul care tocmai a plecat să tragă un pui de somn. Încă fac cu mâna în aer de „la revedere”. Nu-nțeleg de ce circul e atât de trist; ei au vrut să mângâie pe creștet animăluțele din cartea lor de povești. Se simt păcăliți. Nici vata de zahăr nu le mai e de ajuns, nici ochişorii nu le mai sunt obosiţi. Stau şi privesc spre clovnul ce se ceartă c-un alt clovn. Aplaudă, strigă, zâmbesc, se luptă să nu ajungă, pe rând, acolo, pe scenă, să-i ajute pe bieţii comedianţi să se ridice și să vadă cerul ăla colorat, de zici că fluturi mov de bezea, care au încremenit în văzduh.
Că doar ei ştiu. Au învăţat să meargă ţanţoş de mititei şi, parcă, oamenii ăştia împiedicaţi nu mai ştiu să se ridice singurei. Copilul din lumea curcubeului de circ se înfioră, adună o rază violet,  cu un semn sigur, din aer şi strigă încet: „Plânge! Plânge clovnul! Mamă, de ce plânge omul cu nas roşu? Am strigat eu prea tare? Îl doare că s-a lovit? Sau chiar l-a pălmuit nenea cu păr albastru?”
Ochişorii lui sticleau de emoţie, tremurul glasului o făcu pe mamă să spună uşor: „Nu, mamă! Sunt lacrimi false! Lacrimi de crocodil!
Copilul, acum mare, trecea pe trotuarul celălalt de câte ori vedea circul sau un om cu nas roşu. Să nu se molipsească iar cu tristeţi false. Regreta doar curcubeul magic. Se scutură uşor de gânduri, și piti sub haină o rază colorată care tocmai îl ademeni ameţitor, strecurându-se printr-o ploaie uşoară care semăna cu niște fulgi fără trup.
Tot lacrimi de crocodil. Dar din cer.
Sunt îmblânzitoare de cuvinte, de o vreme și mult am câştigat  în acest timp perfect tocmai în imperfecţiunea lui. Un timp al  scrisului, care îmi amintește de șovăieli amare de când nici măcar nu ştiam să tastez cursiv o frază, și care a curs fascinant în marea de litere a lumii noi.  Cu fiecare zi v-aţi adăugat şi voi, picurând în mine ce ați avut fiecare de dăruit şi mi-aţi transformat mugurii în floare, mi le-ați pus în buchete cu emoţii şi incertitudini, cu bune şi rele. O lume. Nouă. Mare, vastă, diferită. Vă mulţumesc. Dar asemeni copilului ce stătea aproape de arenă, e timpul să prețuiesc  lucrurile simple, să observ fluturii din vată de zahăr mov, sa adun florile cuvintelor roz și să mă gândesc mai mult la sufletul meu care nu mai vrea să vadă lacrimile de crocodil ale acestei lumi; iar în primul rând n-am să le mai văd pe ale mele. De azi sunt „înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine”. În suflet, însă, păstrez câte ceva din ceea ce mi-ați dăruit, mă umplu de frumos, iubire și sunt recunoscătoare că vă am alături. Nu știu spre ce mă îndrept, dar tot ce îmi doresc e ca fiecare cuvânt să pară scris acum cinci minute. Oare voi uita regula asta în timp? Sau mă voi încurca în ițele colorate din arena circului ..ce-și spune viață?
  Aici sunt lacrimi de crocodil veritabile.
Mărgăritare versificate

Nimic nou sub soare

Dintr-un buzunar de inimă
A plecat un gând pribeag,
La-nceput, cu mare drag.
S-a oprit la o cafea
Cu o prietenă de-a mea.
Nu ştiu cum,
Din vorbă-n vorbă,
S-au cam prins că nu le aud
Şi s-au pus pe disecat
Câte o vorbă şi un gând.
Inima luase foc,
Dar nu se lăsa văzută
Şi când mintea a spus stop,
S-a făcut şi nevăzută.
Mă miram că nu sunt plină
De intenţii generoase,
Mă pierdusem, fără vină,
În cuvinte cam pompoase.
Şi cum ştiu că mă dezumflu
Ca balonul de săpun,
Când văd clar că amfitrionul
N-are niciun cuvânt bun
Despre mine, despre altul,
Despre aproape tăt, tăt  satul,
Îmi răsare în fundal,
În acelaşi buzunar,
Un ascuţitor gând sec:
Nu-i probabil un zevzec?
Să creadă că niciun om
Nu-i de teapa lui de domn?
Şi deşi am schimbat genul
Ca să îmi iasă poemul,
Că e prieten sau amică,
Când diseci cam fără frică
Orice om, orice rival,
Uiţi că omul ţi-era drag,
Deşi speri, clipă de clipă,
Că e vorba de risipă
Şi c-ascuţitorul gând
Se va-ntoarce în curând
Să aducă bucurie
Pe al prieteniei glie!
Nu e lege, nici tocmeală,
Dar e a dezamăgirii şcoală!
Şi aşa înveţi uşor,
Să nu mai ai aşteptări;
Să te prinzi în hore mici,
Dar să nu te mai complici!

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Joc şi plăcintă cu mere

Vântul şuiera în cabana din munţi şi de la fereastra cu obloane verzi nu vedeai mai nimic. Era ceaţă şi vânt ce vuia şi făcea ca balamaua unuia dintre obloane să scârţâie ca un şoarece flămând ce a găsit niţel polistiren expandat. Ştiu eu ce vorbesc, e pe verificate. Elena ajunsese acolo pe vreme faină şi plăcută şi ştia acum că nu-i a bună vântul asta. Nu-şi  prea făcea griji. Coborî în bucătăria comună şi băgă tava cu plăcintă cu mere în cuptor. Promisese celor aflaţi acolo un răsfăţ, iar acesta era la îndemână. În cinci minute deja mirosea a scorţişoară şi a idei mai vesele. Nu avea de gând să stea morocănoasă precum Livia. La o adică, erau oameni de munte, nu turişti rătăciţi în luna aprilie pe pisc de munte. Cunoştea locul, dar primise instrucţiuni clare să nu iasă nici măcar după lemne. Trebuia să inventeze ceva să scoată lumea din amorţeală. Jucaseră deja table, cărţi, se cuibăreau în file de cărţulii mignione, care erau strecurate în bagaj, aşa din precauţie, dar  aveau grijă să nu ocupe prea mult loc. Cu un gest cochet îşi luă şalul ce fusese pe post de fular-eşarfă şi-l aşeză feminin pe coapse. Dansă uşor, atrăgând privirile semi adormite a celor din cabană.

-Ne jucăm şi noi ceva?, îndrăzni ea să zică? Hai! Orice!Uite, de exemplu, eu voi da drumul unei fraze care va poci orice cuvânt cu prefixul des? Credeţi că nu pot? Hmmm:  Destulpina deszvonurilor  desera desDespina  desar desfi  desfost desispită despentru desbărbaţii desdin descasă desdar desnu dese deslăsa descu desagăţat despentru descă  desera desdeja desmăritată desşi desîi   desfiinţa desoţul desdacă desafla desde desintenţiile deslor   desnecurate

-Fată! Ai băut ceva? Nici nu ştim ce ai zis şi nici nu e amuzant!Caută şi tu altceva! Sau dă-ne tu idei, că eu n-am, şi sunt şi nervos că mă chinui să îmi cos bocancii!, zise Anghel într-o doară…

-Bocancii zici? Păi…bo să fie…, hai, încearcă ceva scurt!

-Bomulte boierni bonoi boam bourcat bope bomunte bodar boca boacum  bocnaş, bocine boştie bocât botimp, bombănind bocuvinte boîn bocabană, bonu bocunosc bo bofi boadunat boîn borcântar, boadică boîn bocântarul boexpediţiilor bonoastre.

-Greşit! Greşit! Bocântar vroiai să spui, nu? Ce dacă te-ai corectat, nu capeţi cea mai mare bucată de plăcintă! Altul la rând ! Livia, ce zici, te rupi de rebusul tău?

-Plictisită plagăţ plcuvintele ploină  plşi plicter plîn plrebus plşi plplcar pla plculcare, plsunteţi plnaşpa!

Elena era mulţumită şi deja o vedea pe Livia câştigătoare, mai ales că nu se mai înghesuia nimeni să joace. Se duse şi scoase plăcinta de mere, o împărţi egal, îl luă pe Guffy, pisoiul căbănuţei, cu ea şi se aşeză pe balansoar, mulţumită.

Nea Tomiţă, cabanierul, bombănea: „StaElena staîn starest staforţat, stane-a stativit staşi staturat stastomacul stacu staplăcintă! Stasărut stamâna!  Stae stabine?”

Elena, ştia că ne-a Tomiţă greşise, dar zâmbi şi privi pe fereastră. Vuietul vântului nu se mai auzea şi trecuseră şi câteva ore. Aveau dreptate, jocul nu era prea plăcut, dar atât găsise de cuviinţă în căpşorul ei. Îşi legănă eşarfa în paşi de dans şi nu se mai gândi decât că ar fi bine să nu vină vremea bună. Acolo e raiul poveştilor şi avea ea să găsească jocuri mai faine. Fructe pentru plăcintă mai erau, dar mâine avea de gând să facă clătite cu mere. În cabana cu obloane verzi, plictiseala nu trebuie să se instaleze. Mai bine s-ar gândi ce norocoşi pot fi având tot ce le trebuie în vârf de munte.

Textul e cam slăbuţ, cuvintele inventate sunt ca temă, şi fiind scris mă risc cu el în tabelul duzinii  de cuvinte din clubul psi. Acolo puteţi găsi scrieri mai inspirate.