Femeia de care voi vorbi azi e aidoma altor femei: mică, subţire, firavă, cu ochi mari albaştri şi cu o faţă albă, prea albă, cu o culoare uşor cenuşie a părului pe care-l poartă scurt, curat şi neschimbat de 30 de ani încoace, (tunsoarea se înţelege, cred). E trecută de cincizeci de ani şi te uiţi mirat la ea, căci doar mâinile trădează trecerea timpului, restul rămânând în loc, spre marea noastră surprindere.
Nu e nimic extraordinar în povestea ei, nu voi vorbi de caracterul ei dârz de om ce nu cedează în faţa luptelor vieţii. Le câştigă sigur, una câte una, pe rând, fără să pară că efortul e prea mare. O găseşti peste tot: şi la muncă, şi la distracţie. E nebună de viaţă şi după viaţă. Nu iubeşte expresia „merge şi aşa” şi nu suportă să fie nevoită să depindă de alţii, fie că e vorba de lucruri mari, fie de cele mici, aproape gospodăreşti.
Într-o zi, de fapt….cu trei zile înainte de nunta noastră, primesc un telefon. Vocea părea cunoscută, dar era teribil de suferindă şi şoptită ; habar nu aveam cu cine vorbesc: „Bună! Mă auzi? Da?Ce bine! Mia sunt! Am o veste proastă să-ţi dau: nu mai putem veni sâmbătă la nuntă! Mi-am fisurat două coaste, nici să vorbesc nu pot, atât îmi e de greu!”
Trec repede peste gândul nunţii şi mă împinge curiozitate să ştiu ce anume a făcut, ca la cele 40 de kg cu totul să mai fie pricopsită şi cu o astfel de păţanie: „Dar ce s-a întâmplat?”, zic eu cu glas scăzut
„Ah, păi dacă îţi spun, s-ar putea să crezi că am găsit motiv să nu venim la evenimentul vostru. E un pic fantastic ce voi zice, dar ieri, în bucătărie, mă pregăteam să fac o ciorbă de fasole. Până aici nimic neobişnuit, dar din păcate nu am mai avut răbdare să vină Titi acasă şi când am încercat să căsăpesc un ciolan de-ăla mare de porc, nu ştiu cum a făcut că a sărit din cuţit, a ricoşat în perete şi apoi ca în filmele proaste mi-a ţâşnit cu putere fix în coaste. Am ajuns la urgenţe, sunt vai mama mea şi în plus, nu m-a crezut nimeni! Noroc că l-au văzut pe bărbatul meu că râdea pe sub mustăţi, că mai aveau niţel şi chemau poliţia pentru violenţă în familie!”
Acum, eu mă abţineam să nu râd la umorul femeii, că întâmplarea tot ridicolă rămânea, chiar dacă vă garantez că nu e imposibil nimic, ţinând cont că nici nu ştiu cum nu se sparge când păşeşte, atât e de fragilă. Am închis şi m-am gândit că ciolanul ăla afumat e cel mai original depărtător de coaste, chiar dacă zău, dacă mi-aş fi închipuit aşa ceva. Oricum nu mă mai miră nimic. Ieri, căutând ceva ajutător pentru postarea de pe celălalt blog, tot pentru psiluneală, am citit un întreg articol cu depărtător de coaste, la cocoşi, ce deveneau claponi, după ce erau castraţi fix pe la coaste. Mi-am zis că dacă reuşesc să scot eu ceva poetic şi metaforic, după ce am citit articolul ăla, sunt tare. Nu ştiu ce am sreuşit să fac, dar aceasta e doar o formă de descreţire a frunţilor, că prea am vorbit toate de iubire şi răni cicatrizate sau nu.
În tabel găsiţi depărtătoare de coaste veritabile, nu pârâte, aşa ca ….ciolanul meu, de fapt al Miei, pentru ciorba de fasole.
