Tan motan nr 1

Înainte de a scrie acest text vreau să amintesc că acasă am șase câini, am avut patru  pisici dar acum Fifi-clopoțel a mai rămas, deci nu sunt în niciun caz un om care nu cunoaşte ce înseamnă pierderea unui animal, în toate modurile posibile. Asta ca să nu mă trezesc cu sprâncene ridicate prea devreme, fără a se cunoaşte toate datele problemei.

Acum ceva vreme, să tot fie imediat 13 ani, am luat cu Mihai primul pisic. Cel mai năstruşnic pisic pe care l-ar fi putut avea cineva: îmi mânca degetele de la picioare de nu era chip să mi le ţin pe afară, îi plăcea să stea pe pervaz, chiar dacă cele nouă etaje nu păreau deloc îmbietoare, ciripea împreună cu păsărelele de pe balcon, dărâma bradul de Crăciun ca nimeni altul şi, boacăna cea mai mare, s-a gândit să ne lase un „semn de dispreţ” că-l ignorasem cam mult, fix sub plapumă. Când mi-am băgat picioarele sub ea, am trăit o „fericire” maximă despre care a auzit tot blocul, în momentul în care am slobozit un ţipăt, când am simţit acel caca moale şi neaşteptat.

Într-o dimineaţă, Tan nr 1 a ajuns în tufele din faţa blocului, după ce vântul şi-a făcut de cap cu termopanul, proaspăt instalat. Ei, cum el acolo îşi făcea veacul, drumul lui spre posibila moarte s-a scurtat teribil, ajungând cumva în boscheţii de la parter… fără paraşută. Dimineaţa, numa’ ce mi-am dat seama că nu-mi ciuguleşte nimeni degetele de la picioare şi am sărit ca arsă, fix ca o somnambulă, strigând:

A căzut pisicu’!

-Măi, femeie ce ai? Ai visat urât? Cum te trezeşti vorbind,  aşa, fără să verifici dacă nu cumva e ascuns pe undeva şi vii cu acest presentiment sumbru?

-Presentiment, zici? Ei bine, nu e niciun presentiment! Fugi în grădină că în timpul ăsta caut eu prin casă! Dar fugi acum!, încep eu să mă zbat fără înţeles...

Bărbatul meu, de gura mea, de teama presentimentelor mele, a şi fugit în grădina blocului unde locuiam atunci. Eu, de la etaj, dădeam din mâini, mă agitam nefiresc, urlam în gol, pentru că în plopul ce ţinea umbră apartamentelor se zărea o zgărdiţă ce nu putea fi decât a motanului cu pricina. Mihai nu pricepea o iotă din ce zic şi continua să caute ceva urme de motan, rugându-se să nu-l găsească cumva descompus şi să-mi ofere vreun anunţ mortuar care, sigur, ar fi adus mari probleme de cuplu şi nu numai. La prima vedere nimic nu se zărea. Tufele dese erau pline de putregai de frunze moarte şi pene de păsări ce fuseseră şi alea vii odată. Bre, deja totul dădea cu virgulă şi gândul lui era că sigur e ascuns încă prin casă. La un moment dat, îl zări pe bietul pisoi tremurând ca varga, lins tot de ceva animale, viu, aparent întreg, fără vreo urmă de vătămare vizibilă. Gata recuperat, cadaveric la faţă (Mihai, nu motanul) mi-l întinse cu mâinile tremurânde, zicând şoptit: „E viu şi întreg! Hai, la veterinar!”

Fericită că nu cânt vreun prohod pisicesc care, probabil, ar fi fost tot un cor de lacrimi de nestăvilit, am scăpat cumva doar cu o constatare că dumnealui e speriat, stresat şi că e cumva descărnat, mai bine zis are pielea, oarecum, dezlipită şi că are nevoie de grijă şi atenţie! „Doar atât?„, zic eu , după ce am întins o sumă deloc mică pentru un pipăit de pisic și atât, mirându-mă  ce piperate sunt sumele la urgenţe aducătoare de spaime, dar bucuroasă că Tan motan scapă fără bazine şi picioare fracturate, am ieşit lăsând acest gând pentru mai târziu.

Din nefericire, de la serviciu nu puteam lipsi  niciunul, atunci, şi l-am pus în coş, undeva într-un colţ ferit de ochii oamenilor şi a vreunui control inopinat. Toată ziua am vorbit cu lumea de păţania noastră şi atunci am avut surpriza să văd câţi dintre cei întâlniţi în acea zi ne înţelegeau supărarea, câţi ne priveau ca pe niște ciudaţi şi câţi detestau cu adevărat animalele. Exact ca acum! Nimic nou sub soare!

Nu voi detalia, dar voi menţiona un dialog. Pe scaun era un tânăr care de când apăruse în cabinet ne dăduse fiori. Fiorii continuau la fiecare revedere deci si acum. Eu vorbeam la telefon, povestind tărăşenia cuiva din anturajul nostru. În timp ce Mihai îi lucra, la un moment de pauză, îl auzim pe drăguţul pacient cum ne spune cu un aer nonşalant: „Ah, păi pentru pisic cel mai bun tratament era pământul!” Noi, naivi, lipsiţi de orice gând, cu o scurtă bănuială, dar alungată repede, întrebăm simplu:

           -Adică cum?

          -Păi, firesc! Lopată, groapă, pământ şi mormânt pentru mâţă!”

Să murim!  Noi! Mihai îmi vede vocala de pe limbă neslobozită, îmi face un semn discret şi spune atât:

-Tu glumeşti, nu?

-Nu!

-Aha!, şi continuă să-i lucreze pe canalul vreunui dinte obosit.

Incidentul se opreşte aici.  Mihai calm nu zicea nimic, îl informă pe tânăr că serviciile lui se opresc aici pentru el şi după ce îl vede ieşind pe uşă îmi spune sec: „Cât de prost poţi să fii, fiind pe scaunul unui dentist, să enervezi dentistul? Am fost cât pe ce tentat  să simtă şi el măcar o parte din durerea ce mi-a provocat-o mie vorbele lui cu micul  plan funerar pentru pisic, dar am gândit mai bine și după această ședință un adio mi se  pare mult mai potrivit.

Nu ştiam ce să fac, să mă mir, să mă bucur că am scăpat de fiorii cei stranii, să fiu indignată. Mi-am luat pisicul şi trei zile l-am păzit cu grijă. Nu voia să mai iasă de sub pat, cu niciun chip. M-am tolănit şi eu pe podea, cu ceva cărticele în braţe verificând, din când în când, dacă mişcă animăluţul speriat. După câteva zile, pielea i se prinsese la loc, iar motanul şi-a luat în primire pervazul, fără teamă. Din păcate, în 2008, nebunaticul motan a sfârşit în curtea unui vecin. Nu ştim dacă o piatră sau un câine i-au făcut de petrecanie, dar ştim că acest motan cât a trăit a fost curajos, imprevizibil, făcea pipi fix la gaura de la chiuvetă, era vesel, iubitor dar şi sălbatic şi liber. Când a dat de pădurea în care locuim acum, nimic nu l-a mai putut ţine pe lângă noi. Hălăduia. Deh, „fiind pisoi tânăr păduri cutreieram„…

Pentru noi rămâne totuşi motanul supravieţuitor.

Recunosc că povestea veselă despre care voiam a scrie era tot despre un cortegiu funerar, la îngroparea unui căţel a unor rude. Mort de bătrâneţe. Am descoperit însă că nu pot reproduce cuvintele unchiului şugubăţ care  oferise familiei  un loc pentru acesta în grădină personală şi care se aştepta ca momentul să fie cumva…. operaţional. Când a văzut că bietul câine era învelit într-un fel de giulgiu, că stăpânul îşi scoate borselina de pe cap şi că lumânările se aprind pentru Ricky, bietul om, care avea o grămadă de animale în curte, a crezut că e din alt film și că nu știe cum să empatizeze cu ei, în mod firesc, așa că s-a retras în casă lăsându-i pe aceștia să-și ducă durerea de ei simțita.

Modul în care ne-a povestit istorioara m-a făcut chiar şi pe mine, posesoarea atâtor animale, să zâmbesc. În acelaşi timp, mă gândeam câţi oameni aş oripila şi eu cu nefirescul meu comportament, în astfel de cazuri. La moartea Tănuţului, soră-mea mi-a zis cumva exasperată de bocetul meu prelung: „Da’, gata, taci, că nici la tac’tu parcă nu ai plâns atât!” Am răspuns şi mai ciudat, uimindu-mă și pe mine: „Păi, de tata ştiam că va muri, mă aşteptam în orice clipă, la pisic nu! Nu a trăit sărmanul decât 3 ani!”

În trei ore de la acest răspuns, sora mea mi-a adus alt Tan motan, alb, frumos şi deloc asemănător la fire cu celălalt. Din acel moment durerea mea era estompată  şi viaţa mai senină: iubeam din nou un boţ catifelat cu urechi de liliac. Ce nu știam atunci era faptul că durerile de acest gen nu aveau cum să se termine câtă vreme luasem, pe langa acesta, doar pisici bătrâni și abandonați de alții. Și culmea, oamenii din jurul meu tot nu m-au înțeles cum poti rămâne trist mult timp pentru că-ți lipsesc niste giumbuslucuri de pisoi plecati la stele. Dar asta e…., sunt neam de pisicăreasă, și pot spune cu mâna pe inima ca le iubesc de nu mai pot. Gând  stelar pentru pisicuții mei, si gând bun către voi.

 

Mărţişorul lui Toader

Toader se îndrăgosti,
Era zâmbet şi visare,
Dar era sărac lipit
Şi n-avea nici bani de-o floare.
Cum privea în calendar
Şi văzu că vine marte,
Nu găsea în buzunar
Nici un leu, pe nici o parte.
Şaişpe ani! Îndrăgostit
De o jună din vecini,
Se gândi la gologani
Câştigaţi prin mărăcini.
Jan tătarul e bogat,
Dar şi leneş un picuţ,
Îl tocmi pe al meu băiat
Să facă curat în curţi.
Descompus de bucurie
La gândul că în curând
Va avea-n a lui tichie
Măcar de-o floare mărunt,
Luă şi grebla şi hârleţul,
Se apucă de putregai
Cel adus de frunze moarte
Şi de-al vântului alai.
Şi ca treaba să nu-i fie
Lucru sumbru şi urât,
Se apucă de-o melodie
Şi aşa avea avânt.
Dar cum nu ştia săracul,
Neavând un radio,
Decât un prohod şi-o doină
Şi pe alocuri un tango,
Potpuriul din grădină,
Slobozit de glas suav,
Semăna cu o găină
Ce striga că s-a ouat.
„Tu, mormânt să fii de acuma!”
Îi strigă el, Jan tătar;
„De deschizi pliscul o dată,
Ai cortegiu funerar!”
Cadaveric, Toderuţă
Ştia, sigur, că nu-i bis,
Puse mâna pe grebluţă
Şi lucră, cumva, cam trist.
Se zbârli la şobolanul
Descărnat dintr-un tufiş
Şi-l ascunse mult mai bine
Sub un giulgiu de frunziş.
Mortuar simţi momentul
Şi prohodul începu,
Dar  cam amuţise, bietul,
Când pe Jan abia-l zări.
Cu bănuţu-n buzunare,
De atâta muncă-n sat,
Toderuţ porni în vale,
Cu gândul la sărutat.
Viorele luă din crângul,
Ce de dragul lui zâmbea,
Şi bomboane de la Gurgu,
Cel cu birtul la şosea,
Avea frică  ca de moarte,
Că Valeria nu-l vrea,
Dar curajul din născare
Îl făcea să nu predea
Bunătate de juneţe,
Căci era băiat frumos
Şi cu mândra-i tinereţe
Nu era deloc…prea jos.
Mărţişor şi viorele,
Şi bomboane cu lichior,
Toderuş a şi convins-o
Şi-au făcut în crâng amor.

Pentru fiece iubire
Se găseşte fir curat,
Împletit cu fericire,
Moţul alb, cu cel roşcat.
Şi vesteşte iar triumful
Primăverii unui tânăr,
Ce îşi caută iubirea:
Ca să-i stea umăr la umăr!

Această postare a avut ca şi cuvinte obligatorii următoarele: mortuar, mormânt, cadaveric, descărnat, funerar, sumbru, giulgiu, descompus, putregai, prohod, moarte, fericire şi condiţia ca subiectul să fie cumva vesel. Eu mai vesel de atât nu-l pot face. În tabelul duzinii de cuvinte, din acelaşi club psi, găsiţi poate poante funerare mai vesele.

Fluturii tăcerii

Cine sunt eu cea care scrie aici? Ştiu şi eu? Pentru unii o mască, pentru alţii un om. Pentru câţiva sunt iubire, speranţă şi stabilitate, dar sunt şi o mână care mă detestă şi mă consideră ne-om. Sunt o femeie matură, prea matură cu dorinţe simple şi amintiri amestecate. Nu ştiu de ce scriu, dar ştiu de ce nu aş înceta să scriu. Nu scriu pentru cineva anume. Mă mir când văd oameni trecând prin scrisul meu, dar mai tare mă mir de cei ce trec doar pentru a-şi alimenta urâtul din ei cu urâtul meu. Sunt și persoane ce ”mă văd mai frumoasă decât știu eu” și le mulțumesc, pentru că astfel mă ajută să cresc. Dacă aş putea aş inventa altceva pentru ” a scrie”, pentru a nu crede nimeni că aş avea pretenţii. Nu toţi ce scriu sunt scriitori cum nu toţi cei ce vorbesc sunt oratori. Uneori nu ne auzim nici gândurile, de ce i-am auzi pe ei? Cineva spunea „toată lumea scrie, nimeni nu citeşte”.  Nu citiţi! Aici sunt eu, cea de azi, cu amintiri dezlegate de timp. Dar dacă aţi găsit ceva ce vă place, vă mulţumesc! Dacă nu, nu vă lăsaţi păcăliţi! Sunt doar un fir de praf! Lăsaţi-l să se adune! E praf de stele!  Sunt doar însiră-te mărgăritare pe tastatura virtuală a vieții încă nedescoperite! Încerc prin cuvânt, chiar de îmi ies doar vorbe. Încerc prin vorbe poate îmi ies cuvinte și încerc cu amândouă poate adun buchete de mărgăritare. Sau poate am să tac. Știți ce bine se citeste tăcerea? Prin fluturi de hârtie. Cum nu-i vedeți? Sunt toți aici, vă trebuie doar să fiți la pas cu mine. Sunteți? Cât mă bucur! Atunci vă invit să scuturați praful de pe poveștile mele și să alungați fluturii tăcerii.  

Rochia din infern

Blocul în care locuia croitoreasa era la capătul cartierului. Aşa mi se părea, copil fiind şi trecând razant pe lângă câmpul pe care vedeam mişunând doar câinii. Nici ţipenie de om nu era seara în acea parte de lume şi  mă uitam disperată în jur după cineva, oricine, pentru că uşa metalică era atât de grea încât nu reuşeam să o deschid nici folosind toată puterea mâinilor mele împreunate. Găseam totdeauna o scuză să nu trebuiască să ajung  acolo. Cu greu am intrat în scara care era înecată de miros al morţii, al viciilor şi al sărăciei. Nu ştiu dacă era tocmai aşa, dar ăsta era un scenariu ce se derula în mintea mea, de fiecare dată când ajungeam în bloc. La etajul trei, unde trebuia să merg eu, era o scrumieră imensă, pe hol, din aceea cu un capac rotitor, în care mucurile tronau claie peste grămadă, negre, râncede şi îndoite pe jumătate, semn că cineva se tot grăbea să  stingă ţigara vinovată. Mirosul ce venea dinspre ea parcă îl întregea pe cel de la subsolul şi  parterul imobilului. Un sunet prelung şi un răcnet de fiară, cu nume de om, mă făcură să uit pentru o clipă numărul apartamentului. Soneria nu funcţiona, iar scaunul din faţa uşii, pus nefiresc, mă încurcă puţin şi îmi dădu un sentiment că am greşit etajul. Ca şi când era un senzor nevăzut, o femeie măruntă, cu o mustaţă proeminentă îşi făcu apariţia în faţa mea. Îngheţasem. Clanţa se auzise asurzitor, dar imaginea aceea, desprinsă, parcă, din cărţile cu vrăjitoare, atenuase zgomotul scurt de dinainte. Avea ochii duşi în fundul capului şi o măsea umflată atât de rău, încât un obraz părea ca o scorbură în comparaţie cu celălalt. Uitasem ce aveam de întrebat, cu ce scop şi de ce mă aflam eu acolo, dar am reuşit să scot un „bună ziua” destul de răspicat, că aproape m-am uimit de puterea mea de a silabisi. Până să mai zic ceva, un hohot de râs se slobozi din gura femeii, care nu contenea să mă privească fix ca în „Hansel şi Gretel”. Mă împinse cu putere în mijlocul camerei, spunându-i fetei ce cosea la maşină, într-un colţ: „Vezi că a venit sclifosita asta mică la o probă! Eşti gata?” Cred că am schimbat trei rânduri de culori în obraji, văzându-le naturaleţea, când pe mine locul acela încă mă înfiora de neplăcere.
Rochia mea albă cu trandafiraşi roz era pe scândura de călcat. Clara o scutură de scame şi aţe şi mi-o îndesă cu putere pe mine, sub privirile mamei căpcăun. Dintr-o dată, vocea aceea butucănoasă cu tentă masculină îşi arătă  duioşenia glasului: „Parcă-i un îngeraş, mânca-o-ar mama pe ea de fată! Hai că-i mai trebuie trei pense şi gata, te poţi duce la serbare gătită-prună!” Nu înţelegeam ce e cu pruna în expresia aceea, dar nu am mai zăbovit în a cere explicaţii. M-am privit în oglindă mulţumită şi am plecat fericită, cu rochia mea pe braţ. Aveam un gând: cum deschid  uşa aia grea de la intrare? Am găsit-o proptită într-o piatră, semn că şi altuia i-a dat de furcă şi am zbughit-o, lăsând în spate mirosul acela de moarte, sărăcie şi promiscuitate. Teama m-a condus până acasă. De atunci am refuzat să mai merg în locul acela, pe care-l vedeam ca pe infernul în care locuiesc oameni trişti şi necăjiţi.
Uneori viața își pune haine frumoase și în locuri care par neprimitoare. Uneori, ne îmbracă în amintiri cu trandafirași roz și pânză albă cât de-o poveste, una oarecare dar care, pentru un moment, înseamnă cât o întreagă carte de povești. Și nu, nu mereu e poezie și decor idilic.  Doar că preferăm să ne imaginăm că am întrat în castele cu căpcăuni și zâne zăvorâte decât să credem că se poate trăi și așa. Și totuși…

Cândva, dar nu azi…

Mi s-a sinucis blogul!
Singur, singurel;
Cuvânt prin cuvânt,
Sentiment cu sentiment.

Şi-a închis aripile
Şi a plonjat în gol,
Durut, sec, frământat
De gânduri.

Am vrut să-l ucid eu,
Să-i omor stările
Şi lumea de fantasme,
Şi vocea să i-o sugrum
Pentru o clipă,
Dar n-am putut:
Mă durea,
Sângeram,
Sângeram prea tare
Din dor de cuvinte deja,
Din dor de scris,
Din dor de lume
Prinsă în hora mea.

Şi atunci, s-a sinucis!
Singur, singurel,
Fără să-mi spună,
Fără să zică adio,
Fără să lase un semn!

Am simţit în inimă
Toate frământările lui,
Cele ştiute
Şi neştiute,
Bănuite
Şi simţite,
Cele de ieri
Şi cele de atunci.

L-am văzut cum piere,
Cum se stinge,
Cum pleacă
Şi, n-am rezistat:
Încă nu!
Nu acum!
Poate mâine
Sau într-o joi
Sau poate atunci când
Cuvintele se vor sfârşi
De pe buze,
Din inimă,
Din suflet,
De pe buricele degetelor.

I-am făcut delicat
Respiraţie gură la gură
Şi l-am rugat să mai stea,
Spunându-i că dincolo
Nu e nimic,
Doar uitare.

I-am simţit pulsul din nou
Şi i-am zis:
N-ar fi păcat să mori?
Nu ai nici măcar un an,
Nu ai învăţat să mergi singur,
Să te lepezi de iţe,
De firele de păpuşar;
Nu ştii încă să spui
Ce te doare,
Cum te doare.
Nu ştii nimic!

Paşii tăi au fost curajoşi,
Dar menţinuţi  şi de alţii:
De mentor,
De prieteni,
De o psipsină
O felină aparte,
Ce-mparte şoapte.

Mi-a dat drumul palmelor
Ce-l ţineau strâns
Ca pe zâne;
S-a ridicat şi mi-a zis
Că va rămâne
Şi că nimeni nu va afla
De slăbiciunea sa!

Voi cei ce citiţi pe aici
Treceţi tiptil, fără vorbe
Fără cuvinte, azi,
Fără nimic
Şi-ntoarceţi-vă mâine,
Pe lumină,
Când blogul meu o să-şi revină!
Şi nu vă miraţi de întâmplare,
Deja e doar o simplă refulare!
Sau poate o luaţi ca pe o diversiune:
Vă spun atât: eu sunt fărâme,
Dar mă adun încet-n particule de praf,
Să-mi amintesc că am zăcut în draft
Şi gândul de retragere acasă
Nu e de azi, de ieri,
Aşa că-mi pasă!
Îmi pasă de cuvinte şi de mine,
Dar cred că totul de la sine
O să se termine!
Cândva!

Dar nu azi!

De nenumărate ori am vrut să mă opresc din scris. Încercările mele de a avea şi alte preocupări m-au dus de multe ori de la agonie, la extaz. Am 11 luni de când  Vienela m-a convins că ar fi bine să încerc să scriu pe un blog. Aţi reţinut, da? Să încerc să scriu. Am reuşit mai mult decât atât. Am găsit o lume, am văzut o lume, am creat o lume. O lume mică, fără importanţă pentru unii, dar atât de ofertantă pentru mine. Am simţit cum timpul se scurge în direcţii greşite, de foarte multe ori. Cuvintele pot fi înţelese altfel, iar lumea poate fi ciudată şi aici. Din oază de relaxare ajungi în una a patimilor. Din lumea magică a cuvintelor nu mai rămâne decât praf. Şi nu e cel de stele promis. E praf de „prea mult”.

 Am învăţat multe. Mi-am amintit lucruri uitate, puse în sertare chiar şi cu reguli de gramatică simple. Am prins drag de joacă, de oameni, dar mi-am schimbat impresiile despre ceea ce citeam în unele locuri, citind cu inima. Când am citit cu mintea, doar, nu mi-a mai plăcut. La fel e şi în cazul meu, cred. Apoi, mai sunt cei ce te cred  vreuna de aia lipsită de ocupaţie, încât să vrei să te faci vizibilă cu orice preţ. Personal, admir orice om care scrie despre ceva: orice, că e literatură, poezie, articole informative, cărţi, gastronomie, călătorii, pasiuni. De ce să nu aflăm şi noi că în lumea asta mare mai sunt oameni ce simt şi trăiesc la fel?

După ce Ioana şi-a închis uşa blogului, am rămas mult pe gânduri. Aveam deja acest text în draft, dezamăgită de mine şi ultimele mele experienţe din virtual, ce ţin de la începutul anului şi care m-au schimbat un pic, fără să vreau.  Dar şi datorită Ioanei, aventura mea prin galaxia blogului  nu se opreşte aici. Aseară am intrat la Nice pe blog şi am văzut mulţi oameni care simţeau ca şi mine. Eu eram, în schimb, cea cu experienţa cea mai puţină.

Am ezitat mult să pun acest articol, dar narcisista din mine nu s-a îndurat de el şi îi voi da drumul în eter, rugându-vă să nu lăsaţi mesaje de genul: nu înceta să scrii sau altele de acest fel, ci mai bine spuneţi-mi dacă voi aţi avut astfel de gânduri sau eu sunt prea sensibilă la tumultul vorbelor nepotrivite din virtual. Reţineţi că sunt stăpânită de duhul cuvintelor, chiar dacă sunt din tagma celor „e uşor a scrie (versuri), când nimic nu ai a spune”. Şi totuşi am lumea mea, de ce să o abandonez? M-aş abandona pe mine. Nu-i aşa?