Mărgăritare-profil

Cândva, dar nu azi…

Mi s-a sinucis blogul!
Singur, singurel;
Cuvânt prin cuvânt,
Sentiment cu sentiment.

Şi-a închis aripile
Şi a plonjat în gol,
Durut, sec, frământat
De gânduri.

Am vrut să-l ucid eu,
Să-i omor stările
Şi lumea de fantasme,
Şi vocea să i-o sugrum
Pentru o clipă,
Dar n-am putut:
Mă durea,
Sângeram,
Sângeram prea tare
Din dor de cuvinte deja,
Din dor de scris,
Din dor de lume
Prinsă în hora mea.

Şi atunci, s-a sinucis!
Singur, singurel,
Fără să-mi spună,
Fără să zică adio,
Fără să lase un semn!

Am simţit în inimă
Toate frământările lui,
Cele ştiute
Şi neştiute,
Bănuite
Şi simţite,
Cele de ieri
Şi cele de atunci.

L-am văzut cum piere,
Cum se stinge,
Cum pleacă
Şi, n-am rezistat:
Încă nu!
Nu acum!
Poate mâine
Sau într-o joi
Sau poate atunci când
Cuvintele se vor sfârşi
De pe buze,
Din inimă,
Din suflet,
De pe buricele degetelor.

I-am făcut delicat
Respiraţie gură la gură
Şi l-am rugat să mai stea,
Spunându-i că dincolo
Nu e nimic,
Doar uitare.

I-am simţit pulsul din nou
Şi i-am zis:
N-ar fi păcat să mori?
Nu ai nici măcar un an,
Nu ai învăţat să mergi singur,
Să te lepezi de iţe,
De firele de păpuşar;
Nu ştii încă să spui
Ce te doare,
Cum te doare.
Nu ştii nimic!

Paşii tăi au fost curajoşi,
Dar menţinuţi  şi de alţii:
De mentor,
De prieteni,
De o psipsină
O felină aparte,
Ce-mparte şoapte.

Mi-a dat drumul palmelor
Ce-l ţineau strâns
Ca pe zâne;
S-a ridicat şi mi-a zis
Că va rămâne
Şi că nimeni nu va afla
De slăbiciunea sa!

Voi cei ce citiţi pe aici
Treceţi tiptil, fără vorbe
Fără cuvinte, azi,
Fără nimic
Şi-ntoarceţi-vă mâine,
Pe lumină,
Când blogul meu o să-şi revină!
Şi nu vă miraţi de întâmplare,
Deja e doar o simplă refulare!
Sau poate o luaţi ca pe o diversiune:
Vă spun atât: eu sunt fărâme,
Dar mă adun încet-n particule de praf,
Să-mi amintesc că am zăcut în draft
Şi gândul de retragere acasă
Nu e de azi, de ieri,
Aşa că-mi pasă!
Îmi pasă de cuvinte şi de mine,
Dar cred că totul de la sine
O să se termine!
Cândva!

Dar nu azi!

De nenumărate ori am vrut să mă opresc din scris. Încercările mele de a avea şi alte preocupări m-au dus de multe ori de la agonie, la extaz. Am 11 luni de când  Vienela m-a convins că ar fi bine să încerc să scriu pe un blog. Aţi reţinut, da? Să încerc să scriu. Am reuşit mai mult decât atât. Am găsit o lume, am văzut o lume, am creat o lume. O lume mică, fără importanţă pentru unii, dar atât de ofertantă pentru mine. Am simţit cum timpul se scurge în direcţii greşite, de foarte multe ori. Cuvintele pot fi înţelese altfel, iar lumea poate fi ciudată şi aici. Din oază de relaxare ajungi în una a patimilor. Din lumea magică a cuvintelor nu mai rămâne decât praf. Şi nu e cel de stele promis. E praf de „prea mult”.

 Am învăţat multe. Mi-am amintit lucruri uitate, puse în sertare chiar şi cu reguli de gramatică simple. Am prins drag de joacă, de oameni, dar mi-am schimbat impresiile despre ceea ce citeam în unele locuri, citind cu inima. Când am citit cu mintea, doar, nu mi-a mai plăcut. La fel e şi în cazul meu, cred. Apoi, mai sunt cei ce te cred  vreuna de aia lipsită de ocupaţie, încât să vrei să te faci vizibilă cu orice preţ. Personal, admir orice om care scrie despre ceva: orice, că e literatură, poezie, articole informative, cărţi, gastronomie, călătorii, pasiuni. De ce să nu aflăm şi noi că în lumea asta mare mai sunt oameni ce simt şi trăiesc la fel?

După ce Ioana şi-a închis uşa blogului, am rămas mult pe gânduri. Aveam deja acest text în draft, dezamăgită de mine şi ultimele mele experienţe din virtual, ce ţin de la începutul anului şi care m-au schimbat un pic, fără să vreau.  Dar şi datorită Ioanei, aventura mea prin galaxia blogului  nu se opreşte aici. Aseară am intrat la Nice pe blog şi am văzut mulţi oameni care simţeau ca şi mine. Eu eram, în schimb, cea cu experienţa cea mai puţină.

Am ezitat mult să pun acest articol, dar narcisista din mine nu s-a îndurat de el şi îi voi da drumul în eter, rugându-vă să nu lăsaţi mesaje de genul: nu înceta să scrii sau altele de acest fel, ci mai bine spuneţi-mi dacă voi aţi avut astfel de gânduri sau eu sunt prea sensibilă la tumultul vorbelor nepotrivite din virtual. Reţineţi că sunt stăpânită de duhul cuvintelor, chiar dacă sunt din tagma celor „e uşor a scrie (versuri), când nimic nu ai a spune”. Şi totuşi am lumea mea, de ce să o abandonez? M-aş abandona pe mine. Nu-i aşa?

27 de gânduri despre „Cândva, dar nu azi…

  1. Primul impuls de a inchide blogul l-am avut in secunda in care am citit primul ”poem” despre mine, cum ii place lui Vladen sa spuna, spre amuzamentul meu. Cineva scrisese un intreg articol doar despre persoana mea. Habar nu aveam cine este, de unde a aparut sau ce vrea de la mine.
    Mi s-a mai intamplat cand am aflat ca multi ma citesc doar pe diagonala, pentru a putea lasa doua cuvinte pe blogul meu, cu link spre ei, normal.
    Pana si anul acesta ma tot bate un gand. Nu sa inchid blogul, ci sa il abandonez, sa ma dedic mai mult vietii reale, sa plec in lume, sa fac altceva…
    Orice ai decide, important este sa nu faci ca Ioana. Il poti parasi, abandona, dar sa nu il stergi. Chiar daca tie nu iti va mai spune nimic, lasa-ne pe noi sa ne bucuram de el…

  2. nu peste multă vreme împlinesc patru ani de când am blog. şirul anilor de când bântui prin blogosferă este cam dublu… am vrut să închid vreodată? desigur că da. uneori mă bântuie setea de tăcere şi aş cam închide comentariile. uneori ştiu că scriu prost şi mi-ar veni să nu mai scriu….
    mulţi spun că ei scriu pentru ceilalţi, că au grijă să… şi să… greşisem şi eu irosind energie în comentarii care îmi urau zile bune şi îmi pupau urma cuvintelor. şi m-au durut mai ales acele comentarii care vorbeau despre cu totul altceva decât scrisesem eu, dovedindu-mi că niciun rând nu fusese citit de fapt.
    virtualul este populat deopotrivă cu bine şi cu rău. oamenii vin, pleacă, revin, uită, tac, sunt aşa cum sunt…. eu am să îţi spun cum fac eu: aleg să spun doar ceea ce este frumos. dacă nu pot spune ceva frumos despre un om, despre un blog, tac. şi înţeleg că însoţirea aceasta, darul acesta de timp nu este, nu va fi niciodată pe totdeauna. în fond am doar doi oameni pe care îi ştiu din primul meu an pe blog, cu care mă citesc şi acum, dar am prieteni în carne şi oase pe care nu i-aş fi întâlnit dacă nu avea blog.
    restul îl ştii… 🙂 ai văzut în ochii mei.

  3. Da! „Poemul” îl aveam în draft de prin 20 ianuarie. Apoi, m-am trezit că nu mai am timp de citit, de comentat, de văzut, de înţeles,. participat la lucruri. Rămâneam în urmă cu totul. Apoi, mi s-au schimbat priorităţile: am început o dietă, să mă mişc, să educ nebuniciul de Alma, munca, acte…brrrr, mă relaxam greu. Apoi, am dat de alte discuţii pe bloguri. Multe, nepotrivite, la fel ca în real. Oaza mea nu mai era oază. Devenea o gaură neagră. Doar că, experienta Ioanei m-a pus pe gânduri. Nu mi-a plăcut. Şi mi-am zis că, probabil, voi abandona totul sau voi scrie o dată pe săptămână, pe lună, cum îmi vine şi nu voi mai permite nimănui să creadă altceva despre mine. In virtualul acesta citesc oameni ce pot fi scriitori, cu usurintă. Imi plac de mor şi nu sunt in blogrollul meu, doar vreo doi. Nu cred că scrierile trebuiesc a fi musai amuzante ca să fii citibil, de multe ori îmi plac postările dramatice. Nu rezonez cu alte genuri, dar asta se vede deja. Nu scriu laude, ci mă bucur de ce văd scris, nu citesc aceiaşi oameni. Lumea de aici are acelaşi impact ca şi în cea trăibilă. Cred că suntem pe aceeaşi lungime de undă: viaţa reală trebuie musai savurată, dar nu e musai să ne desprindem de ceea ce ne place şi anume, scrisul, fie el aşa stângaci şi fără direcţie clară.

  4. pentru ca ne intrebi cum e la noi o sa iti spun cum e la mine. eu cand tac , tac si gata. cand scriu scriu cu drag, din inima, pentru ca simt si mi place. cand scriu pentru bani caut farama aceea de suflet pe care sa o pun chiar si in scrierea aia.
    am mai intalnit bloguri pe care autorii odata la doua luni tot spuneau ca gata, vor inchide, nu vor mai scrie, vor sterge etc. si nu i-am inteles. daca vrei sa numai scrii nu te obliga nimeni. pierzi niste cititori. intri si scrii peste trei luni vin altii. conteaza enorm motivul pentru care ai blog si ptr care scrii. enorm zic.
    si iti mai dau un exemplu. tot de la mine din curte. dupa ce mesteresc ceva, fie si un martisor, numai zic de chestii mai mari cum e un tablou, de cele mai multe ori dupa ce il termin ma uit la el si mi se pare urat, neterminat, departe de a fi perfect asa cum am vazut poate altele in poze. atunci ma apuc si dau cu zoom pe poze, studiez detaliile, vad micile imperfectiuni care mie mi se pareau monstruase in lucrarea mea. ma detasez, o arat cuiva si astept reactiile. ma dor cele negative dar iau ce e constructiv din ele. dar de cele mai multe ori cuvintele vin calde si frumoase si ma ridica de jos si ma ajuta sa merg mai departe.
    dar am auzit, citit, ca si marii pictori, sculptori scriitor, artisti in general, si-au distrus opere din aceleasi considerente. departe de mine gandul de a ma compara sau a ne compara. zic doar ca e omeneste sa simtim astfel. e firesc.
    si tot la mine am mai observat o chestie. am perioade de mare avant, de mare drag, de multa socializare si interactiune asa cum am si zile in care doar privesc cu ochii goi de pe margine si nu zic nimic, nu simt nimic, nu citesc nimic. chiar daca simt sa scriu.
    dar cel mai important sentiment pe care e cazul sa il scoatem din noi este cel de vinovatie. ca nu am scris, ca nu am spus, ca nu am citit. suntem liberi iar libertatea inseamna alegeri pe care sa ni le asumam.
    cam asta e asa dintr-o suflare :).
    dincolo de blog si internet e viata ce merita traita :).

  5. Îţi voi răspunde ţie, că fetele astea m-au copleşit: aveam nevoie, la mine acasă, deşi văd pendulări prin virtual, să ştiu că nu sunt nebună şi închipuită. Deja arunc prostiile din acest cotlon şi mă felicit că am avut curaj să nu ascund aceste cuvinte, care m-ar fi ros şi altădată.

  6. Da! Mâ bânduite gândul de a închide blogul acesta. M-a bântuit şi mă va bântui pentru că simt că uneori scriu jalnic sau că nu am nimic de spus sau că-s oameni care o fac mult mai bine decât mine, pentru că mă oboseşte psihic, pentru că simt că…nu-i de nasul meu.
    De ce n-am abandonat? Pentru că simt nevoia să mă exteriorizez şi altfel decât cu prietenii la o cafea, pentru că îmi place să scriu chiar dacă uneori (sau destul de des) o fac şi prost…dar îmi place, pentru că simt că nu aş avea cu ce să îmi ocup timpul, pentru că e ca şi cum aş renunţa la o parte din mine.

  7. Dragă Adriana,
    Eu nu mi-am pus încă problema închiderii blogului, dar am avut și încă mai am momente în care nu aș scrie nimic, ceea ce și fac. Tac, așteptând să vin momentul în care să simt că am ceva de spus pe blog. Alteori aș vrea să scriu, dar nu mă ajută inspirația, cuvintele nu vor să se adune, gândurile se împrăștie aiurea. Tac iarăși!
    Eu cred că un blog are în primul rând menirea de a mă prezenta pe mine, cu bune și rele, așa cum mă consider eu. Nu simt nevoia ca aici, în virtual, să respect reguli, eu însumi făcând regulile blogului meu! Dacă lumea nu este mulțumită, nu are decât să meargă către alte bloguri, mai reușite, mai corecte față de standardele impuse de ei, cei ce le citesc. Eu nu vreau standarde, eu vreau o anumită libertate de exprimare! Aici vreau să fiu eu însumi!
    Dacă am timp, răspund comentariilor, dacă nu… Deși mereu mi-am găsit timp să răspund, căci îmi pare indecent să mi se scrie iar eu să tac!
    Nu caut audiență, așa că mă mulțumesc cu puținii care mă vizitează, cu atât mai mult cu cât sunt oameni deosebiți majoritatea!
    Altceva? Îmi port tristețile și melancoliile prin paginile blogului.
    Mi-ai adus aminte că mai am și eu puțin și împlinesc anul! Nici nu știu când a trecut timpul!
    Sper să te mai citesc și în continuare, sper să-mi mai dai teme de gândire, așa cum m-ai obișnuit!

  8. Lumea cuvintelor tale e frumoasă. Și are forță. Și un ceva al ei pe care nu știu să-l definesc. Nu o abandona! Eu nu m-am gândit niciodată să-mi închid blogul. Deși gustul amar l-am simțit și eu. Și nu o singură dată. Uneori, când pun punctul final unui articol, mă gândesc că am așternut ultimele gânduri pe care le-aș mai putea scrie. Și că data viitoare nu voi mai avea nimic de spus. Și totuși… scriu din nou. Uneori mai bine, alteori mai superficial, depinde doar de starea de moment în care mă aflu atunci. Cât timp voi scrie? Nu știu… Și nici nu mă gândesc la astfel de socoteli.

  9. 🙂 In anul 2010 cineva m-a intrebat: Vrei blog? Ce sa fac cu-n blog?! m-am mirat, pentru ca nu aveam timp nici sa duc la indeplinire ceea ce e obligatoriu si, in plus, nu-mi place sa scriu / vorbesc despre mine. Dar am zis da si mi-a facut un blog… Un an – poate mai mult – a stat singurel, in liniste si scriam din cand in cand si nimeni nu lasa comentarii dar nu-mi pasa, pentru ca nici nu stiam ca e cazul sa scrie cineva comentarii. Dar am avut curaj si m-am inscris la Miercurea fara cuvinte, la Carmen – pentru ca o stiam din povestirile mamei ei. Apoi, am avut curaj si am intrebat-o pe Elly cum e cu Happy Weekend! si mai apoi am ajuns la Povestile parfumate ale Mirelei! Habar n-aveam de nimic si cine mi-a facut blogul nu era acolo sa ma ajute. Si nicio clipa nu mi-a dat prin minte sa inchid blogul sau – mai rau! – sa-l sterg. Si pe blogul meu nu sunt texte atat de sensibile ca pe alte bloguri! 😉 Nu sunt texte care nu pot fi gasite si in alta parte! Dar e al meu! 🙂 M-am simtit vreodata obosita de a scrie pe blog? Niciodata! Mi-e ciuda ca nu am timp sa scriu cat mi-as dori; ca nu am timp sa citesc toate blogurile pe care le am in blogroll si altele… Mi-e ciuda ca nu pot vizita si comenta la toti cei care-mi plac si pe care-i simt oameni cu suflet frumos, oameni care au ceva de spus!
    Nu las comentarii chiar pe fiecare blog pe care-l vizitez si reciprocitatea nu ma intereseaza (fiecare stie de cat timp dispune si fiecare are preferintele sale), nici scorul blogului nu ma intereseaza… Daca vreau sa scriu ceva scriu si nu-mi pasa daca cineva comenteaza sau daca – macar! – citeste. Cand nu am timp sa citesc altceva nu citesc… Asa ca… scrie cand vrei sa scrii! Cine citeste a mai castigat ceva! Cine nu citeste… nu stie ce pierde! 🙂 Pentru mine blogul e numai o joaca! O joaca serioasa, totusi, si scriu, uneori (prea rar – dar o sa-mi schimb atitudinea), ceea ce ma deranjeaza, nu doar ceea ce-mi place in…cotidian!
    Ma opresc… 🙂 Scrie cand vrei, cat vrei si cum vrei! Iar cuvintele care te supara lasa-le sa treaca peste tine!
    Succese! Zile fericite iti doresc! Cu drag!

  10. Scuze! Ma atragea inapoi blogul tau! 🙂 Imi juca sub frunte cuvantul „reciprocitate”. 🙂 Reciprocitatea e dorita numai atunci cand nu e de complezenta! Cred ca e foarte important si in… blogosfera. 🙂
    Noapte buna! 🙂

  11. Ştiu ce spui. Îţi dau un exemplu. De o săptămână am scris în povestea parfumată. Am intrat la Mirela, am pus linkul, am văzut comentariile generoase la mine, dar eu nu m-am întors la citit până în clipa în care ştiam că vreau să citesc poveştile de curiozitate şi nu reciprocitate. Şi tot nu am ajuns la toate. Aşa că înţeleg ce spui şi cred că de azi, având în minte şi cuvintele voastre conştiinţa mea va fi liberă, iar eu îmi voi gestiona plăcerea de a scrie şi a zburda pe alte bloguri…altfel decat până acum. Mulţumesc, Diana! Esti energie pură! Somn uşor şi tie. Eu chiar mă indrept spre somn. Mai e şi mâine o zi. Te pupic.

  12. Probabil toţi trecem prin astfel de stări. Dar de şters nu mi-aş sterge blogul niciodată!!!!!!
    Mi s-a întâmplat de multe ori să vreau să scriu ceva şi să nu pot din cauza… hai să le spun responsabilităţi. Mă surprind de multe ori stresat, agitat, nervos… pentru că vreau să scriu şi nu pot, sau nu am timp, sau mă simt fără inspiraţie, şi atunci mă gândeam să fac o pauză mai lungă. În astfel de momente nici să citesc nu mai pot. De aceea, de multe ori dispar din peisaj cu zilele. Pauze mai lungi sau mai scurte voi face dar nu mă voi opri din aşternut gânduri niciodată. Consider că m-am născut a doua oară atunci când mi-am făcut acest blog şi am reînceput să scriu după o pauză de 16-17ani. Sunt puţine lucruri care îmi oferă o stare şi o bucurie atât de mare ca atunci când am scris ceva şi când mă simt mulţumit de „gândurile” mele.
    Să ne citim sănătoşi!!!

  13. Eu de inchis nu (inca) dar parca in ultimul timp „nu ma mai trage ata” din lipsa de timp. Sunt obosita franta si nu pot gasi inspiratia necesara. Sper ca este o stare doar care va trece. Sau ?

  14. Uită-te şi tu de ce mi-a venit să renunţ! Unul din motive: când timpul se comprimă şi nu mai poţi face faţă multitudinii de oferte din blogosferă, te pune pe gânduri. Nu ştii de ce nu mai poţi, de ce nu mai ştii, de ce nu mai găseşti cuvinte pentru toţi pe care îi placi. La cât timp răspund la aceste mesaje? Hmm, eu care mă bucur de fiecare semn lăsat! Şi totuşi a trebuit să mă las în voia timpului, în voia realului, în voia cuvintelor bune. A trebuit să mă scutur de vorbe, nu cuvinte, ce le-am găsit prin anumite bloguri. Nu înţeleg de ce nu găseşti bună ideea, vorbesc la general, ca omul să aibă această preocupare chiar dacă ŞTIE că nu o face la fel de bine ca ceilalţi. E la fel ca şi cu telecomanda. Aplici butonul delete şi nu te mai intersectezi cu toţi. Asta vreau să fac, să am lumea mea frumoasă descoperită cu atâta noroc. Puteam să nu-l am şi atunci uitarea si preocuparea pentru lucruri ce nu totdeauna îmi plăceau era în floare. Am câştigat, până la urmă!

  15. Mi-aduc aminte de primele sau printre primele tale articole. Aşa bucurie de a scrie şi atâta frumuseţe pură în lucruri simple dar sofisticate nu mai văzusem. Mai am eu un preferat în blogosferă, dar mă feresc să mai spun astfel de lucruri. Aşa că ştiu câtă bucurie îţi face să scrii şi să împărtăşeşti gânduri şi poveşti. Mulţumesc, Adrian!

  16. Zilele astea, cu ajutorul vostru, mi-am amintit cât de bucuroasă am fost eu la început când nu ştiam pe nimeni pe net, decât pe Vienela şi cum mă entuziasma fiecare „compunere” cu ştaif pe care o puneam pe blog şi, culmea, îşi primea cititori. Într-un an de zile imediat am crescut încet şi sigur, iar acum mă declar uimită de toate acestea. Totuşi, fără organizare, cum bine spuneai la tine acasă, nu poţi merge curat şi lin; începi să vezi răutăţi şi uiţi că ceea ce te făcea fericită poate fi un simplu cuvânt. Acum, astfel de articole sigur nu voi mai scrie, ba..am pus bazele unui blog pe wordpress şi cred că mă voi opri din mâzgălit cuvinte doar cu motiv bine întemeiat. Mă gândesc că m-am simţit tare vinovată pentru absenţa mea din on-line şi de pe blogurile unde nu am reuşit a lăsa un semn. Dar îmi revin eu! Te pup, Vavaly!

  17. Deja ştii că noi două vibrăm, întâmplător sau nu la multe subiecte. Deşi eşti mult mai tânără decât mine mă uimeşte puterea asta a ta de a spune lucrurilor pe nume. Cred că dacă imi erai prietenă in real şi te sunam, având pasa abandonului şi mi-.ai fi spus cuvintele astea, m-aş fi ruşinat şi bucurat în acelaşi timp. Pentru că asta simt eu, iar tu nu ai niciun motiv, că uneori scriu prost şi insipid, ca o formaţie demodată ce are aceeaşi linie melodică, de crezi că e acelaşi cântec, aceeaşi…postare. Doar că, uite cum imi dai tu explicaţia simplă şi complexă în acelaşi timp: simt nevoia să mă exteriorizez altfel decât comentând pe fugă intr-o discutie dintre două cafele. Oricum, iti multumesc pentru multe ţie, draga mea….file din poveste!

  18. Azi ţi-am citit interviul. Mai citisem eu un interviu cu tine, la Bogdan parcă, dar am simţit că şi datorită ţie scriu. Tu eşti exemplul nostru, al meu, eşti etalon şi îmi place enorm direcţia pe care ai dat-o blogului tău, cel putin de când s-a terminat superblogul. Eşti surprinzătoare, organizată, ai subiecte, viziune, o încântare. Poate de asta am uneori sentimentul, că pe lângă tine, sunt o furnică. Chiar şi aşa imi e drag să citesc încurajările tale şi să ştiu că nu mă voi mai alinta…aiurea! Nu merită! Mai bine…mă organizez mai bine, şi aici, şi în real.

  19. Mugur, cu tine am…o „relaţie” specială şi te rog să nu-mi răstălmăceşti cuvintele. Spun asta, pentru că ştiu că am putut măcar o dată în viaţă, sau mai bine zis printre puţinele dăţi, când am tras aer în piept, am reformulat şi am luat-o de la capăt. Probabil asta fac şi acum, dar public, extins, încercând să înţeleg dacă m-am dezamăgit singură sau chiar pot fi dezamăgită de lucruri găsite….ca din întâmplare prin virtual. Ca şi tine, faptul că am interlocutori plăcuţi şi constanţi îmi dă sentimentul de „acasă”, de şuetă, de căutare atunci când nu-i mai revăd printre rândurile mele. Totuşi, ştiu că voi mai tace, voi mai lipsi de pe aici, dar nu voi mai lua niciodată decizii pripite. E mai simplu să iau doar…pauze.

  20. Poezia mi-a placut chiar daca trimite o nota trista, mi-a placut cum i-ai dat blogului viata de parca ar fi fost om.

    Eu scriu pe blog de 3 ani, si nu putine au fost momentele in care am vrut sa il omor la propriu, sa scap de el..am si facut-o, dar am putut sa il recuperez inapoi, si atunci mi-am zis ca nu am sa mai fac niciodata asta, niciodata nu am sa mai renunt..si sper ca asa va fi.

    Cand scrii trasnpui o parte din tine, nu trebuie sa renunti la asta atata timp cat iti place!

  21. Eu cred că acest strigăt al meu, de aici, de acum, mi-a adus o nouă viziune asupra blogosferei. Şi mi-a mai adus oameni noi, după cum văd. Sunt onorată şi bucuroasă să pot citi despre experienţele altor „frământaţi” ca şi mine, cu opinii diverse şi cu gânduri pozitive. Nu îmi pare rău că am aruncat acest articol în ochii celorlalţi, pentru că pe mine, personal, m-a ajutat foarte mult. Abia aştept să te răsfoiesc. Mulţumesc, Lavinia!

  22. Am sa citez o bucatica de text care spune aproape totul: „Am simţit cum timpul se scurge în direcţii greşite, de foarte multe ori. Cuvintele pot fi înţelese altfel, iar lumea poate fi ciudată şi aici. Din oază de relaxare ajungi în una a patimilor. Din lumea magică a cuvintelor nu mai rămâne decât praf. Şi nu e cel de stele promis. E praf de „prea mult”.”
    Am experientele mele cu blogul, destule ciudate. Ce ma mira pe mine e cum unii oameni una scriu si alta fac. Adica exista oameni care in blogosfera nu tac ci fac. Rau. Desigur, asa e si in viata reala dar acolo te astepti sa fie o jungla si patimi reale. Aici, in lumea cuvintelor, pare straniu.
    Cineva a facut o nazbatie acum mai multe luni si mi-a fost sters blogul. Am simtit cum mi-a fugit pamantul de sub picioare. Deci nu l-as sterge niciodata, cel mult poate l-as inchide.

    In ultima vreme scriu mai rar fiindca o fac doar cand am ceva de spus. Iar compromisurile nu-s specialitatea mea. Am in draft multe articole cu nemultumiri. Nu stiu cand le voi elibera dar probabil ca inca nu le-a venit sorocul…
    Cata vreme eu insami sunt muncita de framantari…cred ca trebuie sa faci asa cum simte inima ta 🙂

  23. După cum vezi am ajuns târziu să răspund. Asta explică simplu, ce rar mai trec pe aici. Încerc să analizez ce vreau să fac. Am vrut să mă mut pe Wp, dar nu ştiu ce să fac, deşi bloggerii îmi sugerează că ar fi mai simplu pentru ei. Mie imi pare pustiu acolo. Habar nu am, dar măcar nu mă mai frământ. Timpul imi va spune singur.

Lasă un răspuns