Rochia din infern

Blocul în care locuia croitoreasa era la capătul cartierului. Aşa mi se părea, copil fiind şi trecând razant pe lângă câmpul pe care vedeam mişunând doar câinii. Nici ţipenie de om nu era seara în acea parte de lume şi  mă uitam disperată în jur după cineva, oricine, pentru că uşa metalică era atât de grea încât nu reuşeam să o deschid nici folosind toată puterea mâinilor mele împreunate. Găseam totdeauna o scuză să nu trebuiască să ajung  acolo. Cu greu am intrat în scara care era înecată de miros al morţii, al viciilor şi al sărăciei. Nu ştiu dacă era tocmai aşa, dar ăsta era un scenariu ce se derula în mintea mea, de fiecare dată când ajungeam în bloc. La etajul trei, unde trebuia să merg eu, era o scrumieră imensă, pe hol, din aceea cu un capac rotitor, în care mucurile tronau claie peste grămadă, negre, râncede şi îndoite pe jumătate, semn că cineva se tot grăbea să  stingă ţigara vinovată. Mirosul ce venea dinspre ea parcă îl întregea pe cel de la subsolul şi  parterul imobilului. Un sunet prelung şi un răcnet de fiară, cu nume de om, mă făcură să uit pentru o clipă numărul apartamentului. Soneria nu funcţiona, iar scaunul din faţa uşii, pus nefiresc, mă încurcă puţin şi îmi dădu un sentiment că am greşit etajul. Ca şi când era un senzor nevăzut, o femeie măruntă, cu o mustaţă proeminentă îşi făcu apariţia în faţa mea. Îngheţasem. Clanţa se auzise asurzitor, dar imaginea aceea, desprinsă, parcă, din cărţile cu vrăjitoare, atenuase zgomotul scurt de dinainte. Avea ochii duşi în fundul capului şi o măsea umflată atât de rău, încât un obraz părea ca o scorbură în comparaţie cu celălalt. Uitasem ce aveam de întrebat, cu ce scop şi de ce mă aflam eu acolo, dar am reuşit să scot un „bună ziua” destul de răspicat, că aproape m-am uimit de puterea mea de a silabisi. Până să mai zic ceva, un hohot de râs se slobozi din gura femeii, care nu contenea să mă privească fix ca în „Hansel şi Gretel”. Mă împinse cu putere în mijlocul camerei, spunându-i fetei ce cosea la maşină, într-un colţ: „Vezi că a venit sclifosita asta mică la o probă! Eşti gata?” Cred că am schimbat trei rânduri de culori în obraji, văzându-le naturaleţea, când pe mine locul acela încă mă înfiora de neplăcere.
Rochia mea albă cu trandafiraşi roz era pe scândura de călcat. Clara o scutură de scame şi aţe şi mi-o îndesă cu putere pe mine, sub privirile mamei căpcăun. Dintr-o dată, vocea aceea butucănoasă cu tentă masculină îşi arătă  duioşenia glasului: „Parcă-i un îngeraş, mânca-o-ar mama pe ea de fată! Hai că-i mai trebuie trei pense şi gata, te poţi duce la serbare gătită-prună!” Nu înţelegeam ce e cu pruna în expresia aceea, dar nu am mai zăbovit în a cere explicaţii. M-am privit în oglindă mulţumită şi am plecat fericită, cu rochia mea pe braţ. Aveam un gând: cum deschid  uşa aia grea de la intrare? Am găsit-o proptită într-o piatră, semn că şi altuia i-a dat de furcă şi am zbughit-o, lăsând în spate mirosul acela de moarte, sărăcie şi promiscuitate. Teama m-a condus până acasă. De atunci am refuzat să mai merg în locul acela, pe care-l vedeam ca pe infernul în care locuiesc oameni trişti şi necăjiţi.
Uneori viața își pune haine frumoase și în locuri care par neprimitoare. Uneori, ne îmbracă în amintiri cu trandafirași roz și pânză albă cât de-o poveste, una oarecare dar care, pentru un moment, înseamnă cât o întreagă carte de povești. Și nu, nu mereu e poezie și decor idilic.  Doar că preferăm să ne imaginăm că am întrat în castele cu căpcăuni și zâne zăvorâte decât să credem că se poate trăi și așa. Și totuși…

You may also like

46 de comentarii

  1. textul tau- foarte bine scris – mi-a adus aminte de o intamplare asemanatoare doar ca eu nu mai eram o fetita ci o viitoare mamica! Asta insa nu a schimbat cu nimic frica ce am trait-o atunci si despre care poate am sa o povestesc odata!

  2. Cand eram copil, puteam alege intre cele trei croitorese pe care le cunostea mama. Doua dintre ele aveau copii mici si in casele lor mirosea mereu a lapte si a pipi. Cea de a treia avea o maimutica jucausa, ce sfasia perdele catarandu-se spre galerie, dar statea departe de noi, intr-un bloc turn, in care imi era teama sa intru, pentru ca intotdeauna lipseau becurile de pe hol. 🙂
    Chiar asa, cum este gatita o pruna? 🙂

  3. croitoresele copilăriei mele erau o unguroaică ce locuia pe lângă piaţa de miercuri şi o săsoaică, domnişoară bătrână. în mod curios, doamna de origini maghiare era frumuşică şi rotofeie şi avea o casă aerisită, drăguţă, încerca deseori să mă ademenească cu mici fleacuri, dar mie femeia nu-mi plăcea deloc. o poreclisem tanti drache pentru că avea pe şifonier o statuie micuţă, smolită cu ceva ce am înţeles peste ani că era un faun şi nu-mi plăcea deloc, dar deloc de ea. aşa cum fac şi acum, reuşeam să-mi manifest antipatia extrem de categoric. prin contrast, domnişoara balther, săsoaica, era căloasă şi înaltă, de-a dreptul urâtă, dar adoram rochiţele făcute de ea, şirul lungi de papiote, ace cu gămălii colorate. şi avea o voce fantastică, extrem de caldă. eram topită de bucurie când mergeam la ea… curios, nu?
    pfuui, ce amintiri mi-ai scos din sertar… 🙂

  4. Hi hi hi. Prima croitoreasa era bunica. Ce de frumuseti mai ieseau din mana ei. Am mostenit de la ea masina de cusut ,,Singer''…si cateodata mai imi bag si eu nasul …
    Cealalta croitoreasa era o baba (deci atata ca o baba veritabila) acra, care totusi facea niste lucruri minunate pentru acele vremuri. Ma duceam la ea cu modele desenate de mine si ea cosea exact ce ii desenasem.
    🙂

  5. Cum mă intuiesti tu de bine! Exact, despre teama copilului care încă nu ştie ce sunt pericolele, dar le simte senzorial. Când mai dă şi apa peste tine, la propriu, să te ţii panică. Am o poveste despre inundaţiile acelor vremuri

  6. …abia aştept! Şi da, frica aia paralizantă, ce o simţi intrând în spaţii dubioase, poate veni peste tine …la orice vârstă, cred. Diferenţa era, că eu nu ştiam nimic despre acel loc, cu timpul s-a adeverit a fi loc rău famat, dar intuiam perfect. Iar nu înţeleg de ce mă trimiteau părinţii singură acolo, convinşi că nu mi s-ar întâmpla nimic. Cred că ideea aia, cum că de un copil nu te atingi a protejat-o pe mama de o paranoia, pe care eu o am şi nefiind mamă.

  7. Bunica din partea tatălui era croitoreasă. De lux, îi spunea tatălui meu să adauge. Din păcate, nu a trăit suficient (sau a trăit suficient dar nu în timpul când mă dezvoltam eu, murind undeva prin'77), cât să mă bucur eu de cele făcute de ea. Maşina Singer e şi acum, sper, la unul din verii mei. O lăsase moştenire uneia dintre fiice. Despre croitorese am o intreagă panoplie de amintiri. Care mai de care mai ciudate, plus aportul meu care era sub zero, eram tufă la desen.

  8. Am râs şi botezat instantaneu o persoană din anturajul nostru cu „tanti drache”. Mihai, mai bine zis. Nici nu pot scrie, trăgând cu ochiul la comentariul tău, încă râd în hohote. Categoric ai o personalitate aparte. Tu şi când ai sentimente ciudate eşti minunată.

  9. nu le vizitez niciodata, locurile alea au aparut in viata mea tarziu, eram deja om mare si, desi nu le-am putut bloca atunci, am invatat sa nu cad in capcana amintirii lor 🙂

  10. Croitoreasa mamei era o săsoaică măritată cu un ungur. In Sibiu, bineînțeles. Cum părinții își luau (cam la doi ani) haine în rate (!), costumul tatei devenea un deux-pieces pentru mine iar paltonul mamei era intors si reconfigurat pentru slăbătura care eram.
    Croitoreasa era grozavă. Singurul lucru jenant era ca, pe vremuri, toate bluzele si rochiile erau pline de pense iar eu aveam pieptul cam mic. Pense degeaba. Na, că am zis-o.

  11. Mi-ai adus aminte de sora bunicii. Locuia, ca şi bunica, într-un sat din munţii Moldovei. Într-o vacanţă de vară ne pregăteam să ieşim din curte, eu, sora mea şi mama. Mătuşa ne-a complimentat: „Ce spanciulite sunteţi!” Am întrebat-o ce înseamnă spanciulite. M-a lămurit: „Cilibii!”, pronunţat desigur moldoveneşte… şilighii! :)) Norocul meu a fost că mama mi-a tradus ambele cuvinte.

  12. cât de „altfel” arată realitatea în ochii unui copil. dar cât de adevărată şi fără zorzoane se vede… ai reuşit să te transpui în ochii acelei fetitţe şi să ne transpui şi pe noi :). bine că ai îndulcit povestea cu imaginea rochiţei. ai echilibrat balanţa.

  13. Din nou ai transpus in cuvinte o farima din copilarie. Si ai reusit sa ne duci acolo. Povestile tale sunt ca un teleportor. Imi incainti fiecare zi in care intru pe aici.Esti un om cu un suflet comoara.

  14. ooo… să-mi aminteşti să ţi-o povestesc pe tanti lupa, prietena bunică-mii, altă „duamnă” care mă ademenea cu ciocolată şi la care mă zburleam. :)))
    am fost o botezătoare când eram copil.

  15. ”Gătită prună”! Asta trebuie notată… Aș mai adăuga ”călcată strugure” sau ”scrobită frunză de pelin”. Nu știu de ce, dar simt că asta ar fi o temă de gândire pentru vreo Psiluneală pusă pe inventivități…

  16. Mă gândesc citindu-te, că pentru o rochiță nouă, eu aș fi fost în stare să mă fac prietenă cu toate tantele drache din lume. Era un mareeeeee eveniment când ne cumpăra mama material de rochițe, mie și sor-mii. De regulă barchet, pe care ni- l cosea o tanti bună. Lua bani puțini și ne mai dădea și resturi de cârpe pentru hainele păpușilor. Sa-ți spun drept, cam cum făceam eu rochițe la păpușă, așa făcea și tanti rochița mea… o gaură pe unde intra capul, două mai mici pe unde intrau mâinile, un tiv și un cordon. Nici la probă nu ne chema. Da cine mai era ca mine când pășeam pe ulița de la țară!!!

  17. Mda! Carmen Pricop a venit cu nişte epitete şi mai ciudate, aşa că le adăugăm provocărilor tale. Şi să ştii că am glumit la faza cu dicţionarul, dar ce să fac dacă m-ai obişnuit cu acele cuvinte…altfel!

  18. Am trait cu tine toate temerile citind povestea. Erai curajoasa, eram curajoase. Asta apropos de fuga mea dupa violete in parcul-padure. Inainte de '89 erau alte vremuri, cand nu se intamplau atatea, ca azi. Si nu era nici psihoza asta pe care o induc televiziunile.
    Am fost la croitoreasa intotdeauna cu mama, dar mergea pentru ea, eu, copil fiind, nu-mi amintesc sa imi fi facut ceva. Abia spre 13-14 ani. Si de pe la 18 n-am mai mers, eram atat de nemultumita de prestatia croitoresei incat am inceput sa-mi cos singura diverse. Croitoreasa noastra era un fel de lady rasfatata, facea croitorie din pura placere si avea o casa mare si foarte eleganta. Talent avea mai putin. 😉

  19. Dacă ai citit vreodată prima mea poveste „şase statii” vei sti că mă tot minunez de curajul părinţilor din acele vremuri. Parcă nu erau pericole la tot pasul. Ne lăsau liberi, să ne descurcăm, dar ne îngrădeau în ce era mai important. Asta simt. Cât despre croitorese, eu una nu am avut relatii prea bune cu ele: ori eu nu ştiam să mă exprim, ori ele nu mă puteau convinge că lucrurile nu se pot face…totdeauna..

Lasă un răspuns