Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Tan motan nr 1

Înainte de a scrie acest text vreau să amintesc că acasă am șase câini, am avut patru  pisici dar acum Fifi-clopoțel a mai rămas, deci nu sunt în niciun caz un om care nu cunoaşte ce înseamnă pierderea unui animal, în toate modurile posibile. Asta ca să nu mă trezesc cu sprâncene ridicate prea devreme, fără a se cunoaşte toate datele problemei.

Acum ceva vreme, să tot fie imediat 13 ani, am luat cu Mihai primul pisic. Cel mai năstruşnic pisic pe care l-ar fi putut avea cineva: îmi mânca degetele de la picioare de nu era chip să mi le ţin pe afară, îi plăcea să stea pe pervaz, chiar dacă cele nouă etaje nu păreau deloc îmbietoare, ciripea împreună cu păsărelele de pe balcon, dărâma bradul de Crăciun ca nimeni altul şi, boacăna cea mai mare, s-a gândit să ne lase un „semn de dispreţ” că-l ignorasem cam mult, fix sub plapumă. Când mi-am băgat picioarele sub ea, am trăit o „fericire” maximă despre care a auzit tot blocul, în momentul în care am slobozit un ţipăt, când am simţit acel caca moale şi neaşteptat.

Într-o dimineaţă, Tan nr 1 a ajuns în tufele din faţa blocului, după ce vântul şi-a făcut de cap cu termopanul, proaspăt instalat. Ei, cum el acolo îşi făcea veacul, drumul lui spre posibila moarte s-a scurtat teribil, ajungând cumva în boscheţii de la parter… fără paraşută. Dimineaţa, numa’ ce mi-am dat seama că nu-mi ciuguleşte nimeni degetele de la picioare şi am sărit ca arsă, fix ca o somnambulă, strigând:

A căzut pisicu’!

-Măi, femeie ce ai? Ai visat urât? Cum te trezeşti vorbind,  aşa, fără să verifici dacă nu cumva e ascuns pe undeva şi vii cu acest presentiment sumbru?

-Presentiment, zici? Ei bine, nu e niciun presentiment! Fugi în grădină că în timpul ăsta caut eu prin casă! Dar fugi acum!, încep eu să mă zbat fără înţeles...

Bărbatul meu, de gura mea, de teama presentimentelor mele, a şi fugit în grădina blocului unde locuiam atunci. Eu, de la etaj, dădeam din mâini, mă agitam nefiresc, urlam în gol, pentru că în plopul ce ţinea umbră apartamentelor se zărea o zgărdiţă ce nu putea fi decât a motanului cu pricina. Mihai nu pricepea o iotă din ce zic şi continua să caute ceva urme de motan, rugându-se să nu-l găsească cumva descompus şi să-mi ofere vreun anunţ mortuar care, sigur, ar fi adus mari probleme de cuplu şi nu numai. La prima vedere nimic nu se zărea. Tufele dese erau pline de putregai de frunze moarte şi pene de păsări ce fuseseră şi alea vii odată. Bre, deja totul dădea cu virgulă şi gândul lui era că sigur e ascuns încă prin casă. La un moment dat, îl zări pe bietul pisoi tremurând ca varga, lins tot de ceva animale, viu, aparent întreg, fără vreo urmă de vătămare vizibilă. Gata recuperat, cadaveric la faţă (Mihai, nu motanul) mi-l întinse cu mâinile tremurânde, zicând şoptit: „E viu şi întreg! Hai, la veterinar!”

Fericită că nu cânt vreun prohod pisicesc care, probabil, ar fi fost tot un cor de lacrimi de nestăvilit, am scăpat cumva doar cu o constatare că dumnealui e speriat, stresat şi că e cumva descărnat, mai bine zis are pielea, oarecum, dezlipită şi că are nevoie de grijă şi atenţie! „Doar atât?„, zic eu , după ce am întins o sumă deloc mică pentru un pipăit de pisic și atât, mirându-mă  ce piperate sunt sumele la urgenţe aducătoare de spaime, dar bucuroasă că Tan motan scapă fără bazine şi picioare fracturate, am ieşit lăsând acest gând pentru mai târziu.

Din nefericire, de la serviciu nu puteam lipsi  niciunul, atunci, şi l-am pus în coş, undeva într-un colţ ferit de ochii oamenilor şi a vreunui control inopinat. Toată ziua am vorbit cu lumea de păţania noastră şi atunci am avut surpriza să văd câţi dintre cei întâlniţi în acea zi ne înţelegeau supărarea, câţi ne priveau ca pe niște ciudaţi şi câţi detestau cu adevărat animalele. Exact ca acum! Nimic nou sub soare!

Nu voi detalia, dar voi menţiona un dialog. Pe scaun era un tânăr care de când apăruse în cabinet ne dăduse fiori. Fiorii continuau la fiecare revedere deci si acum. Eu vorbeam la telefon, povestind tărăşenia cuiva din anturajul nostru. În timp ce Mihai îi lucra, la un moment de pauză, îl auzim pe drăguţul pacient cum ne spune cu un aer nonşalant: „Ah, păi pentru pisic cel mai bun tratament era pământul!” Noi, naivi, lipsiţi de orice gând, cu o scurtă bănuială, dar alungată repede, întrebăm simplu:

           -Adică cum?

          -Păi, firesc! Lopată, groapă, pământ şi mormânt pentru mâţă!”

Să murim!  Noi! Mihai îmi vede vocala de pe limbă neslobozită, îmi face un semn discret şi spune atât:

-Tu glumeşti, nu?

-Nu!

-Aha!, şi continuă să-i lucreze pe canalul vreunui dinte obosit.

Incidentul se opreşte aici.  Mihai calm nu zicea nimic, îl informă pe tânăr că serviciile lui se opresc aici pentru el şi după ce îl vede ieşind pe uşă îmi spune sec: „Cât de prost poţi să fii, fiind pe scaunul unui dentist, să enervezi dentistul? Am fost cât pe ce tentat  să simtă şi el măcar o parte din durerea ce mi-a provocat-o mie vorbele lui cu micul  plan funerar pentru pisic, dar am gândit mai bine și după această ședință un adio mi se  pare mult mai potrivit.

Nu ştiam ce să fac, să mă mir, să mă bucur că am scăpat de fiorii cei stranii, să fiu indignată. Mi-am luat pisicul şi trei zile l-am păzit cu grijă. Nu voia să mai iasă de sub pat, cu niciun chip. M-am tolănit şi eu pe podea, cu ceva cărticele în braţe verificând, din când în când, dacă mişcă animăluţul speriat. După câteva zile, pielea i se prinsese la loc, iar motanul şi-a luat în primire pervazul, fără teamă. Din păcate, în 2008, nebunaticul motan a sfârşit în curtea unui vecin. Nu ştim dacă o piatră sau un câine i-au făcut de petrecanie, dar ştim că acest motan cât a trăit a fost curajos, imprevizibil, făcea pipi fix la gaura de la chiuvetă, era vesel, iubitor dar şi sălbatic şi liber. Când a dat de pădurea în care locuim acum, nimic nu l-a mai putut ţine pe lângă noi. Hălăduia. Deh, „fiind pisoi tânăr păduri cutreieram„…

Pentru noi rămâne totuşi motanul supravieţuitor.

Recunosc că povestea veselă despre care voiam a scrie era tot despre un cortegiu funerar, la îngroparea unui căţel a unor rude. Mort de bătrâneţe. Am descoperit însă că nu pot reproduce cuvintele unchiului şugubăţ care  oferise familiei  un loc pentru acesta în grădină personală şi care se aştepta ca momentul să fie cumva…. operaţional. Când a văzut că bietul câine era învelit într-un fel de giulgiu, că stăpânul îşi scoate borselina de pe cap şi că lumânările se aprind pentru Ricky, bietul om, care avea o grămadă de animale în curte, a crezut că e din alt film și că nu știe cum să empatizeze cu ei, în mod firesc, așa că s-a retras în casă lăsându-i pe aceștia să-și ducă durerea de ei simțita.

Modul în care ne-a povestit istorioara m-a făcut chiar şi pe mine, posesoarea atâtor animale, să zâmbesc. În acelaşi timp, mă gândeam câţi oameni aş oripila şi eu cu nefirescul meu comportament, în astfel de cazuri. La moartea Tănuţului, soră-mea mi-a zis cumva exasperată de bocetul meu prelung: „Da’, gata, taci, că nici la tac’tu parcă nu ai plâns atât!” Am răspuns şi mai ciudat, uimindu-mă și pe mine: „Păi, de tata ştiam că va muri, mă aşteptam în orice clipă, la pisic nu! Nu a trăit sărmanul decât 3 ani!”

În trei ore de la acest răspuns, sora mea mi-a adus alt Tan motan, alb, frumos şi deloc asemănător la fire cu celălalt. Din acel moment durerea mea era estompată  şi viaţa mai senină: iubeam din nou un boţ catifelat cu urechi de liliac. Ce nu știam atunci era faptul că durerile de acest gen nu aveau cum să se termine câtă vreme luasem, pe langa acesta, doar pisici bătrâni și abandonați de alții. Și culmea, oamenii din jurul meu tot nu m-au înțeles cum poti rămâne trist mult timp pentru că-ți lipsesc niste giumbuslucuri de pisoi plecati la stele. Dar asta e…., sunt neam de pisicăreasă, și pot spune cu mâna pe inima ca le iubesc de nu mai pot. Gând  stelar pentru pisicuții mei, si gând bun către voi.

 

26 de gânduri despre „Tan motan nr 1

    1. Cu adevărat. M-am mirat ce repede mi-au secat lacrimile, deşi durerea nu era dusă, doar ţinând un pisic, ce nu avea mai mult de 5 săptămâni de viaţă, în braţe. Nicoleta acesta e semnul cel mai de preţ pentru mine: faptul că mă întâmpini aici. O primăvară frumoasă!

  1. He, he , he blog nou, bun venit pe wordpress ! Relativ la pisici si caderile lor… mie mi-e frica rau sa nu pateasca ceva, de cand cu motanul care a cazut de la etaj si a ramas intepenit acolo pana am coborat sa-l iau, ii tin cu lesa in balcon (acum e ok, dar la inceput). Te atasezi asa de tare de animalutele astea …

    1. Da, nu îmi place să explic foarte mult fricile astea ce mă termină, când e vorba de animale. Am trecut şi prin bune, şi prin rele şi văd că nu doar eu. În rest, mulţumesc pentru urare. Sper să mă obişnuiesc cu Wp.

  2. Desi postarea ta are multe intorsaturi amuzante, per total, e trista rau… Nu stiu cum ar putea cineva sa spuna despre un biet pisoias ca ii sta mai bine in pamant. Si iar, ajung sa il privesc pe Mihai cu un respect crescut, pentru taria de care a dat dovada, pentru decizia pe care a luat-o, pentru tot.
    Abia astept sa te muti aici, cu totul! Imi place tot mai mult!

    1. Ehehe, postarea nu am putut-o face voioasă, nici chiar cu tentele amuzante de…final. Cât despre Mihai, s-a răzbunat cum a ştiut mai bine: „pe viu”, cred că îţi dai seama ce zic.Brrrr! Mulţumim! Încă sper să mai descifrez taine. Apropo, nu par literele prea mici? sau trebuie să fac un control oftalmologic?

  3. Eeeeeeiiii… Ce surprizăăăăă !!! 😛
    Mă bucur mult că ai ales să postezi (și ?) în wordpress, fiindcă îmi e mult mai ușor să te și vizitez dar, ceea ce mă enervează pe mine cel mai mult în blogspot, să las și comentarii.
    Ăsta da ghiocel ! 😛
    Și fiindcă e 1 martie, îți doresc să-ți fie sufletul o veșnică primăvară și să ai puterea de a renaște în fiecare zi, așa cum renasc la viață în aceste zile atâtea și atâtea lucruri frumoase în jurul nostru. O primăvară minunată îți doresc ! 😛

    1. Am remarcat că ne-ai oferit mărţişoare şi mulţumim cu drag. Sper să transform acest „şi în”…în ..”doar pe wp”. Depinde doar de timpul meu liber să aprofundez chichiţele de aici. O primăvară faină şi pentru tine!

  4. Uneorii oamenii vorbesc fara a gindi ca ranesc. asa si cu pacientul vostru. Mihai a fost un domn . Din pacate nu toata lumea poate intelege atasamentul fata de animale
    . O primavara la fel de frumoasa ca sufletul tau si sa ai parte de bucurii si senin.

    1. Da! Eu cred că Mihai nu a mai fost domn până la capăt, dar asta e altă poveste. Cu freza în mână, cuvintele nu au mai fost necesare. Primăvară faină şi ţie, Lăurică!

  5. @Nicoleta: nici animalele nu se inlocuiesc cu adevarat. Fiecare e unic si amintirea ramane. Si spun asta dupa ce am pierdut cativa catei, pesti (plangeam la fiecare din ei, chiar daca mai aveam o duzina idem), doua broscute testoase…

    @Adriana – bine ai venit pe wordpress. Cum spune si Dan, mai simplu de comentat. 🙂 Daca eram in locul sotului tau, asteptam sa-i treaca anestezia pacientului. 😀
    Mai citesc povesti cu porcusori de guinea bolnavi sau care mor „de tineri” si ma ia cu frisoane. Alerg repede la ai mei sa verific ca sunt intregi.

    1. Da, uneori nu folosim cuvintele potrivite. Am un pisic lipsă la inventar, cum spuneam mai sus, un Foxyleţ (ce nu avea decât vreo 6 săptămâni când a dispărut, dar stau liniştită cu el pentru că sunt sigură că a fost furat, atât era de frumos şi ştiu că noi am fost buni să-l salvăm atunci când era al nimănui şi plin de pureci şi alergii) şi o Zoe, câinele nostru lup, fugită în august de acasă definitiv după care nu ne-am vindecat nici acum, deşi am adoptat altă fugară ce îi seamănă mult. Deci cu adevărat niciun alt animal nu îl înlocuieşte pe celălalt, doar estompează durerile.
      Cu wordpressul sper să leg o prietenie, în viitorul apropiat, pentru că nu îmi place să fiu ca Năstase …două case. Plus că doar prin vizita ta aici şi cred că m-am convins singurică. Cât despre anestezie! Hmmm! Nu mai trebuie să-ţi spun că nu i-a mai făcut, nu? A plecat pacientul…mai tulburat decât noi. Să-ţi trăiască sănătoşi porcuşorii. Ştiu cât de legată eşti de ei!

  6. naomi a mea s-a stins acum doi ani şi un pic. încă îmi lipseşte chiar dacă maya îşi are propriul lor în sufletul meu… deşi unii spun că da, eu spun că nu, nici animalele nu pot fi înlocuite. 🙂

  7. Poveste tristă cu final oarecum fericit. Eu țin minte toate pisicuțele care mi-au murit. De bătrânețe, cu problemele specifice. Nu îți doresc să le cunoști. E mare chinul.
    PS Bine ai venit pe WP. Succes.

    1. Mulţumesc pentru urarea de bun venit. Sper să am ce spune şi de acum incolo. Şi da, nu mi-aş dori să ştiu bolile ce vin peste micuţele ce nu pot spune ce le doare. Deja trec prin câteva experiente. Din cele trei pisici, pe care le am acum, doar una e tânără. Cea din fotografie. Restul sunt aciuate pe lângă casa noastră, mature fiind. Deja au câte 4 şi 5 ani la noi. Dar sunt pregătită. Veterinarul spune că cel gri, Silver îl cheamă, trebuia să fie mort din 2011. Uite că incă trăieste.

Lasă un răspuns