Parfumul cascadelor Şapte Scări

Am o prietenă dragă mie, ce trăieşte în Bucureşti,  şi care, îmi povestea, că de când se ştie vizitează Valea Prahovei şi nu numai. Mama ei era pasionată de excursii şi fiind educatoare încolona frumos copilaşii şi îi ducea în drumeţii. Aşa, nenăscându-se lângă munte, ca mine, i-a aflat tainele printr-un firesc pe care l-a transmis şi ea mai departe fiicei sale. Din păcate, eu cea care s-a născut înconjurată de pădure şi munţi, doar întindeam mâna şi atingeam frunzele, iar cărările porneau parcă din pragul casei, nu ştiam nimic despre excursii, rucsăcele şi drumuri de poveste. Mie îmi cântau păsările fix la geam, râul curgea mai jos puţin de ferestre, zgomotul oraşului era departe, iar aerul tare îl inhalam la liber fără să mă simt vreo privilegiată.

Locuiam, şi am mai povestit despre asta, într-o zonă de poveste. Totuşi, nu era sâmbătă şi duminică să nu văd grupuri de oameni cu şepci pline de insigne, cu ciorapi de lână trei sferturi, ce mai apoi am aflat că li se spuneau jambiere, cu toiaguri colorate şi paporniţe la fel. Priveam curioasă spre ei, apoi spre mama şi primeam doar un cuvânt, hai două, fără amănunte: „Ei, turişti!” Mai târziu auzeam: „Ăştia nu au treabă acasă, de umblă teleleu?” Aşadar în afară de excursiile mele prin păduri, care erau destul de dese, dar pe trasee la îndemână, nu ştiu să fi fost vreodată „pe munte” până, încolo, spre 13 ani. Cred că totul a coincis şi cu eliberarea alor mei din constrângerile sociale, pentru că s-au simţit cumva datori să ne arate Bunlocul, Tâmpa, Postăvarul şi implicit Poiana Braşov.
De aici încolo au început evadările pe cont propriu, de unele ştiind părinţii mei, de altele nu. Între timp am bifat o Piatra Mare, un Bucegi sau chiar Piatra Craiului, dar nu pot spune că m-am aventurat prea mult pe acolo. Doar că, nu ştiu când a fost primul drum, cred să tot fi avut vreo 17 ani, când  o gaşcă de tineri a insistat pe lângă mama să mă lase în drumeţie. Mulţumită ca nu mergeam decât în apropiere mi-a permis să evadez, fără reţinerea ei permanentă. Dacă ar fi ştiut ea, în schimb, nu ştiu, dar cred că mă prindea din urmă, să se asigure că îmi aşez talpa perfect pe fiecare cărare.
Aşadar am pornit spre Şapte Scări, spre cele şapte cascade (care-s de fapt vreo nouă, dacă nu mai multe), spre locul ce poartă şi denumirea, rară la noi…de ..CANION. Punct magic aflat în apropierea locului unde am copilărit, la o mână întinsă, cum îmi place să zic. Acum mă aflu într-o mare dificultate: aş fi în stare să vă povestesc, enumerând pe rând fiecare drum pe care l-am făcut acolo, începând cu acel moment despre care aminteam mai sus, dar mai bine încerc să vă zic câte ceva despre acest loc, tehnic vorbind. Sau poate mai târziu? 
Prin faţă îmi trec oamenii care în timp m-au ajutat să văd şi să revăd această minune a naturii, şi nu ştiu cum, dar cred că aşa se întâmplă, nu sar niciunul: că a fost drumul cu gaşca, sau cu primul meu boyfriend, că m-a vindecat Lucian, colegul meu, de o depresie pasageră prin drumeţii inopinante, că ne-am răsfăţat nepoata ce atunci luase capacitatea şi a zis că excursia asta i-a depăşit emoţiile de atunci, amuzându-ne cu reperul ei autentic, sau drumul meu fantastic făcut cu Anca şi Bianca într-un august 2012, de unde m-am întors cu un trunchi de copac argintiu ce şi acum îmi împodobeşte curtea, cascadele de la Şapte Scări mi-au vorbit aceeaşi limbă: a frumuseţii şi autenticităţii, a fluturilor adăpostiţi în stomac de emoţie unică, a graţiei apelor sau al pericolului, al gheţii sau răcorii de vară.
Vuietul apelor îţi acoperea orice alt sunet, iar repeziciunea lor îţi cânta sonate de cleştar, dintr-o simfonie a măreţiei naturii. Imaginile ce se derulau printre paşii precauţi te făceau să zăboveşti o clipă pe treptele şubrede, de atunci, ale scărilor. Urcarea mi se părea totdeauna mai uşoară decât coborârea, şi nu de puţine ori deviam traseul renunţând la adrenalina ce ne-o dăruia această experienţă unică. În aer plutea miros de aer purificat, de parcă norii s-ar fi desprins, ca într-o vrajă, şi ar fi ţâşnit dintr-o dată apele îngerilor peste noi. Mâna lui Dumnezeu o simţeai la fiecare pas făcut, iar parfumul cascadelor părea mirosul curăţeniei absolute. Din când în când amestecuri de note de lemn ud, de muşchi, de plante vii şi sănătoase se îmbinau cu reavănul şi udul pământului… din jur.
Se simţeau esenţe tari de aer curat şi apă vie, vindecătoare. Nimic nu reuşea să mai treacă de aceste simţuri, şi ieşeai extaziat din întâmplarea ce purta marca „Şapte Scări”. Dacă aş putea, aş inventa un parfum care ar purta în el forţa apelor, seducţia stropilor repezi, prospeţimea pădurii ce se curăţa de negura timpurilor şi care ne-ar energiza şi învigora precum cascadele din hăurile calcaroase. Nu mă pricep la parfumuri, aşa că prefer să port un parfum ce poartă deja numele Cascade, de la Chopard, şi desi notele lui florale de orhidee şi regina nopţii, alături de cele de ambră, mosc dar şi citrice, sau piper sunt departe de pădurea mea seculară, mă gândesc că flaconul elegant, cu efecte metalice are ceva din sclipirile de metal al cascadelor mele de poveste.

Nu am cum să vorbesc despre cascadele din acest loc în puţine cuvinte. În vremurile când mi-am purtat paşii pe acolo, până anul trecut, lucrurile se deteriorau cu fiecare zi, devenind un real pericol. Trepte lipsă, parapeti uzaţi, scări ce se balansau in aer, treceri periculoase de pe o scară pe alta îţi puneau sufletul la încercare. Anul acesta totul s-a recondiţionat, au fost lucrări ample, ce a costat timp şi au necesitat investitii majore. Locul a devenit arhiplin, chiar dacă se percepe o taxă de 10 ron, iar imaginile preluate de acolo îţi taie respiraţia.
Aşadar, în valea Şipoaia, se află acest Canion Șapte Scări. Este un defileu săpat în calcare jurasice din partea nord-vestică a munților Piatra Mare, în Săcele, județul Brașov, România. Lungimea lor este de 160 metri cu o diferență de nivel de 58 de metri, la o altitudine de 948 metri. Defileul este format din zece trepte cu înalțimi între 2.5 și 15 metri, transformate în cascade prin volumul de apă al pârâului Șapte Scări, afluent de stânga al Șipoaiei, Traseul poate fi parcurs cu ajutorul unor scări ( noua la număr) şi a unor pasarele metalice, nefiind nevoie de echipament specializat , dar obligatoriu cu echipament de munte (cel puţin ghete sau bocanci). Denumirea ,,Şapte Scări” vine din anii 1920-1930 când accesul se face pe şapte scări din lemn.
Accesul principal se face dinspre localitatea Sacele prin Dâmbul Morii, pe drumul Dn1Braşov. Despre acest canion şi mai multe fotografii inedite, mai ales cu cele ce îl înfăţişează renovat, găsiţi pe pagina de facebook cu acest nume. 


Povestea este scrisă pentru Clubul Condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul Cascadelor îmi aparţine. Iar dacă povestea nu a convins suficient şi vreţi să vă amuzaţi un pic, vă las cu o poveste pe care am găsit-o încercând să găsesc informaţii, şi culmea, a fost prezenta tot în Clubul parfumat cu ceva timp în urmă: Vienela si parfumul cascadelor de râs.

iarna, inainte de renovare

                                                                                           

cea mai mare dintre  scările canionului
cascadă de pe traseul turistic Şapte Scări
copacul ce l-am dăruit sotului meu la aniversarea celor 7 ani de căsnicie.
Copacul dragostei de pe traseul cuminte ce ducea spre Sapte Scări. Acum decor inedit in curtea noastra.

e greu să fotografiezi şi stâncile, scările şi cascadele in acelasi timp

Aşteptând…un mâţ…pervazier

Trandafiriu îmi pare zvonul şi ecoul
Lăsat de fâlfâiri de aripi,
Ce-mi bat prin minte şi-mi alungă dorul
Şi mă cuprind în braţe multe datiniCe-aduc albastră strălucire de poveste
Cusută-n cerul meu cu stele albe,
Din iarna străvezie ce primeşte
Colindul prea grăbit, plin de flori dalbe.

Tu scoţi cuvinte violet din călimară,
Dar slova ta e verde-crud, şi prin poveşti
Îmi prinzi în suflet amintiri de-o vară
Când m-ai cuprins în jocuri pisiceşti.

M-ai scos din cenuşiu, din gri de smoală
Şi-am străbătut deja trei anotimpuri,
M-ai luat boboc gălbui cu iz de şcoală,
Şi-ai presărat mult ruginiu-n ale mele simţuri.

Un pas ce pare înnegrit de timp
Rămâne între noi spre a ne cunoaşte,
Deşi „scufiţe roşiatice„-mi apar în schimb
Vorbind de-un mâţ: ce, cred, l-aş  recunoaşte.

Stângace-s azi în norii mei de vorbe ca topazul,
Las stelele poveştilor cumva să mă conducă,
Te aplaud, te colind  ca o nălucă
Şi-aştept cuminte să-ţi găsesc pervazul.

Textul vine ca răspuns pentru mâţul pervazier, aceeaşi psi…ce m-a onorat azi cu vorbe alese. Voi reveni pe seară la fiecare în parte. Mulţumesc pentru aprecieri, iar ţie dragă psi…mulţumesc pentru tot (ştii tu). În acelaşi tabel găsiţi poveşti de soi. Pentru că nu sunt sigură că vizitatorii mei deschid linkurile de aici voi aşeza şi poezia mâţului pervazier lăsată la postarea precedentă.

eu ţin în palme nopţi de smoală
şi mi-s gălbui, a stea pe-aripă
cuvintele ce-n violet se înfiripă
şi tac într-un albastru de cerneală.

a străvezie parcă mi-e lumina
când torc cu paşii de un verde stins,
trandafiriu al inimii cu care ning
din albe vise pentru totdeauna.

eu ruginiu îmi torn pe buze reci
a nerămânere, a nerostire
când cenuşiu e cerul a zidire
şi înnegrit e pasul tău când pleci.

a zvonuri roşiatice mi-e trupul
în care arde inima ca o batistă
redesenând căderea parcă tristă
a norilor, când se ridică fumul.

 

Doar una e steaua mea

Eu nu am nopţi de smoală,
Şi stele gălbui prinse cunună,
Eu nu văd cerul cenuşiu
Şi nici decorul înnegrit
De o săptămână,
Pentru mine noaptea e albastră
Şi stelele albe,
Şi se zbat violet prin cuvintele-mi şoapte,
Cad pe rând făcând loc astrelor mititele,
Ce mai ieri erau ciorchine
Fără un pas între ele;
Se aşează în luciri de lumină străvezie
Ca într-un haiku, sau vreo altă poezie,
Bat chiar pasul pe loc, cadenţat, să nu moară,
Deşi cred că-i posibil ca mutarea să doară.
Altfel de unde se ştie de-un verde solar
Din „stele verzi” preluat, într-un mod popular?
Au chiar roşu-n obraz, ruginiu asortat,
Roşiatice gânduri şi idei mi-au scăpat
Din ciorchine de stele uitat și pierdut,
Din iubiri constelații într-un cer început.
Că sunt albe sau verzi, roşii, sau spre azuriu
Ori  bat  doar în roz pal,  cu efect  trandafiriu,
Stau cuminţi strălucind aşteptând chiar minuni
Să se aşeze şi ele pe-ale cerului culmi.
Am un vis ce-mi vorbeşte despre oameni şi stele
Cam aşa-s eu de mică, rătăcită ca ele…
Ce contează că-s stele şi par multe, şi reci,
În final ne alegem doar cu una.
Pe veci.

Obloane roşii

Cuvântul zilei e- zăpadă, sau mai simplu: Ninge! E frumos oraşul îmbrăcat aşa cu manta albă, dar doar de sus privit, sau prin lentila aparatului de fotografiat. Holul pe care stau acum şi scriu are ceva de acvariu, de geamuri mari şi largi prin care vezi totul ca într-un film 3D şi unde nu-ţi scapă nimic din spectacolul naturii. Doar că ieşind în curte magia cuvintelor dispare, te trezeşti cu şoşonii uzi leoarcă din trei paşi, vezi pata galbenă lăsată de căţelul Toto, care mereu stă până în ultima clipă şi te miri că nu se mai opreşte din marcat locul în stilul caracteristic. Ieri am adunat frunzele, am ascuns măsuţele de grădină, am acoperit o băncuţă cu o prelată, dar am uitat să leg prunuşii iar acum se încovoaie sub greutatea zăpezii ude. Aerul rece e şi el umed acum şi până la maşină magia iernii a dispărut.
Căţeii stau zgribuliţi în curte privindu-te cum te depărtezi şi deja aşteptându-te să revii ca să primească un colţişor uscat în casă. Mâine cei mari primesc căsuţă nouă. Bobiţă…cred, că pe Zara nu o văd intrând în cuşcă….neam! Totul e mocirlos, ei sunt teribil de murdari şi nu înţeleg de ce te fereşti din calea lor. Spăl de trei ori pe săptămână haine de-ale soţului meu care, în fiecare seară, se lasă cotropit de lăbuţe de căţei fericiţi că-l văd înapoi acasă. Nu mă mai supăr. Am înţeles demult că mă împotrivesc degeaba, nimeni nu aşteptă ca Mihai să treacă pe …haine de casă. Îl iau în primire de cum apare pe poartă şi se lasă cu dezmăţ şi murdărie. Dacă aţi şti cum se pot bucura, de parcă  nu a lipsit de acasă câteva ore doar, ci zici că a fost plecat în Afganistan.

Casa e cât de cât protejată. Mă mir totdeauna că doar un zid iese şifonat din iarnă şi asta pentru că am greşit maxim când l-am renovat. Mi-am promis că la anul îmi pun obloane roşii şi muşcate curgătoare. Nu, nu vreau obloane  să le trag peste ferestre. Vreau două obloane prinse direct pe zid, aşa de efect, şi de ostoire a dorului de „la ţară”, de căsuţă din poveşti. Sunt, cred, singura persoană de pe pământ căreia nu îi plac decoraţiunile de Crăciun. În afară de brad, şi ăla subţire şi potrivit ca înălţime, nu stufos şi împodobit de fiţe, plus câteva coroniţe, nu suport mai nimic în propria casa. Mi-e dor de bradul acela cu nuci şi bomboane, cu portocale atârnate din care nu mai rămânea nimic până la final. De asta vreau obloane roşii. Vreau decoraţiunile mele din lemn, autentic, la care sa adaug crengi de brad sau ghirlande naturale, sau doar vâsc…aşa…după posibilităţile fiecărui an.
Aşa că…ăsta aş vrea să fie darul meu de Crăciun, chiar dacă nu le voi primi anul acesta, dar să pot spune la anul că am casa împodobită cu darul de iarna trecută de la Moş. Şi mai vreau o Crăciuniţă şi un coş înalt de nuiele. Anul trecut am avut două (crăciuniţe). Nu au rezistat după ce a trecut sezonul. De asta nu am nici muşcate. Nu ştiu ce să fac cu ele după ce afară nu mai rezistă. În casă nu am niciun loc rece, sau cel puţin…cu ventilaţie normală. Este destul de uscat, casa fiind mai mult din lemn, iar muşcatele nu rezistă până  în primăvară. Niciuna nu se reface cum văd eu prin alte case. Sigur nu mă pricep la plante, dar tot voi găsi soluţii. Acum vreau să planific o vizită, unor prieteni care mi-au promis obloane. Eu doar trebuie sa le recondiţionez şi să le vopsesc. Dacă ar fi după mine m-aş muta la ţară. Dar nu orice „ţară”; m-aş muta într-un sat lângă Braşov, să pot trăi după reguli simple şi cu hrană produsă de noi, cu tradiţii simple şi bucurii la fel. Dar ăsta e din alt film, altă dorinţă şi …mai bine mă opresc la obloane. Să-mi uraţi succes, da?

Ape repezi, ape tulburi

Îndoiala îşi făcuse loc în inima mea. Săpa adânc, în măruntaiele fiinţei mele, erodând celulă cu celulă tot ce prindea. Simţeam cum sângele clocotea şi ieşea din albia vaselor purtătoare ca şi când totul urma să ţâşnească  într-o simfonie grotească. Mintea fierbea de ciudă, inima pompa tot mai tare, iar trupul părea sa fie prins în chingile răzbunării. Dacă mă priveai, nimic nu arăta ca şi când în mine se duceau războaie şi se purtau bătălii cu săgeţi otrăvite. Păream senină şi împăcată, de parcă urma să pilotez un avion cu pasageri, şi nimic nu părea să mă distragă. Ţigara se fumase singură, mă încălţasem şi descălţasem de 10 ori. Într-un final, am rămas aşteptând. Îmi promisese că vine repede şi că vom purta o discuţie serioasă. La o adică, eu eram nevastă-sa. Eu, Isabela, nebuna ce fusese de acord cu toanele şi răsfăţurile lui.M-am trezit dimineaţă; aerul rece şi umed de la fereastra uitată întredeschisă m-a făcut să mă înfior, dar mai tare m-am înfiorat când am văzut că nici vorbă de bărbatul meu aventurier. Scarface, motanul cu lăbuţa defectă din naştere, lovea cu putere castronul gol şi m-am trezit că-l umplu cu gesturi mecanice şi greoaie. Capul îmi ardea de gânduri, iar gâtul îmi vorbea de o poziţie nefirească avută pe fotoliul pe care am adormit azi-noapte. Când neuronii mei au vorbit de poziţii mi s-a scurtcircuitat mintea. Cine ştie ce a mai experimentat cu Dana, aseară? Ce vă miraţi? Că-i ştiu numele iubitei soţului meu? Îl ştiu. A fost şi iubita mea! Ah, şi mai grav, nu? Da, grav…as spune!Nu ştiu care din noi şi-a dat seama, primul, de talentele Danei, dar cu siguranţă eu am pierdut în timp permiţând să intre în dormitorul nostru comun. De mică îmi spuneau ai mei că sunt ca un râu de munte: repezită, rece şi alunecoasă. Că-mi place să caut drumuri abrupte şi stânci de erodat. Nu mă lăsam până nu intram în sufletul omului, îl împresuram cu totul, şi-l inundam cu toate ideile mele despre viaţă, libertate şi experimente. De data asta mi se înfundase. După 10 ani de căsnicie, Dana a reuşit să ne dezbine. Aseară a rămas la ea şi eu simt cum îmi ia foc capul de gelozie. Nu asta ne-a fost convenţia. Am zis că rămânem noi, indiferent de ineditul situaţiei.

Apele se tulburaseră îngrozitor şi libertatea pe care o propovăduiam amândoi era o himeră şi un fum; fum gros, înecăcios pe care refuzam să-l inhalez. Hotărât lucru, trebuia să pun piciorul în prag. Dar dacă găseam răspunsul ce nu-l doream? Dacă mă părăsea?  Şi…oricum…nu mai ştiu de unde să înnod relaţia intimă cu propriul soţ. Am căzut în propriile capcane, ne-am înecat cu mâlul rămas din aşa zisa libertate; ne-am scufundat în propriile mizerii şi experimente. Auzi…experimente, libertate, plictiseală?! Păi, ce vom mai face peste 1o-15 ani? În ce ape ne vom scălda atunci? Nici lacrimi n-am. Nu am defel. Avea dreptate taică-meu când zicea că-s sloi, că-s strop de ploaie căzut în zi însorită. Ce mă durea vorba asta! Şi atunci, tot Edi fusese mărul discordiei. Nu înţelesese de ce trebuie sa-l ţin în facultate şi eu să renunţ la orice vis. I-am arătat tatălui meu, mai târziu, că mi le-am îndeplinit şi pe ale mele; dar degeaba, pe el nu a reuşit să-l iubească niciodată.

Uşa se deschise. Palid, plin de ulei şi negreală pe degete, îmi vorbea de o pană şi o noapte pe câmp cu avarii pornite. Nu-l ascultam. Îmi vuia capul de gânduri. Vorbele lui şuierau ca nişte cascade în liniştea pădurii. Fremătam, dar nu schiţam un gest. Era obişnuit cu firea mea şi crezuse că-mi sunt suficiente cele câteva explicaţii. L-am privit cum adoarme, cu un zâmbet mulţumit pe faţă. Aia a fost ultima imagine ce o păstrez în minte. N-am mai refăcut niciodată firul. N-am mai vorbit niciodată despre episodul acela dezastruos. A doua zi, Scarface şi cu mine eram plecaţi la ai mei. Singură am realizat că mă minţisem îngrozitor, că nu mai sunt o apă rece de munte, limpede, curată, curioasă…ci una tulbure, plină de mâl şi aluviuni amestecate. Viitura …ce noi o numeam căsnicie fusese o glumă proastă.

Îmi luase tot, dar nu-mi luase speranţa, şi culmea, din acel moment nu mi-am mai pus întrebari, nu m-am mai plictisit niciodată. Şi de fapt nu doar el fusese vinovat, de asta nu mai era nimic de vorbit. Am intrat în afacerea familiei şi în scurt timp, am prins o bursă în Spania, în industria alimentară. Cu Edi nu am mai vorbit niciodată. Avocaţii s-au ocupat de toate, ai mei mi-au luat lucrurile, iar …de motiv nu m-au întrebat nimic. Nici el, nici ei. Au încercat, fără succes, la început. Amândoi. Cum va fi noua mea relaţie? Nu ştiu! Va fi! Dar nu voi mai vorbi niciodată despre experimente. Mi-a ajuns cât am tulburat apele mele repezi. Acum vreau sa fiu un lac…., ceva, orice, dar fără intemperii, decât cele date de viaţă. Şi încă ceva: Nu mă judecaţi, viaţa are multe secrete întunecoase! Cine are curajul să le scoată la iveală? Cred că nici măcar tu, cea care scrii, sau citeşti…aceste rânduri…”

Ape repezi, ape tulburi….din povestea mea, povestea Izabelei…pe care o înscriu în tema de azi. În tabel…sigur găsiţi ape descrise mai poetic, mai literar, mai deosebit. Eu am venit cu o poveste adunată din târg, încă una…