Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Parfumul cascadelor Şapte Scări

Am o prietenă dragă mie, ce trăieşte în Bucureşti,  şi care, îmi povestea, că de când se ştie vizitează Valea Prahovei şi nu numai. Mama ei era pasionată de excursii şi fiind educatoare încolona frumos copilaşii şi îi ducea în drumeţii. Aşa, nenăscându-se lângă munte, ca mine, i-a aflat tainele printr-un firesc pe care l-a transmis şi ea mai departe fiicei sale. Din păcate, eu cea care s-a născut înconjurată de pădure şi munţi, doar întindeam mâna şi atingeam frunzele, iar cărările porneau parcă din pragul casei, nu ştiam nimic despre excursii, rucsăcele şi drumuri de poveste. Mie îmi cântau păsările fix la geam, râul curgea mai jos puţin de ferestre, zgomotul oraşului era departe, iar aerul tare îl inhalam la liber fără să mă simt vreo privilegiată.

Locuiam, şi am mai povestit despre asta, într-o zonă de poveste. Totuşi, nu era sâmbătă şi duminică să nu văd grupuri de oameni cu şepci pline de insigne, cu ciorapi de lână trei sferturi, ce mai apoi am aflat că li se spuneau jambiere, cu toiaguri colorate şi paporniţe la fel. Priveam curioasă spre ei, apoi spre mama şi primeam doar un cuvânt, hai două, fără amănunte: „Ei, turişti!” Mai târziu auzeam: „Ăştia nu au treabă acasă, de umblă teleleu?” Aşadar în afară de excursiile mele prin păduri, care erau destul de dese, dar pe trasee la îndemână, nu ştiu să fi fost vreodată „pe munte” până, încolo, spre 13 ani. Cred că totul a coincis şi cu eliberarea alor mei din constrângerile sociale, pentru că s-au simţit cumva datori să ne arate Bunlocul, Tâmpa, Postăvarul şi implicit Poiana Braşov.
De aici încolo au început evadările pe cont propriu, de unele ştiind părinţii mei, de altele nu. Între timp am bifat o Piatra Mare, un Bucegi sau chiar Piatra Craiului, dar nu pot spune că m-am aventurat prea mult pe acolo. Doar că, nu ştiu când a fost primul drum, cred să tot fi avut vreo 17 ani, când  o gaşcă de tineri a insistat pe lângă mama să mă lase în drumeţie. Mulţumită ca nu mergeam decât în apropiere mi-a permis să evadez, fără reţinerea ei permanentă. Dacă ar fi ştiut ea, în schimb, nu ştiu, dar cred că mă prindea din urmă, să se asigure că îmi aşez talpa perfect pe fiecare cărare.
Aşadar am pornit spre Şapte Scări, spre cele şapte cascade (care-s de fapt vreo nouă, dacă nu mai multe), spre locul ce poartă şi denumirea, rară la noi…de ..CANION. Punct magic aflat în apropierea locului unde am copilărit, la o mână întinsă, cum îmi place să zic. Acum mă aflu într-o mare dificultate: aş fi în stare să vă povestesc, enumerând pe rând fiecare drum pe care l-am făcut acolo, începând cu acel moment despre care aminteam mai sus, dar mai bine încerc să vă zic câte ceva despre acest loc, tehnic vorbind. Sau poate mai târziu? 
Prin faţă îmi trec oamenii care în timp m-au ajutat să văd şi să revăd această minune a naturii, şi nu ştiu cum, dar cred că aşa se întâmplă, nu sar niciunul: că a fost drumul cu gaşca, sau cu primul meu boyfriend, că m-a vindecat Lucian, colegul meu, de o depresie pasageră prin drumeţii inopinante, că ne-am răsfăţat nepoata ce atunci luase capacitatea şi a zis că excursia asta i-a depăşit emoţiile de atunci, amuzându-ne cu reperul ei autentic, sau drumul meu fantastic făcut cu Anca şi Bianca într-un august 2012, de unde m-am întors cu un trunchi de copac argintiu ce şi acum îmi împodobeşte curtea, cascadele de la Şapte Scări mi-au vorbit aceeaşi limbă: a frumuseţii şi autenticităţii, a fluturilor adăpostiţi în stomac de emoţie unică, a graţiei apelor sau al pericolului, al gheţii sau răcorii de vară.
Vuietul apelor îţi acoperea orice alt sunet, iar repeziciunea lor îţi cânta sonate de cleştar, dintr-o simfonie a măreţiei naturii. Imaginile ce se derulau printre paşii precauţi te făceau să zăboveşti o clipă pe treptele şubrede, de atunci, ale scărilor. Urcarea mi se părea totdeauna mai uşoară decât coborârea, şi nu de puţine ori deviam traseul renunţând la adrenalina ce ne-o dăruia această experienţă unică. În aer plutea miros de aer purificat, de parcă norii s-ar fi desprins, ca într-o vrajă, şi ar fi ţâşnit dintr-o dată apele îngerilor peste noi. Mâna lui Dumnezeu o simţeai la fiecare pas făcut, iar parfumul cascadelor părea mirosul curăţeniei absolute. Din când în când amestecuri de note de lemn ud, de muşchi, de plante vii şi sănătoase se îmbinau cu reavănul şi udul pământului… din jur.
Se simţeau esenţe tari de aer curat şi apă vie, vindecătoare. Nimic nu reuşea să mai treacă de aceste simţuri, şi ieşeai extaziat din întâmplarea ce purta marca „Şapte Scări”. Dacă aş putea, aş inventa un parfum care ar purta în el forţa apelor, seducţia stropilor repezi, prospeţimea pădurii ce se curăţa de negura timpurilor şi care ne-ar energiza şi învigora precum cascadele din hăurile calcaroase. Nu mă pricep la parfumuri, aşa că prefer să port un parfum ce poartă deja numele Cascade, de la Chopard, şi desi notele lui florale de orhidee şi regina nopţii, alături de cele de ambră, mosc dar şi citrice, sau piper sunt departe de pădurea mea seculară, mă gândesc că flaconul elegant, cu efecte metalice are ceva din sclipirile de metal al cascadelor mele de poveste.

Nu am cum să vorbesc despre cascadele din acest loc în puţine cuvinte. În vremurile când mi-am purtat paşii pe acolo, până anul trecut, lucrurile se deteriorau cu fiecare zi, devenind un real pericol. Trepte lipsă, parapeti uzaţi, scări ce se balansau in aer, treceri periculoase de pe o scară pe alta îţi puneau sufletul la încercare. Anul acesta totul s-a recondiţionat, au fost lucrări ample, ce a costat timp şi au necesitat investitii majore. Locul a devenit arhiplin, chiar dacă se percepe o taxă de 10 ron, iar imaginile preluate de acolo îţi taie respiraţia.
Aşadar, în valea Şipoaia, se află acest Canion Șapte Scări. Este un defileu săpat în calcare jurasice din partea nord-vestică a munților Piatra Mare, în Săcele, județul Brașov, România. Lungimea lor este de 160 metri cu o diferență de nivel de 58 de metri, la o altitudine de 948 metri. Defileul este format din zece trepte cu înalțimi între 2.5 și 15 metri, transformate în cascade prin volumul de apă al pârâului Șapte Scări, afluent de stânga al Șipoaiei, Traseul poate fi parcurs cu ajutorul unor scări ( noua la număr) şi a unor pasarele metalice, nefiind nevoie de echipament specializat , dar obligatoriu cu echipament de munte (cel puţin ghete sau bocanci). Denumirea ,,Şapte Scări” vine din anii 1920-1930 când accesul se face pe şapte scări din lemn.
Accesul principal se face dinspre localitatea Sacele prin Dâmbul Morii, pe drumul Dn1Braşov. Despre acest canion şi mai multe fotografii inedite, mai ales cu cele ce îl înfăţişează renovat, găsiţi pe pagina de facebook cu acest nume. 


Povestea este scrisă pentru Clubul Condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul Cascadelor îmi aparţine. Iar dacă povestea nu a convins suficient şi vreţi să vă amuzaţi un pic, vă las cu o poveste pe care am găsit-o încercând să găsesc informaţii, şi culmea, a fost prezenta tot în Clubul parfumat cu ceva timp în urmă: Vienela si parfumul cascadelor de râs.

iarna, inainte de renovare

                                                                                           

cea mai mare dintre  scările canionului
cascadă de pe traseul turistic Şapte Scări
copacul ce l-am dăruit sotului meu la aniversarea celor 7 ani de căsnicie.
Copacul dragostei de pe traseul cuminte ce ducea spre Sapte Scări. Acum decor inedit in curtea noastra.

e greu să fotografiezi şi stâncile, scările şi cascadele in acelasi timp

34 de gânduri despre „Parfumul cascadelor Şapte Scări

  1. Ce minunatie a naturii!Noroc ca vad poze si aaud povesti din calatorii, nu-mi amintesc sa fi vazut aievea o cascada, poate in copilarie.
    Iti multumesc pentru povestea cu cascada si copacul dragostei voastre!

  2. Ce drăguţ că ai inclus in comentariul tău copacul dragostei noastre. Despre cascade as fi scris mult si tot nu ar fi de ajuns, iar fotografiile de acum, cu totul renovat îţi taie respiraţia. Culmea, nu le-am văzut decat pe net, şi cred că doar laprimăvară să văd si eu cum arată noua prezentare. In rest cascade sunt multe: Urlâtoare, Bâlea, că de cele de jos din Caransebes, care se zice că sunt unice in lume nici nu mi le pot imagina,Deh…drum lung. Imi pare bine că ti-a plăcut articolul meu! Multumesc!

  3. Fiind în cautarea cascadei ideale m-am oprit tot in Romania si am ales una! :))
    Sunt asa de frumoase încat nu te lasa sufletul sa alegi o cascada din alta tara! :))
    Multumesc ptr informatii, chiar nu stiam de aceasta cascada!
    Sa ai o duminica minunata!

  4. Pe asta mizez şi eu: că avem o ţară cu locuri spectaculoase. In vară, pe blogul lui Adrian, am citit o nebunie de articol despre cascada Bigar, iar altcineva povestea de una de la Belis. Abia astept să văd despre ce vorbesti tu. Voi veni cu drag. Multumesc.

  5. Sunt acolo, aud, văd și simt parfumul de aer și apă proaspătă, de curățenie și natură generoasă. De fapt, am chiar fost acolo, asta era mai demult. Da,am fost cu familia, dar nu ne-am aventurat pe trasee dificile. La Bigar inteționăm să mergem, de ceva vreme o tot avem în plan, dar nu știu cum să face că autostrada nu-i, nu se face, suntem culmea! Și noi ne-am săturat să hurducăim pe drumuri stricate, cu zeci de utilaje și camioane, cum se găsesc din plin pe-aici. Că nimeni cred că nu îndrăznește, sper, să pună la îndoială frumusețea acestei țări dăruită de Dumnezeu cu de toate, dar e mare păcat că nu știm să le prețuim și să avem acces normal la ele. Începe să fie mai ușor să ajungi în țări străine pe drumuri normale, decât în propria țără, lipsită de șosele rezonabile și de atât de banala, deja, autostradă.
    Am fost și la Bâlea, e o splendoare, o minune! Tata îmi povestea despre Urlătoarea. Totuși, Bigar pare ceva ieșit din tipare, abia aștept să o văd aievea, pozele văzute incită la călătorie.
    Tare frumos scrii tu, Adriana, povestești atât de clar, oferi, din cuvinte, adevărate imagini, sunete, olfacții, e surprinzător cum le așterni și le faci să pară aievea, de parcă aș fi acolo și-aș trăi alături de tine aceste senzații superbe.
    Cunosc parfumurile Chopard, sunt bune, un pic tari, dar iarna pot fi alegerea ideală.
    O bucurie a fost popasul aici, în ”acasa” ta virtuală, atât de primitoare. Mulțumesc de găzduire!

  6. O temă minunată ai propus, dragă Adriana! Felicitări pentru idee şi pentru cuvintele smulse din suflet! Se simte vibraţia lor, iar ecoul cascadei amintirilor a ajuns la mine şi-ţi mulţumesc pentru emoţia transmisă!
    În august anul acesta am făcut traseul până acolo, dar, fiind lucrări nu ni s-a permis accesul mai departe! Bănuiesc că acum e totul terminat şi de-abia aştept să vin din nou! Avem o ţară frumoasă, ce mai! Despre cascada Bigar se spune că e în topul celor mai frumoase din Europa!
    Mi-a făcut plăcere să scriu pentru această temă, mai ales că acum sunt mai liberă! 🙂
    Numai bine!

  7. „România pitorească” de Alexandru Vlahuță. Sau „Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaș. Exact aceste două cărți mi-au venit în minte citind acest minunat articol.
    Dintr-un vechi și, aproape, uitat reflex era să pun mâna pe stilou și să caut caietul de lecturi extrașcolare pentru a face conspect.

  8. Din păcate am ratat cascadele acestea la numai un pas, căci am urcat în Piatra Mare, dar iarna, iar drumul prin Șapte Scări nu era indicat!
    Însă, prin povestirea și pozele tale, am încercat să trăiesc și eu acest drum.
    Mulțumesc!

  9. N-am fost niciodata acolo, nici nu cred ca am auzit de acest mirific loc… dar poate cine stie… vreodata… La cat de frumos ai descris totul si maine as merge 🙂

  10. Fara articolul tau, aceasta cascada ar mai fi trimis la vale miliarde de litri de apa inainte ca eu sa aflu de existenta ei. Nu m-as fi gandit niciodata ca exista ceva atat de frumos la doi pasi de casa mea. Nimeni nu mi-a spus…
    Cand te vad cu copacul ala, imi amintesc de mine acum cativa ani, intr-o poveste plina de copaci nebuni, de carti si de margarete, pe care ti-o voi povesti cand ii va veni vremea.

  11. e prima data cand aud despre acest canion si povestea ta m-a lasat atat de surprinsa incat trebuie neaparat sa il vad. neaparat! sper sa ajung curand acolo, de fapt prin mai, cand s+ar putea sa merg iarasi la Brasov. e departe de oras?

  12. am trecut pe langa, odata, dar nu m-am aventurat, era toamna tarzie, iar eu nu-s chiar atat de curajoasa cand e vorba de munte. Dar iti multumesc ca mi-ai adus mai aproape o cascada si un loc atat de minunat si mai ales multumesc pentru tema aleasa. Poate ca eu n-am fost vizitata de muza, ceea ce mi se intampla des in ultimul timp, dar am savurat toate povestile despre diverse cascade, in special cele din Romania.

  13. Tema propusa de tine m-a pus intr-o mare dificultate! 🙂 Imi plac atat de mult (si) cascadele incat nu le pot descrie! Cuvintele-mi sunt sarace cand e vorba sa descriu ceva ce-mi place foarte-foarte! Ma bucur sa citesc la tine ganduri pe care eu nu le-am putut contura in cuvinte. Atunci cand ajung in Natura, in zone spectaculoase sau „doar” frumoase, tac. Pur si simplu sunt atat de tacuta incat nimeni nu ma mai recunoaste! 😉
    Fotografiile pe care le-ai ales imi agita amintirile anilor din tinerete! 🙂 Iar copacelul tau argintat ma face sa oftez adanc, cu bucurie! 🙂
    Zile fericite iti doresc! Cu drag!

  14. Da, nu intreba cum am ajuns cu acel copac acasa. Am rabatat scaunele, am sucit cumva să incapă pe lungimea masinii, ne-am inghesuit in ea cum am putut şi am adus trofeul. Ah, cum mă priveau ceilalti turisti, că il căram pe umăr de zici că eram tăietor de lemne profesionist, asta-i altceva. Dar e copacul dragostei….e!

  15. Mă faci să zâmbesc totdeauna! E doar o formă de a prezenta locuri absolut minunate intr-o temă de joaca. Aveam de gand să scriu despre Canion altfel, dar niciodată socoteala din târg nu se potriveste cu cea de acasa. Intr-o zi vreau să povestesc despre mânăstirea Caraiman. Alt loc de poveste.

  16. Intre timp văd că muza a fost darnică cu tine oferindu-ne poveste si efect. Merită acest drum şi ti-o spune un om care nu face trasee turistice, ci doar pe cele la indemână. Ultima excursie am făcut-o doar in trei fete intr-o luni. A fost extraordinar de linistitor.

  17. Tu, sigur, cunosti zona la fel de bine ca mine. Parcă te vad trecand simplu şi curat pe drumul de la Dâmbu-Morii spre locul drag al celor şapte scări. A fost un prieten de curand. Fotografiile lui păreau dintr-o statiune noua, străină de România. Fabulos…

  18. Ceea ce am găsit la tine m-a inaltat si m-a făcut să mă simt mică, mică. Extraordinar. Despre Bigar…nu pot spune decat ce mi-au zis si mie altii: că e inimaginabil. Dar aici, Lolita dragă, poţi ajunge destul de usor. Acum e de vis drumul, accesul şi nici pericolul de care aminteam prin lipsa parapetilor si a treptelor nu mai poate fi un obstacol. Un semn şi facem traseul impreuna.

  19. Eu am fost doar până la Ploiesti şi tot drumul mi-a fost rau in masină incat greu mă mai bucur de ce gasesc la destinatie. Am noroc ca despre ce am vorbit eu aici …e doar la o aruncatura de bat de casa mea. Multumesc pentru aprecieri şi inca o dată multumesc că prin tine am putut descoperi oameni, teme si implicit informatii noi, şi că astfel lumea mea are un contur pronuntat de bucurie.

  20. Nici nu ai avea cum sa scapi, chiar daca ti-ar trece prin cap. Stai sa mai pun putina carne peste oase, ca am dat-o toata jos cu superblogul, sa vina caldura si te trezesti cu mine prin Brasov, cu rucsacul in spate. 🙂

  21. …rucsacul il vei lasa acasa, nu ai văzut ce tinuta aveam eu la ultima deplasare? Un rucsăcel micut pentru o apă si trei mere, hai si un sendvis pt slăbături ca tine, că pare distantă mare dar nu e…

  22. N-am fost pe acolo niciodata, desigur. N-am vazut niciodata o cascada, n-am avut norocul. Povestea mea cu cascade are legatura cu treaba asta in sensul ca se inspira din…nesansa de a vedea una. Macar una. 🙂
    Am citit si iar citit, am privit fotografiile si din nou le-am privit…si nu pot spune decat atat: Superb scris despre un loc spectaculos! Canionul Sapte Scari, despre care n-am stiut nimic pana acum, e un loc de neratat intr-o viata. Mie imi plac provocarile si am retinut. Poate vreodata sa am ocazia sa merg acolo. Iti dai seama ca ma voi catara ca o veverita peste tot :)) Numai sa ajung.
    Scarile acelea indeamna, invita sa le numeri treptele. Caderea de apa inghetata e alta splendoare pe care am vazut-o aici. Am cautat si pe internet pentru mai multe imagini. Am ramas muta de atata frumusete.
    Copacul dragostei e un simbol care va infrumuseteaza minunat curtea si viata. Imi place grozav ideea dar si punerea in practica.
    Sa ai un weekend minunat, draga Adriana!

  23. Mă repet, dar doar pentru că acest loc MERITĂ văzut: oricând vrei…facem o excursie. Nu durează mult iar locurile sunt de genul celor pe care nu le uiti niciodată. Găselniţa ta e de exceptie, şi nu oricui i-ar fi la îndemână acest exercitiu. Cât despre copacul dragostei il privesc zilnic. Şi zilnic ne zâmbim….

Lasă un răspuns