zoe

Când am pierdut-o pe Zoe m-a ars în piept o durere necunoscută. M-am luptat zilnic cu ideea revederii, cu optimismul bărbatului meu, cu gestul lui de a lăsa gardul cu deschidere spre pădure, exact acolo în locul în care a săpat şi a evadat Măria Sa, câinele lup, dar şi de a-i pune de mâncare seară de seară ca şi când, revenind din pribegie, s-ar fi aşezat spre cina-i cea de taină. Zadarnice zbateri, deşi mult au îndulcit situaţia de atunci. 26 august, un Sfânt Adrian necunoscut mie, care probabil s-a supărat pe lipsa mea de credinţă, plus obişnuinţa ca toate lucrurile să se găsească firesc acolo unde le ştiu, de aici a plecat totul. Doar că nimic nu e firesc. Schimbarea vine atunci când te aştepţi mai puţin, iar pe noi ne-a lovit într-un punct slab, neînţeles de mulţi: plecarea neaşteptată a câinelui, ce de doi ani şi jumătate ne îndulcea existenţa.

• Am căutat-o mult pe Zoe: prin păduri, pe cărări neumblate de mine, din vremuri pe care nici nu mi le mai aminteam, în zone diferite, în cartiere prin care nu găseam logica cum ar fi putut să fie, dar nu puteam ignora nicio avertizare. M-am aventurat singură, fără ştirea lui Mihai, prin locuri prin care acum nu aş călca fără a avea însoţitor. Nu mi-am luat nici măcar vreun căţel, din cei rămaşi acasă, şi care nu înţelegeau unde dispar ore întregi şi de ce mă întorceam  răvăşită de durere. Mi-era teamă să nu se încaiere cu câinii pădurii şi să nu intru în belele mai mari decât cea pe care deja o aveam.

• Am ajuns pe un platou, de unde am privit oraşul ca pe un tablou cu imagini în miniatură, în culori de alb şi roşu din acoperişurile caselor, presărat cu lumini chiar şi în plină zi. Şi de la mine, de acasă, oraşul pare ca şi când eşti într-o poveste în care te caţeri doar pe piscuri de cărămidă şi ţiglă cărămizie, dar cu cât urci senzaţia e şi mai ascuţită, şi mai pregnantă. M-am văzut înconjurată de vreo 15 maidanezi, lătrători şi nedumeriţi de apariţia mea întrebătoare  şi nu ştiu de ce, dar ascultându-mi glasul se risipeau pe rând, căutând din priviri omul de contact al platoului. Mi s-a spus sec că niciun câine, fie el şi lup, nu ar fi putut rezista unei haite deja împământenite în zona respectivă.

• Mi-am şters lacrimile şi am coborât nesigură spre Răcădău, frumosul cartier al hăurilor şi carierelor de piatră roşie şi albă, în care s-au întâlnit vânturile şi zânele pădurii într-un ritual sacru de împerechere. Teama m-a cuprins până în vârful degetelor. Cărările păreau neumblate (şi chiar aşa erau) nici de om, nici  de animal şi încercam să mă desprind de locurile acelea ce păreau de poveste dar periculoase prin neprevăzut, cu un mare nod în gât. Iarba crescuse atât de mult încât îmi acoperea genunchii, iar eu am izbucnit într-un plâns nebunesc şi primitiv, cum numai copil fiind mi-am mai permis să-l am. Lacrimile mă inundau diferit de cele ştiute şi nasul nu-mi dădea ascultare, făcându-mă să mă simt învinsă de propriile-mi slăbiciuni. Nu era decât efectul straniu al acelui loc, în care ochiul omenesc nu putea să vadă, nici măcar din întâmplare, zbuciumul meu spontan. Am hohotit în sughiţuri, implorând cerul şi hăul acela ispititor să-mi-o aducă pe frumoasa mea înapoi.

• Acelea au fost primele zile. Anesteziată parcă de durere, luasem calea căutării fără ca măcar să pun un afiş pe strada din apropiere unde am aflat, mai târziu, că a fost văzută. Am continuat să o caut prin locuri semnalate de alţii. Cu faţa răvăşită, uşor neglijentă, cu părul prins sub o banderolă răpciugoasă, nu îmi mai păsa cum sunt eu,  când nu ştiam dacă ea găseşte măcar un om care să o iubească şi să o îngrijească în acelaşi mod ştiut de ea. Perioada o prinsese când oamenii îşi exprimau făţiş revolta faţă de câinii vagabonzi.  Îi întrebam  pe cei ce îi întâlneam în drumul meu, dar observam că se fereau de mine, probabil nelegând nimic din ceea ce încercam să îi întreb. Mulţi au trecut repede pe lângă mine, ca pe lângă un om al străzii cu minţi rătăcite şi asta mi-a dat enorm de gândit. Încă o dată „haina îl face pe om” lovea fără milă. A doua zi, îmbrăcată normal, dar atent, cu părul meu cârlionţat, lăsat inele, inele pe umeri, cu un strop de machiaj şi cu o faţă mai prietenoasa, lumea nu m-a mai ocolit, …ba… am reuşit chiar să aflu că Zoe fusese văzută prin faţa Bibliotecii Judeţene cu un huscky frumos.

• Nu am găsit-o pe Zoe. Nu am găsit-o nici acum, după atâtea luni; dar atunci, pe străduţele Braşovului, întortocheat şi necălcat în picioare de multă vreme de mine, am găsit locuri desprinse din alte epoci. Aşadar, Braşovul luat la pas e altul decat cel cunoscut tuturor, în care oamenii mişună în grupuri. Pe acele străduţe uitate de vreme, Braşovul are aer de oraş de poveste, cu iederă sălbatică, în culori demenţiale…de la verde spre roşu; cu căsuţe cu obloane albe şi verzi, cu pisici tolănite, de jurai că sunt pe post de  preş, la intrare, făcându-şi somnul alături de dulăi flocoşi, într-o comuniune neînţeleasă de mine. Mă opream minute întregi, uitând durerea ce o purtam şi primind bucuria lucrurilor simple, din curţi păzite de oraşul care fremăta sub noi.

• Leagăne cu frânghii groase, prinse de copaci triumfători în timp, adăposteau copii zglobii; iar rufele întinse la soare pe toată lungimea curţii păreau desprinse din filmele americane. În nicio curte câinii nu erau mai puţin de doi şi asta îmi mai atenua durerea, ştiind că aşa şi Zoe ar mai avea o şansă sa fie luată într-o astfel de familie. Scări în care piatra se confunda cu iarba crescută prin crăpături, încăpăţânată şi sfidătoare îmi atenuau căutările, în paşi cuminţi şi precauţi. Oraşul mirosea a vechi şi nou, a stabilitate şi familii fericite, a copilărie şi a necunoscut sau cunoscut uitat de timp, a verde şi a piatră. M-am simţit mândră de acea parte a oraşului şi mi-am promis sa revin fericită acolo, cu omul meu de mână, contemplând armonia dintre om, locuinţă şi natură.

Nu ştiu dacă eram în locul potrivit, pentru că se simţea miros de carne putredă, dar cred că visul meu se implanta într-un text citit aseară, şi care mă umpluse de fior necunoscut când am auzit că, la vremea aceea, „cancerul se trata crestând pielea bolnavului, strecurând în răni carne crudă de vită și porc, ca să aibă cu ce se hrăni tumorile. Evident, bolnavii mureau de cangrene în câteva zile, căci carnea se strica la un loc cu corpul bolnav. Dacă mai adăugăm şi cum mureau copii abia născuți sau cum la 40 de ani adulții nu mai aveau dinți, pentru că singura cale de tratament era extracţia, nu mă mir că locul opulenţei de la curtea regelui a fost luat, în mintea mea, de cea mai puternică senzaţie, fie ea şi olfactivă. M-am strecurat discret după o poartă şi am intrat în atelierul unui peruchier al vremii.

Se ştie că Ludovic Soare impusese moda perucilor cârlionţate care acopereau umerii şi spatele, şi toţi, bărbaţi sau femei le purtau într-un mare fel: uneori date cu pudră albă, sau, după caz, cu pudră violet, roz sau galbenă. Aşadar..intram în atelierul peruchierului care îmi luase deja măsura capului. L-am găsit ţesând, pe o scăfârlie de lemn, fundaţia unei peruci din panglici şi fire de bumbac, după forma capului trasată, fixând mai apoi o plasă de bumbac, înnodând fire de păr natural cu ajutorul unei croşete speciale, exact ca şi când ţeseai un covor, începând din spate spre creştetul capului, după ce periase bine părul.

Cred că îmi rămăsese în minte ideea că una dintre amantele Regelui Soare, Marie Angelique Scorailles de Roussille, marchiză de Fontange, şi-a legat într-o zi părul deasupra capului cu o panglică. Regelui i-a plăcut foarte mult această pieptănătură, iar ea, ca să-i facă plăcere, se coafa aşa în fiecare zi. Inventivitatea a mers atât de departe încât o variantă a coafurii Fontange impunea folosirea unui cadru de sârmă înalt de peste 30 de cm care se fixa pe cap. Apoi, părul şi meşele erau urcate grămadă pe schelă şi răsucite sub formă de cârlionţi. Procedura era urmată de decorarea coafurii cu panglici de mătase, dantelă, muselină, flori, pene şi bijuterii.

În timpul lui Ludovic al XIV-lea, parfumul nu masca doar mirosurile urâte, ci ştergea chiar şi mizeria – se credea că prin aplicarea lui se garantează igiena, iar să fii curat înseamnă să te pudrezi cu trandafir, narcise, ambret sau licheni, să-ţi hrăneşti părul cu ulei de migdale dulci sau de tuberoze, să-ţi freci pielea cu portocal, să-ţi stropeşti faţa cu Eau d’Anges cu bergamotă, să-ţi parfumezi respiraţia cu ambră sau cuişoare, să porţi săculeţi parfumaţi şi să te parfumezi cu pudră À la Maréchale. Doamnele foloseau frecvent pomezile florentine cu iris, cerurile de Spania cu iasomie sau esenţele de Nisa. Apele aromate cele mai des folosite erau Eau de la Reine de Hongrie şi Eau de Chypre. Existau şi alte ape renumite, ca Eau d’Emeraude şi Eau de Mille Fleurs. Era o epocă în care totul se parfuma: pernele, săculeţii, evantaiele, hârtiile, perucile.(sursa:Lovendal.net).

Medicul lui Ludovic al XIII-lea inventase deja un costum, folosit în continuare, ce avea rolul de a-i proteja pe doctori: o mască dotată cu un nas lung, umplut cu parfumuri, necesar pentru a filtra aerul. Aspectul acestei măşti era acela de cap de pasăre, cu cioc peste măsură de mare. Numeroase parfumuri erau arse sau evaporate, fiind adăpostite în casolete. Tradiţionalele sfere cu parfumuri solide au luat forme din cele mai diverse: de melc, broască sau de cruce, fiind dotate cu un compartiment destinat unui burete imbibat cu parfum. Folosirea pudrei parfumate pentru păr şi peruci era obligatorie. Pudrele cele mai folosite erau cele cu iasomie, floare de portocal, trandafir, ambră, apoi pudra de chypre şi pudra  À la Maréchale.

Ca o ironie a destinului, la bătrâneţe Regele Soare a ajuns să deteste aproape toate parfumurile – şi aceasta datorită abuzurilor făcute de-a lungul vieţii. (sursa:Lovendal.net).

Peruchierul muncea la perucile curţii şi 30-60 de ore, şi ca să dureze mai mult construcţia o întărea cu gălbenuş de ou. De multe ori sugera folosirea esenţelor de parfum  amintite, care să înlăture mirosul de nespălat …la modă la Curtea Regelui Ludovic al XIV-lea, când se credea că apa subţiază pielea şi o îmbolnăveşte. Nu mai spun că uneori curtenii aveau accesoriu nelipsit acea gheruţă care atenua mâncărimile provocate de păduchii şi purecii de sub acestea.

In visul meu aflam toate acestea şi mă minunam de peruca ce aveam să o port la festinul dat de Prinţul de Conde la Chantilly şi organizat de Vatel, marele maestru bucătar, chef…cu o viziune  fantastică, care deşi purta spadă şi haine de nobil nu ezita să-şi suflece mânecile şi să demonstreze ceea ce aşteapta de la ajutoarele sale. Era aprilie 1671. M-am trezit înainte ca visul meu să continue şi să aflu, ceea ce ştiam deja, că, la sfârşitul acestor trei zile de spectacol grandios în care s-a îmbinat spectacolul, cu artificii şi mâncare de exceptie, marele Vatel s-a sinucis, întrucât carele cu peşte ale negustorilor întârziaseră să apară. A preferat să se înfigă de trei ori în propria spadă decât să fie dezonorat în faţa regelui.

Ştiu că nu are nicio legătură cu subiectul dar recunosc că fiecare amănunt ce îmi aduce aminte de Franţa, de istoria ei, de  regi, bucătărie sau parfumuri, mă face să nu uit cât de mult îmi doresc să am un bistro mic, micuţ…doar al meu, cu patru mese în interior şi două în exterior, fără opulenţa unui salon Ludovic al XIV lea dar cu elemente simple franţuzeşti. Până atunci vă las să savuraţi amalgamul acesta de impresii dintr-o noapte de noiembrie a unei acţiuni de aprilie 1671, din timpul guvernării celui mai longeviv rege francez, Regele Soare.

Povestea este înscrisă, cum spuneam, în Clubul Condeielor Parfumate,  găzduit de Mirela, cu tema Parfumul Curţii Regelui Soare, propus de Alexandra Ali.