A fost o întâmplare să fiu un copil silitor, studios. Nu ştiu dacă aveam vreun merit, sau pur şi simplu, firea mea solitară mă făcea să mă simt mai confortabil printre cărţi şi caiete decât printre copii, la joacă.

Dacă în primii şapte ani, nu ştiam ce înseamnă ” hai, să ne luăm la întrecere” decât prin prisma unui joc cu soră mea, fără mize şi ranchiună, curând aveam să descopăr un cuvânt nou:competiţia. Şi din momentul acela, dezastrul şi încrâncenarea a luat locul celor mai nevinovate gânduri. Nu mai vroiam să pierd timpul, nu vroiam să las de izbelişte vreo problemă neînţelesă din prima, de teama că nu aş mai fi cea mai din cei mai. Visam noaptea cum sunt ascultată în faţa clasei, şi cum, cu toţi ochii ăia pe mine, eu uitam tot; şi nimeni nu mă credea că am făcut eforturi acasă, ci că sunt un roboţel cu funcţie de înmagazinare, fără  posibilitate de reţinere a conţinutului.

Mă trezeam devastată, iar uneori, chiar se întâmpla să păţesc asta, doar privind feţele dispreţuitoare ale unor colegi cu care eram în competiţie. Mă irita fantastic, modul ăsta de intimidare, şi îmi amintesc perfect cum aveam inima în gât de fiecare dată. Cu alte cuvinte, nu am fost un copil relaxat. N-am înţeles niciodată de ce era folosită metoda asta de ascultare în faţa clasei. Uneori învăţam cu un băiat, pe nume Virgil, şi nu mă lăsam până nu mă asiguram că a înţeles ceva din lecţia aia. Era suficient, însă, să ajungem la ore, să-l ridice în picioare, că se înmuia tot şi nimic nu-i revenea în minte, deşi eu susţineam contrariul cu încăpăţânare. În pauză, îl forţam să spună ce am învăţat, şi uite aşa,  profesoara se convingea, mai din umbră, că doar emoţiile erau de vină pentru tăcerea lui.

Cu toate astea, competiţia mă usca, de cădeam din picioare. Cu cât mă simţeam mai sigură pe mine, cu atât îmi creşteau emoţiile. Nu eram privită cu simpatie, eram înverşunată şi pătimaşă, şi nu înţelegeam alt cuvânt decât acela suprem: NOTA. Ea era buricul pământului. Pentru ea tremuram, şi mă zbăteam zilnic. Plângeam pe carnetul de elev, dacă se strecura vreun nouă, sau mai rău vreun opt, iar asta se întâmpla cu siguranţă pentru că eram anti-talent la desen, sport, şi lucrul manual. Doar că, patima mea se simţea şi aici, şi de multe ori, îmi erau trecute cu vederea nepriceperile, de către profesori. Nu ştiu dacă era de bine sau de rău, dar pentru colegii mei unele lucruri nu erau de bine.

Poate de asta, n-am să uit o întâmplare, pe care recunosc nu o iubesc prea tare, dar în care mi-am luat o lecţie dură, mai ales pentru ceea ce eram atunci. La lucru manual învăţasem o grămadă: să gătim, să  croşetăm, să împletim, să coasem. Dar manualitatea pentru mine era ceva ce nu o regăseam la aptitudini. Dar nici nu recunoşteam asta. Mă fofilam în trei rânduri împletite, pe care de multe ori mi le făcea mama, aşteptând să se sune, şi să scap de corvoada asta.

 Doar că, după o temă de vacanţă, în care trebuia să revenim la şcoală cu ditamai cearceaful de pânză, că nu-i pot spune altfel, cusut fir cu fir, un imens rond de flori; am proasta inspiraţie să vin cu el perfect, uluitor de frumos. Nimeni nu a comentat. Nimeni nu a zis nimic. Ochii mei vinovaţi, dar trufaşi, spuneau totul. Mi-am luat zece-le, pe nedrept, bucuroasă că nimic nu îmi mai poate strica bunătate de medie generală. Nu. Asta, nu mi-a stricat-o nimeni şi nimic. Dar, în scara blocului unde locuiam, cu încă vreo trei fetiţe din clasă, găsesc un bilet care suna cam aşa:

” Dragă mama lui Staicu. Felicitări pentru nota 10 de la lucrul manual”. În concordanţă cu mine, aveau şi ele bilete scrise asemănător: „Felicitări, Viorica, pentru nota bună de la lucrul manual”. Acasă am privit foaia, am privit faţa de masă, carnetul de elev, am oftat lung, am înghiţit în sec. Nu am scos un sunet, o lacrimă, nimic. Am trecut mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Colegii văzându-mi lipsa de reacţie au şi început un dialog demn de Five o’ clock, de Caragiale:

„-Auzi, dragă, ai găsit aseară biletul de felicitare?”
„-Da! Dar tu?”
„-Şi eu!”
„-Dar tu, Adriana?” Mă întreabă toate în cor, dându-şi coate de nerăbdare…..
„-Şi, eu! Mama vă mulţumeşte!”

S-a făcut linişte de mirare. Nu se aşteptau la răspunsul meu. Laşitatea de a recunoaşte lipsa priceperii mele se dusese odată cu biletul primit. Am înfruntat situaţia, şi atât. Toţi au înţeles de ce mă comportasem aşa, chiar dacă nu le era pe plac. Episodul ăsta e doar pentru a puncta direcţia greşită în care intrăm uneori chiar dacă ŞTIM că nu nota ne defineşte ca oameni. E mult mai plăcut să şti că eşti bun în ceva, că ai aptitudini pentru unele lucruri, că poţi fi un copil bun şi fără să fii punctat o notă bună. Dar aici vorbesc doar de competiţii absurde duse în vremuri când ne petreceam timpul studiind şi citind.

Din păcate, competiţia din viaţa ce avea să urmeze anilor de şcoală, avea să fie şi mai neplăcută. De un lucru sunt fericită. Că măcar, în viaţa mea de acum, acest lucru nu mai este la îndemână. Cu soţul şi sora mea împart experienţe,  nu competiţii; iar dacă între noi, surorile, au mai fost lucruri ce pot aduce lesne a ” challenge”, ei, bine,….nu. Sunt doar rezultatele unei educaţii asemănătoare şi a unor gusturi comune.

 Am observat lupte chiar şi în cuvinte, pe aici, pe bloguri, sau fb; competiţii strâmbe fără miză vizibilă şi cu rezultate amare. Am realizat,  repede, că nu sunt ale mele, şi că, eu nu am voie să uit de ce aştern câteva rânduri, din când în când: pentru că pot, pentru că există această oportunitate, pentru că nu îmi mai pierd cuvintele în neant, şi pentru că, poate, măcar o persoană ar putea să se regăsească în cele spuse de mine. Şi acelei persoane îi mulţumesc că mă ajută să cresc şi să devin ceva, ce nu mai ştiam că pot fi şi altfel: fericită.   

6 gânduri despre “Competiţia, între lecţie şi mod de viaţă

  1. Adriana, ti-as sugera sa inmanunchezi toate aceste ganduri, amintiri, trairi „pline de praf”, dar pe care le „desprafiesti” cu VIATA intr-o carte. Ma gandesc ca aceasta carte ar putea fi tradusa si in alte limbi in asa fel incat strainii sa inteleaga ceea ce suntem noi, romanii.

  2. Poate vreodată, Olimpia! Acum sunt pe un drum mic, de început, în care mă caut,mă găsesc şi mă surprind chiar pe mine. Vorbele tale vin în întâmpinarea mea, pentru că ŞTIU că fără încurajarea ta,a fiecăruia în parte, eu nu aş fi putut să-mi găsesc amintirile pierdute prin timp. Mulţumesc mult!

  3. Agreez competițiile care te ambiționează, stimulează, nu cele care te înrăiesc. În scoală eram în competiție cu câțiva colegi, dar toate astea ne ambiționau și ne făceau să ne dorim să fim cei mai buni. Acum port o competiție cu mine și cu ceea ce trebuie să fac, pentru mine și pentru copilul meu. Dar pentru asta trebuie să înveți să fii suficient de puternic,

  4. Acum înţeleg întrebarea ta de pe fb.Competiţia cu noi înşine e cea mai grea, totuşi. Pentru că avem conştiinţa care ne trage de mânecă atunci când ne prefacem că merge şi aşa. În altă ordine, mă bucur să ştiu că ai un copil. Te vedeam ca pe o castelană prinsă în poveşti care fac bine sufletului şi spiritului. Nu că nu ai putea fi o castelană cu un copil; doar că, eu, din prea multă grijă, v-aş aduce mai degrabă într-o locaţie mai aproape de pământ, şi mai departe de stele.Of, m-am pierdut pe drum…

  5. Frumoasa le ctie oferi cu acest articol, Adriana! Cine are urechi de auzit, va auzi, cine nu, sanatate! „Am observat lupte chiar şi în cuvinte, pe aici, pe bloguri, sau fb; competiţii strâmbe fără miză vizibilă şi cu rezultate amare. Am realizat, repede, că nu sunt ale mele, şi că, eu nu am voie să uit de ce aştern câteva rânduri, din când în când: pentru că pot, pentru că există această oportunitate, pentru că nu îmi mai pierd cuvintele în neant, şi pentru că, poate, măcar o persoană ar putea să se regăsească în cele spuse de mine. Şi acelei persoane îi mulţumesc că mă ajută să cresc şi să devin ceva, ce nu mai ştiam că pot fi şi altfel: fericită.”
    Sper sa vada cine trebuie acest articol.

Lasă un răspuns