Întâia iarnă, de Crăciun

Ți-aduci aminte prima noastră iarnă?
N-aveam nimic, dar îmi părea divin,
Îmi colindai a sărbatoare plină
Și te serveam cu un pahar cu vin;

N-aveam destul, și-l împărțeai cu mine,
Sorbeam o gură, voiam să mă-mbăt,
Să uit ninsorile din anii fără tine
Și să te-ascund, în mine, să te scot

În fiece Crăciun ce-avea s-apără;
E drept, n-aveam habar ce va veni,
Nici nu speram că voi avea vreo vară
Să-nvăț ce-nseamnă verbul a iubi.

Trecut-au, de atunci, Crăciunuri dalbe,
Dar tot zâmbesc când beau un pic de vin,
Azi am povești cu noi pentru o-ntreagă carte,
Dar eu tot primei ierni am să-i închin

Întâiul gând, c-a fost așa miloasă
Și mi-a lăsat ,,cadoul”, an de an,
Iar ție să-ți fiu veșnică mireasă,
Și-n nou Crăciun, să-ți murmur ,,la mulți ani”.

Din ciclul ,,pot scrie și de dragoste și-amor”

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Poem amnezic

Iar pun roșu-n amintire,
să-i dau strop de zvâc și stare
să o fac să pară jună,
când de fapt s-a învechit,
dar roșeata se disipă,
pare-ngălbenită toată,
sub o umbră ruginie,
amintirea s-a topit.

Am în minte o simfonie,
bate în mine ritm și grabă,
noaptea îmi cântă o romanță,
vântu-suflă-n saxofon
și cu roșul de la tâmple,
îmi induc o stare bună,
lumea-mi pare mai aproape,
amintirile iau foc.

Par picată chiar din lună,
mor de ciudă că-s uitucă
sau amnezică, în fine,
cum vă place, am să zic,
dar se pare că machiajul,
chiar și peste o amintire,
de ascunde adevărul,
nu ajută la nimic.

 

 

Nu vreau nimic, dar…

                                                        Nu vreau nimic pentru mine;
nimic din stele,
nimic
de pe pământ,
din vise,
sau cuvinte;
Vreau
doar palma ta
aşezată alături
pe perna mea,
dimineaţa,
când zorii mijesc
către ziuă,
şi noaptea,
când îngerii îmi spun:
somn uşor,
la culcare.
Şi mai vreau
privirea ta
ce m-ascultă,
de parcă,
uneori,
ochii
ţin loc de urechi.
Mai vreau
alintul tău de bine
lângă mine,
pe care-l aştept
ca un om
ce-l recunoaşte
prin alte zgomote
din casă.
Vreau sărutul tău cald,
indiferent de anotimp,
şi cântecul tău fals
ca ton,
dar adevărat
în simțiri.
Nu vreau nimic
pentru mine,
ci pentru amândoi:
vreau ca iubirea sa stea,
în maturitatea mea
copilăroasă;
uitată  în zile
ce vor să plece
într-un mâine,
dar care se desprind
greu
de acest azi sublim,
parfumat
cu noi.
Nu vreau
să-mi port paşii
nici spre ieri,
măcar.
Prezentul îmi e suficient,
aşa cum
tu îmi eşti de ajuns
şi mă faci
să nu vreau nimic
pentru mine,
nimic altceva…
decât…pe tine:
întreg,
tot,
complet,
simplu,
savuros,
şi gustos,
şi frumos,
cum eşti
doar tu!

Despre nimic

Lumea își duce la culcare neliniștea
Sperând că, prin cearceafuri cu miros știut,
Se vor preschimba în bucurii topite
în vise, în stele, în lumină sau în nimic.
 
(cum le-o fi norocul, gândesc)
 
Dar nopții îi cade brusc cortina
Și scena încremenește într-un act nedefinit.
 
Unii își găsesc, dimineața, la picioarele patului,
Rămășițe din gândurile tulburi.
Alții, mai norocoși, au amnezii pasagere,
Cât să treacă, ușor, de barierele zilei.
 
Habar nu am ce fac gândurile mele triste, noaptea.
Poate bairam sau poate un joc de-a v-ați-ascunselea.
Ori, pur si simplu, se evaporă.
Știu doar că nu caut nimic din ce nu apare,
Nimic din ce nu știu, nimic din ce am uitat, nimic din ce ar trebui să existe.
 
Cred că noaptea e doar o carte necitită. 
Adună în ea tot ce e vraiște în noi.
Dacă ar fi după mine, ar rămâne nerăsfoită.
Mă cunosc. Nu rezist să nu adaug aceeași poveste de două ori.
 
Deseori mi se repetă un vis, în cartea nopții,
Care pare real – sunt pe un mal înalt, cu apă învolburată.
În spatele meu e pajiște verde, imensă,
Iar eu port o rochie gri perlă și mănuși de macrame.
Nu mi se întâmplă nimic. Doar stau și privesc nesfârșitul.
 
Oare cum nu uit asta, dar din ce mi-ai spus, aseară,
Și m-a tulburat, nu-mi amintesc nimic?
 
 
Cearceafurile mele sunt magice.
Se topesc, acolo, neliniști, dar se țin minte povești.
De azi, de ieri, de nicăieri, din nimicurile vieții.
 
Voi cum stați cu nimicul adus la rang de lucru important?