Amandina si busuioc

Sunt oameni care trăiesc lângă noi, pe care pare că-i atingi, la coadă la pâine, la aprozar și te întrebi, senin: „Oare îl știu de undeva pe ăsta sau doar e o senzație din aceea supărătoare, când  fantasma vine mai repede decât realitatea și pleacă înainte de a ști dacă a fost aievea sau e o altă figură comună ce-ți stăruie între gândul de ieri și cel fugit pe o cracă de pom, în timp ce numeri borcanele de pe raftul cu dulcețuri pentru că vânzătoarea se mișca încet?”

Când eram mică și credeam în cuvintele bunei mele cu glas de domnișoară, îmi puneam, de Bobotează, fir de busuioc sub pernă, să visez ursitul. Mă cam grăbeam să fac asta, deși anii mei nu erau buni nici de rest la un kilogram de carne. Într-un an, l-am visat. Bătea Crivățul și zdrăngăneau giurgiuvelele, perdelele se ridicau încetișor, iar eu, cu mâna pe busuioc, vedeam un bărbat cu barbă nerasă de cam două zile, așa, cu mâini frumoase și degete lungi și cu un pulover pe gât.

Urăsc puloverele pe gât; îmi iau aerul și îmi strică armonia esteticului, chiar dacă habar nu am ce vă spun eu aici. Mirosea visul meu a tutun și a săpun Cheia, aspru și deranjant, dar curat și de neuitat. Mă rasuceam, în somn, pentru că visam, de fapt, un bărbat prea matur pentru dorințele mele de copilă și în niciun caz nu mi se arăta băiatul cel bălai de pe ulița mare.

Busuiocul se fărâmița în mâinile mele cuminți, iar ochii nu-și doreau lumina ci visarea, așa că mă frământam, în continuare, cu bărbatul acela pe urmele mele. În visul meu, era urcat pe un scaun și repara o lustră.


Crivățul mi-a alungat gândul; a doua zi a fost bucuria cozonacului cald, am uitat de ursit și nepotrivire.

Cum spuneam, treci pe stradă, te duci la poștă și ti se pare că unii dintre oamenii aceia din rând îți sunt cel puțin vecini de stradă. Figuri cunoscute aparent.

La cofetaria de la gară, amandinele erau singurele prăjituri ce meritau cumpărate. Aveam puțin peste douazeci de ani și deja eram obosită de iubire cu întors de inimă. Am intrat să-mi îndulcesc sufletul și am tresarit. Pe scaun, un bărbat cu mâini frumoase, pulover pe gât și barba nerasă de doua zile, schimba o lustră. L-am recunoscut pe Ursit. Îl chema Grigore, așa îl striga fata ce îi era și nevastă, și vânzatoare de amandine.

Am fugit mâncând pământul știind că busuiocul daunează grav imaginației când mintea ta scormonește în oameni și flori.

De atunci, amandinele îmi amintesc de bărbatul cu lustra nereparată. Ce ți-e și cu mintea asta, îți lipește pe veci un nume pe eticheta amintirilor – Grigore Busuioc!

sursa – internet

Tema săptămânii, in literatura ca utopie – Descrierea unui personaj imaginar, 

Sunt treisprezece

fotografie de la inceputurile noastre…impreuna

 

…ți-am tot scris ție, multe ți-am tot scris,
Ți le-am urcat în podul minții tale,
Am pus, alături, poza cea cu zimți
Și-o promisiune veche-nmiresmată tare;

Am luat două amintiri să zornăie discret,
O litră de rachiu într-un ștergar curat,
Am pus o pâine caldă și un borcan întreg,
Din gemul de ruzinci, din stoc nenumărat.

Și te-am furat cu totul. Scrisori, mâncare, vis.
Pe iarba vieții noastre te-am dus. Tu m-ai urmat.
Ți-am tot citit poeme, te-am sărutat aprins,
Și te-am hrănit, aievea, cu simplu dumicat;

Am numărat și vrăbii; am căutat trifoi;
Din poză îmi zâmbea un chip cu buclă-ntoarsă,
Voiam noroc aparte, din cel cu patru foi,
Apoi, de atâta mers, să mi te-ntorc acasă.

Tu îmi zâmbești duios, pe-o dragă dimineață,
De pe noptieră, în zimți, râzi iar cu-ntregul chip
Și îmi rostești ușor, privindu-mi senin fața:
Știi, eu și-n vis, cu tine, mereu am să mă plimb!

Azi noapte am fost pe iarbă, și mă hrăneai cu slove,
Dulceața-n pâine caldă îmi era dumicat,
Mi-ai dat rachiu să beau și m-ai spălat în vorbe,
În patru foi de drag, tu chiar m-ai îmbrăcat.

Un lucru vreau să-ți spun sau poate treisprezece:
Norocul nu-i trifoi, oricâte foi ar vrea,
Realitatea-n vis sau visul de ne-ntrece,
Norocul stă în noi, oricâți ani am avea

de iubire.

Credeai că am uitat?

..sunt treisprezece
Și viața nu-i întrece!
Orice visezi cu noi,
Îndeplinim în doi!

 

 

PS. Mereu imi sorbi prima picătură de cafea din ceașcă

Mereu te cert că îmi furi norocul și totdeauna râzi și repetăm împreuna:

– Tu ești norocul meu! Am zis!

 

El alchimistul cafelei mele de dimineata, eu zambet promis…

 

 

Moș Crăciun ne vede

Moș Crăciun...ne vede
Moș Crăciun…ne vede
Moș Crăciun…ne vede
Vă văd pe toți, cu mic, cu mare,
De aici de sus, de aici din zare,
Văd ca nu simți povestea plină
Că nu-i dai timpului Lumină,
Și că tu crezi că nu exist
Căci n-ai primit, de ani, nimic.
Dar spune, sincer, tu chiar crezi?
Altfel mă-ntreb de ce te pierzi
Doar memorând ce n-ai atins
Când dar ți-am fost, și nu în vis,
Când am venit cu sănătate,
Cu bucurii nenumărate,
Când ți-am pus steaua nopții-n frunte
Și îngerii să te sărute,
Să nu mai simți însingurare
Ți-am trimis liniște și tare
Te-am purtat cu mine,
Și în povesti, și prin destine
De oameni ce-or simți la fel;
V-am făcut glob și cântecel.
 
De nu mă credeți, vă îndemn
În zurgălăi sunteti toți ghem
Și-n sunetele ce răzbat
Am prins iubirea voastră-dar.
 
Acum, vă-ntreb, nu e mai bine
Să fiți voi darul din mulțime?
Să fiți chiar globul luminos,
Să auzi un mulțumesc frumos?
 
Ei, să ma-ntorc, vă văd pe toți
Și pe la geamuri, pe la porți,
Puneți beteala și lumină
Moșu’ vă pupă, o sa vină
 
…măcar c-un vis ca de Crăciun,
sa fiți din nou copilul bun,
 
și-apoi vă plimb …prin lumi de oglindă
cu darul inimii …colindă!
 
Dragilor, va doresc să-l primiți pe Moș Crăciun cu inima senină, chiar dacă nu aduce decât un gând bun! Eu va doresc sa aveti sarbatori minunate cu cei mai frumosi oameni alaturi si in gand! Craciun fericit si la multi ani!
 

Treceri, păreri, dureri

Văzând sclipirea lumii
Sau poate doar fațete,
Uitând că doar nebunii
Mai cred că sunt  vedete,

E lesne că în viață
Alegem să privim
Adânc, acolo-n suflet,
Și chiar să ne iubim;

Iar de greșim adesea,
Sau căutăm solutii,
Privind spre lucruri simple,
Nu doar spre revoluții,

Pe orice pisc pe care
Urcăm nemăsurat,
Unii-i găsesc cărarea,
Nu umeri de urcat.

 

Azi, am privit departe
Și am văzut că-n lume
Un adevăr împarte
Pionii fără nume.

Și m-am gândit o clipă,
Privind la ce-i frumos,
Că-s fluture c-o aripă
Iar zborul mi-e în jos,

Căci nu pot să mă-nalț,
Uitând ce port cu mine,
Dar nici nu mă abat
Prin norii cu mărime,

Crezând că toate-s scrise,
Deja, acolo-n stele,
Iar de nu-mi sunt promise
Mă voi topi ca ele.

 

Prefer sa fiu un om
Care a ucis un vis,
Stiu, nu e de bon-ton
Să zici că ai ucis!

Dar astăzi poți fi sus,
De vrea doar Dumnezeu,
Dar de nu-nvăt nimica
Aș da din nou de greu.

 

Rămân doar în plutire
C-un fâlfâit puternic
Și-mi scutur a mea fire
De moftul șovăielnic.

Punând treaptă cu treaptă
Spre liniștea din mine,
Aș mai deschide-o poartă
Respectului de sine.

 

Și totuși, mă întreb,
Când doar ce-am tras zăvorul,
De ce oamenii fierb,
De ce încing motorul,
Și duc spre false piste,
Cu jumătăți de pas,
Concluziile triste
Ce n-au nici trup, nici glas?

 

Nu-i chip sa înțelegi,
Mâinele-ți-e în umbră,
Dar știu că sunt gând liber
Și mie o sa-mi ajungă!  

Cititor

Șoptesc în umbrele de o șchioapă,

Ale neștiutului din mine,

Vreo două muze amorezate,

De un cuvânt ce nu mai vine.

 

Mă uit prin juru-mi și m-apasă,

Când stropi din mine curg alene,

Dar se inundă altă casă

Cu frământările-mi perene.

 

Mă scot din flăcări de regrete,

Mă sting cu apă vie  iar,

Mă-ntreb ce e în mintea mea, de o vreme,

De-i fac cuvântului altar

 

Sau îl trimit în altă lume,

În teritorii fără semn,

În loc să-l strâng, să-l strig pe nume,

Și să-l păstrez în al meu ghem?

 

Deșiră viața multe șanse,

Adună oameni la un loc,

Printre cuvintele rămase,

Voi sta mereu ca un zălog.

 

Mă scutur azi de gânduri rele,

Mă scutur de greșeli de  soi,

Mă scutur de cuvinte grele,

Șoptite în  decoruri noi .

 

Și uit c-am ars, nu pentru mine,

Pentru o părere sau doar vis,

Mă-ntorc la luna mea de miere,

Căci eu am propriul Paradis.

 

Curat, trăit, cu nume propriu,

Ce adună în el cuvintul șoaptă,

Mi-e muză viața și am norocul

Să-i fiu eu muză, câteodată.

 

Printre culori amețitoare,

Îmi plimb idei ce sunt alb negru,

Bronzez cuvintele la soare

Și le măsor cu termometru.

 

Nu vreau să fiu o altă formă,

Cu fond sau straturi-mprumutate,

Dar este timpul de o reformă

Și îmi ofer întâietate.

 

De-n viață veți deschide vise,

Ce nu v-aduc frumos și bine,

O să simțiți gusturi precise,

Iar în final, amar prin vine.

 

Și nimănui nu o să-i pese

Că ai povești de luat aminte,

Dar tu vei ști că viața țese

Pe pânza ta…alte cuvinte!

 

Mulți vor urni trăiri anume,

Eu n-am nici scris, nici sens, doar vorbe;

Dar mi le port cu al meu nume,

Mândră că n-au rămas…doar slove.

 

Și că le dați puțină viață,

Oprindu-vă asupra lor,

Vă fac cu drag o reverență,

Sunt  precum voi…un cititor!

 

Prea-mulți-cred-că-literatura-e-un-scris-nu-un-sens.citate-Nicolae-Iorga
citate celebre. ro