Mărgăritare versificate

Joaca înserărilor obișnuite

Seara ni s-a așezat la masă,
N-am servit-o cu nimic,
Doar ce-am invitat-o-n casă,
Fierbea apa-ntr-un ibric;
Am spus repede o scuză
Și-am luat fructe de pădure,
Anason cât buburuza,
Miere, nuci și niște mure;
Am fiert totul pe-ndelete,
Seara se cam plictisea,
Avea treabă, n-avea sete,
Se uita prin casa mea,
Indiscretă, fandosită,
Ba ca e, ba că nu e,
Se voia nestăpânită,
Gata sa ne-ntunece.
Cocheta cu umbre-n casă,
Se foia, privea pe afară,
Se așeză din nou la masă,
Cu tupeu, ca prima oara.
I-am intins cana cea albă,
Care-mi e ca talisman,
De când era pe o tarabă
Într-un oraș medieval.
Nu a vrut-o, mofturoasa!
Ea voia doar portocale,
Si iși dorea-n a noastră casă
Să se plimbe mai agale;
Am tras scaunul sa iasă,
Mi-am udat buzele-n ceai,
Și-atunci a pus peste masă
Stăpânire cu alai.
I-a placut c-am rasfatat-o
Cu lumină și cu flori
Și atunci parca am îmbunat-o,
A vrut ceai și chiar lichior.
Seara imi este rudă nouă
Dintr-o viață cu mult film
Stam la masă amândouă
Și Brașovul îl privim

Mărgăritar publicitar · Mărgăritare-profil

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare

Ploaia mă îndeamnă la aranjat de idei. Iau vreo două, cât mă țin degetele și dărnicia, și le arunc într-un vârtej mare, mare de tot. Nu mă mir că se rătăcesc printre alte cuvinte, doar sunt ale mele și acelea; caut, însă, o sită, un ciur, o strecurătoare, ceva cu folos și de folos. Cine știe, poate așa reușesc să mai scot ceva la suprafață.

 În tot timpul ăsta, apa curge șiroaie pe geamurile mele largi. Brașovul are aer de poveste și pare într-o fierbere mare. Aburi ies dinspre pădure, ca dintr-o cană mare de ceai, din aceea de porțelan fin cu margini aurite și model ca o dantelă de bumbac, din colecțiile mele desperecheate, adunate din târguri de vechituri de la oameni-poveste. Mi-e atât de dragă imaginea de afară, încât uit de ideile de dinainte și mă grăbesc să fac vreo două poze. Mă trezesc, însă, tastând toate acestea în litere fosforescente care-mi par licurici aprinzători de licăr ghiduș, într-un nou text.

De trei ani fac asta, de trei ani adun forfotă interioară, adun stări și senzații, adun imagini pe care le transpun în cuvinte. Torn peste apă călduță, din  bucuria pe care o primesc cu fiecare contopire armonioasă, într-un ceai al cuvintelor. Sunt un ceainic de porțelan, un ceainic ușor încălzit de povești noi. Îmi plac poveștile, dar îmi plac și oamenii. Oamenii-ceai, oamenii-cafea, oamenii-licori, care se lasă băuți și scufundați în litere noi dar cu tente vechi. Oamenii care-mi dăruiesc întâmplările lor și istorioarele despre vieți și idealuri, despre iubiri și stele rătăcite în magii neîmplinite. Iar eu, ceainicul, așez frunzele acelea tămăduitoare în povești care să vindece suflete. Și nu vă mirați dacă gustați din vorbele-mi de-o șchioapă și simțiți arome fine de lavandă. E ceaiul vieții. E ceaiul blogului meu.

Îmi imaginez oameni care își trec inima prin licoarea cuvintelor înșirate, mărgăritar cu mărgăritar. Unii vor sorbi bucuria și vor râde în final, altii vor gusta nefericirea dintre cuvinte și vor lăcrima. Sigur vor crede că am infuzat mai mult de trei minute ceva ceai negru Assam Mokalbari, care chiar ar prinde tentă amăruie dacă ar depăși intervalul. Voi râde, căci nu mi-au ghicit secretul. Pentru mine, ceaiul negru e ceai cu inspirații literare, sentiment pornit de undeva din samovare și autori ruși. Alții cred ca s-ar descurca din prima, doar umezindu-și buzele în lichidul cald al literelor mele.

CEAI
sursa: beautiful art, pinterest. com

Însă ceaiul blogului meu nu e negru, nici alb, ci e ceai de plante. Are miros de lavandă și gustul aromat al povestilor spuse seara. Toți știți că scriu a aducere aminte, că prin fiecare provocare primită am vindecat răni pe care nimeni și nimic nu reușise a mi le ameliora. Scrisul mi-a adus liniște și curaj, bucurie și împlinire, m-a purtat pe drumuri uitate, uscate, aride pe care le-am udat cu apă vie din cuvinte magice. Am reușit să capăt o lume. Din ceașca de ceai a cuvintelor povestite m-am adăpat și eu și alții.

Se știe că  lavanda este o plantă recunoscută, mai ales, pentru aroma ei deosebit de plăcută şi culorile încântătoare (bleu, mov, violet, alb) ale florilor sale. Este de origine mediteraneeană, dar în prezent este cultivată pe întreg mapamondul, cu precădere în SUA, Australia şi Europa sudică. Mie îmi aduce aminte de Provence, altă dragoste a mea, despre care vă tot vorbesc eu, mereu.

ceai

Ceaiul de lavandă, lavender blossoms, este, înainte de toate, un important factor generator al stării de relaxare, fapt datorat, în primul rând, aromei sale blânde şi delicate. Un studiu al secţiei de medicină din cadrul Universităţii statului Maryland (SUA) arată că inhalarea mirosului de lavandă poate încetini activitatea sistemului nervos, favorizând astfel apariţia relaxării. Acest efect ajută în lupta împotriva unor afecţiuni cum ar fi anxietatea, insomnia, stresul şi depresia.

Lucrurile cu care m-am luptat mereu și cărora le-am găsit leac într-o curgere de litere, litere prietene, litere vindecătoare exact ca un ceai pe care eu, ceainicul poveștilor îl picur în căușuri de porțelan pe care să le gustați cu inima și nu numai.

logo

Știți că oamenii îmi spun Povestitoarea. Că am odăi așezate în file de basm pulsat, pornit din lucruri concrete, că țin șezători de gând în șura bunicilor, că adun oamenii în iatace cu vorbe. Azi vă adun pe toți, din nou, în  camera din față să vă alegeți și voi ceaiul sau aroma potrivită cuvintelor voastre. Și ce dacă nu aveți blog, aveți vorbe de dăruit, pe care știu că mi le-ați lăsat deseori și mie. 

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare din cuvinte înșirate. Simțiți asta, nu?

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Momeala din cort….

Prima dată când am plecat la pescuit mi s-a promis, din start, că acţiunea asta nu va însemna altceva decât o ieşire normală în natură, cu….cortul. Ceea ce nu înţelegea bunul meu amic era că aveam oroare maximă de corturi, dormit în aer liber, şi de lucrurile ce s-ar putea petrece în apropierea lor. Degeaba protestam. Se hotărâse în gaşca mea micuţă de prieteni, de atunci, că depresia ce se instalase în sufletul meu nu poate fi tratată decât cu ieşire în natură. Eu avusesem deja, până la cei 22 de ani, de atunci, două escapade de gen. Prima s-a consumat în mod traumatizant, frig, avertisment de urs, mâncare naşpa, şi un companion care mi-a lăsat un gust amar. Suferea de sindromul şefului:-narcisist şi insistent. Cu drag îmi aduc aminte, ce bucuroasă eram că mi se sfârşise aventura,  a doua zi, şi juram că nu voi mai încerca vreodată astfel de experienţe.
A doua oară a fost plăcut. Asta pentru că tot cortul îmi aparţinea şi era ticsit cu pilote, salteluţe, saci de dormit, că abia mă zăream în el. Am mâncat cea mai bună tocană de cartofi şi am băut cel mai bun ceai de plante, proaspăt culese din pădure. Cu toate astea, nefiind zona amenajată nu prea mi-a priit lipsa apei, a toaletei şi restul de confort binemeritat. Mi-am propus ca pe viitor să mă lipsesc de astfel de preocupări. Asta ar fi fost a treia oară când încercam senzaţiile noi ale naturii. Atâta muncă de lămurire s-a dus cu mine, încât am ajuns la balta respectivă pe întuneric. Alte trei corturi erau deja instalate şi oamenii coceau porumb şi cartofi, cu ceva vin fiert alături. Bonus…. o partidă de remi.
Ne-au ignorat, lăsându-ne chinul  de a ne instala dihania. Surpriză! Lipseau câteva tije de la cort. S-a pierdut, din nou, ceva timp, căutându-se beţe înlocuitoare pentru susţinere. Dar, după doi cartofi copţi, un porumb şi o cană de ceai, m-am mulţumit repede cu un somn. Fie vorba între noi, aproape din picioare, atât eram de obosită. Nu aveam maşină, atunci, niciunul dintre noi. Venisem cu trenul, aşa că n-am cărat prea multe. Curios, nici n-am avut nevoie de ceva. De dormit, am dormit doar eu. Amicul meu şi-a exersat abilităţile de mare pescar, toată noaptea. Eu habar nu aveam de asta. Am aflat dimineaţă după ce m-am mirat de ochii lui bulbucaţi şi roşii de nesomn.
Ei, dar esenţa abia acuma vine! Că doar ce poate fi atât de nemaipomenit într-o escapadă la baltă?! Cum se făcu dimineaţa, dar de-aia târzie, ca pentru mine, şi încercând să păcălesc timpul şi lumea din jur rămânând mai mult în solitudinea mea prietenă şi dragă, numa’ ce mă vezi zbughind din cort într-o mare mirare şi indignare. Ce se întâmplase? Claudiu, pescarul amator sau nu, de teamă să nu mă deranjeze, a luat cât a putut el de fin un recipient cu râme, mămăligi şi alte minuni. În graba lui a deranjat un tub. Acuma ce să vă spun mai întâi? Că eram oripilată? Sau că îmi venea să merg pe jos până acasă? Pentru că din cutiuţa respectivă se revărsaseră nişte viermişori. Mici şi „minunaţi”, vii şi prea mişcători pentru gustul meu.
Şi nu se revărsaseră oricum. Nu! Ci pe lângă faţa şi părul meu. Mă credeţi sau nu, n-am ţipat, nu m-am jelit, nu m-am răzvrătit prea tare. Ieşind în grabă, şi băgând de seamă că toată lumea era pe baltă, am luat o creangă stufoasă şi am început să mătur viermişorii buclucaşi, bombănind de zor. Tocmai atunci mă zări unul din cei de pe acolo. Se depărtează uşor de mine, se duce la amicul meu şi îi şopteşte: „Auzi, tu ai adus-o pe prietena aia a ta să se destreseze? Du-te, nefericitule, şi scap-o de vietăţile mişcătoare, că nu te văd bine mai târziu!’’
Nu are rost sa mai detaliez întâmplarea. Nu m-am supărat. N-am pescuit, nu m-am destresat, dar nici rău nu mi-a făcut ieşirea. M-am întors cu cinci peşti acasă şi asta a fost tot. Mi-am scos pârleala, vreo 4 ani mai târziu, când am plecat tot cu el, dar de data asta şi cu iubita lui personală, eu pe post de şofer. Mi-au ascuns cheile de la maşină, mi-au întins un pled şi m-au pus la soare. Ei, pe baltă. Mari pescari. Amândoi.
După cinci minute am început: „Mă plictisesc! Auoleu, gângania! Mă ciupeşte! Mi-e cald! Mi-e sete!”
Am ţinut-o aşa până am auzit:
-Auzi, ce facem cu ea ? O aruncăm în lac? Nu, nu putem! Hai, să-i dăm o undiţă!
-Nu-mi place!, zic….
-Iaca aşa! Să-ţi placă! N-ai de ales!, şi-mi înfige o undiţa între ochi…
-Fă ca noi, da ? Arunci! Dacă se mişcă plutitorul tragi! Hai, că nu-i greu!
Arunc. Ce o fi greu? Are dreptate. După prima lansare, o tufă era şi în dânsa nimeresc eu. Săracul om! Du-te! Descurcă, scoate firul, dă-mi-o iar spre aruncare. Greu. Fac iar operaţiunea. Acum, nu ştiu cum fac, dar fix între undiţele lor mă duc, încurcând astfel toate trei firele. Dezastru! Mă ajută şi de data asta.  Mă exilează, totuşi, precauţi, pe un podeţ. Şi începe distracţia. Unu, doi, trei peşti îi prind în mai puţin de 15 minute. Ţopăiam de fericire. Ei…. nimic! Punga goală. Eu, victorioasă! În următoarea juma’ de oră adunasem cu tot cu cei trei de la început, în total: 7 peşti. Doar eu.
Aud din nou:
-Ţi-am zis eu s-o aruncam în lac? Na, acu’! Norocul începătorului! Hai, o aruncăm acum, luăm peştii şi plecăm!
N-a fost să fie. M-au mutat de acolo, de fapt am plecat cu toţii. Am mai prins eu unul şi Dana unul. Marele pescar…. nimic. Cu 9 peşti am ajuns acasă şi cu ultima bifare a vreunui drum de pescuit. Nu m-au mai prins, nici ei, nici alţii. Îi ascult poveştile pescăreşti pasagere cumnatului meu. Totdeauna  acestea  sfârşesc cu o replică: „Măi, da’, pescar mai priceput ca Adriana n-avem! 8 dintr-o lovitură!”
Şi singura dată în viaţă vrând-nevrând am fost croitoraşul cel viteaz! Sau pescarul? Ei, lasă…

pesti