Frivolități de sâmbătă, la prânz

 

În parfum de mentă, dintr-o vară plânsă,
Unde tac cireșe și albăstrele dorm,
Mi s-a copt iubirea prinsă într-o caisă,
Doar tu erai mugur într-un alt decor.

Nu aș ști să-ți scutur praful de pe verbe,
Par îmbălsămate, să reziste vrei,
Îmi cern zahăr pudră să ascund regrete
Și te-ascund în ceașcă, într-un ceai de tei.

Tu nu simți arome, nestatornicia,
Nici alegeri duble ce mă-nvăluiesc,
Mă privești albastru, ești ca poezia,
Copt adânc în rime, esențe lipsesc!

Te strecori fanfară-n gesturi explicite,
Colorezi cu ochii trupuri de liană,
Îmi șoptești de artă, lucruri ilicite,
Pari un croitor cu o ruptă haină!

Uimitoare nu-ți-e toată efervescența,
Nici măcar strădania de a te risipi,
Uimitor e faptul că tu ai credința
Că doar nenorocul nu te lasă a fi

Cel care cunoaște, simte și iubește,
Chiar dacă o face numa-n teorii!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

 

Emoții de vineri

E vineri și tainele-mi țin loc în viață.
Mi-e bine și cald, și-am dulceață
De mure. Am pâine de casă cam bună
Și ceai de afin și o stare nebuna
De bucurie.

Am adunat, dintr-o joi cu prestanta,
Zâmbete calde și rost de vacanta
Și oameni carora știu că li-s draga,
Mi-s prieteni buni și-i simt, si nu-i șagă
Să le zic asta mai des:

Va iubesc! Nicoleta, fiind ziua ta, iarta-ma,  dar pe seara, promit serenada balada, cat sa-ti linistesc emotiile de peste zi! La multi ani!

Eu ziceam roz, tu ziceai …vai

În vis, noi doi am băut ceai,
eu ziceam roz, tu ziceai vai,
tu povesteai de cai bălțați,
eu te-ajutam să îi împarți,
sorbeam cafea, pardon, un ceai,
eu ziceam roz, tu ziceai vai.

Acum un an vorbeam puțin,
tu mă întrebai de unde vin,
eu îți spuneam mult despre mine,
tu aveai vorbe, dar puține,
nu-mi ofereai decât un strop,
tu ziceai „bine” și eu „stop”.

Se trece timpul în amurg,
cafea nu am băut de mult,
nu, eu o beau zi după zi,
cu tine nu știu a împărți
nicio cafea, iar trei idei,
comune, nu fac nici doi lei,
căci eu sunt roz și tu zici vai,
mai bine să pun iar de ceai.

Când ne-om vedea să nu mă-ntrebi
nici de ce-s roz, nici ce e vechi,
nici de ce tac, când scriu atât,
chiar dacă n-am vorbit de mult,
dar eu sunt dincolo de tine
și habar n-ai ce e cu mine.

Comun nu știu ce-avem acum,
tu ești modern, eu nimic bun
din ce astepți,căci ai, nu ai,
am învățat să nu fiu scai
de atâta roz, de atâta vai.

 

Din ciclul „poezii …jucării”

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Joaca înserărilor obișnuite

Seara ni s-a așezat la masă,
N-am servit-o cu nimic,
Doar ce-am invitat-o-n casă,
Fierbea apa-ntr-un ibric;
Am spus repede o scuză
Și-am luat fructe de pădure,
Anason cât buburuza,
Miere, nuci și niște mure;
Am fiert totul pe-ndelete,
Seara se cam plictisea,
Avea treabă, n-avea sete,
Se uita prin casa mea,
Indiscretă, fandosită,
Ba ca e, ba că nu e,
Se voia nestăpânită,
Gata sa ne-ntunece.
Cocheta cu umbre-n casă,
Se foia, privea pe afară,
Se așeză din nou la masă,
Cu tupeu, ca prima oara.
I-am intins cana cea albă,
Care-mi e ca talisman,
De când era pe o tarabă
Într-un oraș medieval.
Nu a vrut-o, mofturoasa!
Ea voia doar portocale,
Si iși dorea-n a noastră casă
Să se plimbe mai agale;
Am tras scaunul sa iasă,
Mi-am udat buzele-n ceai,
Și-atunci a pus peste masă
Stăpânire cu alai.
I-a placut c-am rasfatat-o
Cu lumină și cu flori
Și atunci parca am îmbunat-o,
A vrut ceai și chiar lichior.
Seara imi este rudă nouă
Dintr-o viață cu mult film
Stam la masă amândouă
Și Brașovul îl privim

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare

Ploaia mă îndeamnă la aranjat de idei. Iau vreo două, cât mă țin degetele și dărnicia, și le arunc într-un vârtej mare, mare de tot. Nu mă mir că se rătăcesc printre alte cuvinte, doar sunt ale mele și acelea; caut, însă, o sită, un ciur, o strecurătoare, ceva cu folos și de folos. Cine știe, poate așa reușesc să mai scot ceva la suprafață.

 În tot timpul ăsta, apa curge șiroaie pe geamurile mele largi. Brașovul are aer de poveste și pare într-o fierbere mare. Aburi ies dinspre pădure, ca dintr-o cană mare de ceai, din aceea de porțelan fin cu margini aurite și model ca o dantelă de bumbac, din colecțiile mele desperecheate, adunate din târguri de vechituri de la oameni-poveste. Mi-e atât de dragă imaginea de afară, încât uit de ideile de dinainte și mă grăbesc să fac vreo două poze. Mă trezesc, însă, tastând toate acestea în litere fosforescente care-mi par licurici aprinzători de licăr ghiduș, într-un nou text.

De trei ani fac asta, de trei ani adun forfotă interioară, adun stări și senzații, adun imagini pe care le transpun în cuvinte. Torn peste apă călduță, din  bucuria pe care o primesc cu fiecare contopire armonioasă, într-un ceai al cuvintelor. Sunt un ceainic de porțelan, un ceainic ușor încălzit de povești noi. Îmi plac poveștile, dar îmi plac și oamenii. Oamenii-ceai, oamenii-cafea, oamenii-licori, care se lasă băuți și scufundați în litere noi dar cu tente vechi. Oamenii care-mi dăruiesc întâmplările lor și istorioarele despre vieți și idealuri, despre iubiri și stele rătăcite în magii neîmplinite. Iar eu, ceainicul, așez frunzele acelea tămăduitoare în povești care să vindece suflete. Și nu vă mirați dacă gustați din vorbele-mi de-o șchioapă și simțiți arome fine de lavandă. E ceaiul vieții. E ceaiul blogului meu.

Îmi imaginez oameni care își trec inima prin licoarea cuvintelor înșirate, mărgăritar cu mărgăritar. Unii vor sorbi bucuria și vor râde în final, altii vor gusta nefericirea dintre cuvinte și vor lăcrima. Sigur vor crede că am infuzat mai mult de trei minute ceva ceai negru Assam Mokalbari, care chiar ar prinde tentă amăruie dacă ar depăși intervalul. Voi râde, căci nu mi-au ghicit secretul. Pentru mine, ceaiul negru e ceai cu inspirații literare, sentiment pornit de undeva din samovare și autori ruși. Alții cred ca s-ar descurca din prima, doar umezindu-și buzele în lichidul cald al literelor mele.

CEAI
sursa: beautiful art, pinterest. com

Însă ceaiul blogului meu nu e negru, nici alb, ci e ceai de plante. Are miros de lavandă și gustul aromat al povestilor spuse seara. Toți știți că scriu a aducere aminte, că prin fiecare provocare primită am vindecat răni pe care nimeni și nimic nu reușise a mi le ameliora. Scrisul mi-a adus liniște și curaj, bucurie și împlinire, m-a purtat pe drumuri uitate, uscate, aride pe care le-am udat cu apă vie din cuvinte magice. Am reușit să capăt o lume. Din ceașca de ceai a cuvintelor povestite m-am adăpat și eu și alții.

Se știe că  lavanda este o plantă recunoscută, mai ales, pentru aroma ei deosebit de plăcută şi culorile încântătoare (bleu, mov, violet, alb) ale florilor sale. Este de origine mediteraneeană, dar în prezent este cultivată pe întreg mapamondul, cu precădere în SUA, Australia şi Europa sudică. Mie îmi aduce aminte de Provence, altă dragoste a mea, despre care vă tot vorbesc eu, mereu.

ceai

Ceaiul de lavandă, lavender blossoms, este, înainte de toate, un important factor generator al stării de relaxare, fapt datorat, în primul rând, aromei sale blânde şi delicate. Un studiu al secţiei de medicină din cadrul Universităţii statului Maryland (SUA) arată că inhalarea mirosului de lavandă poate încetini activitatea sistemului nervos, favorizând astfel apariţia relaxării. Acest efect ajută în lupta împotriva unor afecţiuni cum ar fi anxietatea, insomnia, stresul şi depresia.

Lucrurile cu care m-am luptat mereu și cărora le-am găsit leac într-o curgere de litere, litere prietene, litere vindecătoare exact ca un ceai pe care eu, ceainicul poveștilor îl picur în căușuri de porțelan pe care să le gustați cu inima și nu numai.

logo

Știți că oamenii îmi spun Povestitoarea. Că am odăi așezate în file de basm pulsat, pornit din lucruri concrete, că țin șezători de gând în șura bunicilor, că adun oamenii în iatace cu vorbe. Azi vă adun pe toți, din nou, în  camera din față să vă alegeți și voi ceaiul sau aroma potrivită cuvintelor voastre. Și ce dacă nu aveți blog, aveți vorbe de dăruit, pe care știu că mi le-ați lăsat deseori și mie. 

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare din cuvinte înșirate. Simțiți asta, nu?