Pe drumul apei bune (caruselul timpului)

Pe drumul apei bune:
Lipsit de energie se așeză pe o piatră, cu picioarele direct în râul care curgea prea repede. Încălțările i se udară dar el nu părea să simtă. O ciocănitoare îi strecura, în liniștea aceea cu care nu mai era obișnuit, și unde timpul părea comprimat într-o eternitate,  puțină vervă. Unu-doi, doi-unu-unu, doi-doi, când mai treceti pe la noi? …traducea el, zâmbind și  amuzat că nu-l auzea nimeni cum descifra un cod al unei păsări mult prea preocupate.  Ce noroc pe el! Și asta se ia prea mult în serios! Nici nu pare a mă vedea. Bate ca nebuna, ritm de ea știut,  în lemnul ăla de copac împărțit în două de cine știe ce furtună!
Toți se iau prea mult în serios și te trezești, ca din întâmplare, cu o bătaie pe umăr cum că ai ieșit din rând și ar fi cazul să te aliniezi, că strici știința și cumințenia lucrurilor  scrise deja în catastif ca literă de lege. Tocmai asta încerca el să facă, să nu  adauge reguli pe care nu le simțea, nu le cunoștea, dar pe care trebuia sa și le imagineze cumva. Rugător, le ceru minții și inimii o pauză. Se uită spre cer cu privirea pierdută și un oftat imens a necunoaștere.
Își scoase picioarele din apă, și se simți dintr-o dată înfrigurat și ros de durere, de parcă era o rablă ce scârțâia de prin încheieturi. Bine, cine-l pusese să-și bage picioarele în apa aia, când era doar sfârșitul lui mai, iar de pe munte zăpezile încă-i zâmbeau lui Dumnezeu  de pe petice  destul de întinse?, se trezi murmurând.
 Doar că el parcă voia ceva puternic să-l scoată din amorțire. Ar fi mers o vodkă, dar era prea de dimineata si oricum rar i se mai intampla sa bea ceva tare. Nu-i prea convenea gândul, dar aici nu și-l ferea căci nu mai era nimeni căruia sa aibă ceva de demonstrat sau  de ascuns.  Pur și simplu, și-ar fi permis sa aiba  gând vinovat de adult. Ba, chiar să-l trăiască. Aparențe? Nu, doar ascunziș de slăbiciune umană. Pe ici-colo..câte o brândușă, o floarea-paștelui și câte o viorea parcă rătăciseră anotimpurile. Pe câmpuri sunt maci și albăstrele, iar aici încă se tulbură timpul!
Se descălță și se încălță cu bocancii din rucsac. Împachetă teneșii uzi într-o pungă și îi ascunse printre tricouri. Isi puse o lingurință de ness, două de zahar si apa rece de izvor. Se bucura ca nu-i va ține nimeni morală pentru preferintele sale. Ce dacă era în pădure? Nu se putea simți precum în cafeneaua pădurii? Uite ce companioni de soi avea!  O gărgăriță se rostogolise ușor, de parcă venea dintr-un zbor ratat pe când își setase ca pistă de aterizare rucsacul lui, fix în momentul când scotea  cana, pentru drogul-plăcere ce rar și-l suprima. Singur pleca de nebun înainte ca toți cei ai casei să se trezească. Două ture de bicicletă și avea să ajungă în luminișul de unde aducea apă de izvor pentru ai săi.
Aseară fusese gălăgie  în casă. Asta să nu rostească cuvântul scandal. Încă era tulburat. Fata cea mare era, în ultima vreme, sursa lor de alimentare în orice ceartă, care nu mai părea nici nouă, nici veche, ci continuă.  Se îndrăgostise și orice exprimare a lor în raport cu subiectul părea complotul perfect. Nu apucase, de fapt, să afle părerea Dinei, despre povestea asta. O evita știind că oricum sunt repetenți.  Și ei se cunoscuseră tot la 16 ani și uite, acum, amănuntul acesta nu mai le era aliat. Însă cum să-i explici fetei că ei au avut răbdare în toate? Sigur, vor părea demodați, lipsiți de imaginatie, de parcă erau desprinși dintr-un documentar prost despre cum sa-ti crești copilul conform vremurilor.
Ura sa i se dea sfaturi, dar nu voia nici sa fie desprins din caruselul timpului nemilos, în care el nu mai era găsit în spatele școlii fumând, ci era cel care supravegea zidurile. Departe-aproape, zici ca avea jocul acela precum mozaicul, caleidoscop, în care imaginile îi erau în inimă, dar daca le treceai în prezent se depărtau, instantaneu, prin senzația ca ți se strânge stomacul. Acum e cu zoom, ce demodat sunt și mai vorbesc de fiică-mea. Ce să-i interzic? Dar cum să se obisnuiasca cu ideea că va pleca singura in excursie,  iar în grup e si cel care îi furase mintile si linistea?!
În fine, trase din aerul pădurii de parcă ar fi vrut sa o fure pe toată, puse în bidoane apa de izvor și o clipă se văzu pe drumul „apei bune” în satul cu miros de Bărăgan, unde cumpăna fântânii îi era mai mereu prietenă, scoțând zeci de găleți cu apă pentru toată lumea ce se ivea acolo de parcă cineva dădea semn. Nu avea să uite niciodată drumul acela făcut tot cu bicicleta, dar mergând pe lângă ea, căci avea doar rol de cărăuș pentru bidoanele mai grele, admirat mai mereu pentru îndemânarea cu care strunea direcția sub greutatea încărcăturii. Opririle dese prin toți pomii de lângă C. A. P., uitând și de ore, minute sau secunde, împărțind cu graurii dude-agude din cele albe și roșii ca niște trufandale de preț, și ținând de șase până băgau în sân din perele aurii mai mereu păzite de vreun om cu renume nu tocmai bun. Pe acelea le devorau seara, după joacă.
Ajunși la apă, însă, uitau de toate și începea umplerea. Erau niste ritualuri fantastice. Mămăliga și fasolea uscată se fierbeau cu apă din curte, care era sălcie și de nebăut, dar acesteia „bune” îi trebuia și drum și rugăciune să o porti, înapoi, acasa. Cat a suferit cand au pus lant și manivelă, și cumpăna a rămas amintire! Acum nici astea nu mai sunt, s-au modernizat cu pompe, hidrofoare.  Spuse o rugăciune scurtă,  se gândi la o fixare  sigură pe bicicleta și se scutura de toate gândurile, sperand sa gaseasca medicamentul perfect pentru familia sa.
Cumva, acolo, in padure, scrisese un prospect de administrare, mai bine zis sa ia totul in doze mici și sa aiba încredere.  Ritualul apei bune decantase totul. Se simțea altfel. Timpul oricum îi va aseza pe toți în acelasi carusel, dar niciunii nu vor fi chiar cu aceleași bătăi de inima. Sus-jos, jos-sus…și jocul lor  va părea când drept, când nedrept. Nu, nu era adeptul omului-zbir cu copiii lui, dar nici omul-prieten. Dar pentru a nu trăi drame era musai să fie ferm.
Din casă se auzeau râsete. Excursia s-a anulat. Pe munte va ploua. Vor veni toți la noi acasa, asa îi vom cunoaste mai bine, șopti Dina…
Bun, era sus acum. Dar nu se bucura. S-ar fi uitat în buletin, dar si acela l-ar fi pacalit asa cum îl păcălea oglinda cand îi spunea că e tânăr încă. Se asezara amandoi la masă:
Unde ai fost?
Pe drumul apei bune. Ce, nu știai?
În josul inimii  sale niște dude-agude, preschimbate-n emoții, își făceau loc a zâmbet….
Prietenului meu, tată de fată, cu tot dragul…
sursa: google. stirile agricole.ro, pe drumul apei bune
sursa: google. stirile agricole.ro, pe drumul apei bune

Textul face parte din  provocarile primite în cadrul clubului celor 12 cuvinte. Găsiți aici mai multe interpretari date pentru caruselul timpului și în duzina de cuvinte. Pe drumul apei bune …e titlul care a iesit, insa, dincolo de temă…

Bine, mai aștept! Dar cât?

N-am umor mereu;
Ma zbat in replici cu zâmbet la colțuri.
Nu vreau cinism, nici ironii,
Nici miștoul unora care cred ca replica lor e glumă bună.
Vreau să râd,
Să hohotesc de bucurii.
Simt, însă, ca nu e vremea.
Bine, mai astept!
Dar cât?
Vă anunț dacă se schimbă lumea
Sau eu.
N-am umor și nici nu știu a merge pe bicicletă,
Si-mi par pierderi mari,
Caci viata poate fi glumă și mers pe bicicletă
Cu un coș mare plin de liliac alb.
Mi-aș mai dori să despic cuvinte.
Însă nimeni nu a observat, până acum,
Că eu am cuvinte înfofolite prea tare.
Ba, uneori, le-am pus și fular,
Așa cum îmi punea mama, când eram de-o șchioapă,
Mai sus de gură,
Cât să tacă toate și să le auzi, doar respirând.
N-am umor și nici nu știu să fiu amuzantă.
M-am născut cu sprâncenele adunate a mirare
Și cu buzele strânse, dar cu ochii după biciclete galbene.
Ce păcat că viața are doar dus.
Cred că la retrăit m-as fi priceput mai bine
As fi avut coșuri cu liliac alb in fiece cuvant,
Biciclete galbene la orice virgula,
Și zâmbete lăsate amanet pe chipul fiecarui om.
Iar tu nu te-ai mai chinui sa ma-nveti sa pedalez printre pietre
Sau sa râd de genunchii mei juliți.
Simt însă că nu e vremea!
Bine, mai aștept!
Dar cât?
sursa: zgubilitic.ro

Şampanie, căpşuni şi biciclete pentru fete


TAN-motan nu mă lăsa,  deseori, să scriu. Se cocoţa pe mâna mea şi nu voia să plece de lângă mine, nicicum. V-am mai spus eu că nefiind o pisică de casă, ci umblătoare, gesturile acestea ma speriau. Mă gândeam că poate am vreo boală ascunsă. Cică mâţele simt asta.  Nu era atras nici măcar de bucata mea de tort pe care-l aveam de la cumnatul meu care mă servise cu Krantz. Îl ştiţi? Şi-l aminteşte cineva? Tortul ăla tapetat cu alune şi nuci prăjite, într-o crustă caramel și pe care l-aș devora în cantități uriașe, dacă aș reuși să nu mă satur de la prima felie. Bun, bun. Şi şampanie, of course. Doar mie îmi place şampania. Se cam strică orzul pe gâşte pentru două pahare pe care îndrăznesc eu să le beau….singurică, dar răsfăţul e răsfăţ.
De câte ori mănânc Krantz îmi amintesc de Tan, de câte ori beau șampanie de… o întâmplare petrecută acum vreo 20 de ani, la primul meu loc de munca. Fusesem repartizată ca tehnician dentar la Policlinica din oraşul Codlea, de lângă Braşov. O mare provocare pentru mine dar şi o mare aventură. Acolo m-am ales cu cele mai multe can-can uri, flirturi, poveşti, ne-poveşti şi situaţii care mai de care mai bizare. Jur să revin asupra subiectului. Nu de altceva dar tinereţea cu lipsa de experienţă, amestecul dintre nou şi instinct, flerul dar şi modul meu de a citi lucrurile exact cum sunt scrise, fără interpretare, m-au făcut protagonista multor episoade ciudate. Ehehe, vremuri! Faine vremuri!
Laboratorul întotdeauna a fost ticsit cu femei. De toate vârstele şi comportamente diferite. În decurs de 7 ani, ne-am tot primenit. Plecau două, veneau alte două; pleca una, veneau trei. Şi tot aşa. Pe atunci eram una din constante, alături de o şefă mai matură şi o colega surdo-mută. Aceasta din urma era o fiinţă fascinantă. Totul era să nu interacţionezi cu ea negativ, altfel, spun unii, riscai ca într-o furie nestăvilită să te alegi cu vreo unealtă de-a noastră, fix, în cap. Se asistase la asta, se zice, da’…eu nu ştiu, nu mă bag.
Iuliana fusese măritată, habar nu am cu cine. La vremea aceea avea un minunat copil blond, frumos, deştept şi sănătos tun. Mă scuzaţi, dar nu am găsit cum să introduc faptul că  nu moştenise nimic din handicapul mamei. Avea vreo opt ani pe atunci, Iuliana  vreo 30. Cineva i-a făcut, între timp, cunoştinţă cu un bărbat şi fata noastră se îndrăgostise până peste cap. Era greu să te uiţi la acel omuleţ şi să te gândeşti ce anume ar fi putut-o face să-l iubească! Dar, na! Îi respectam alegerea cu zâmbetul pe buze.
 Vasilică era un mititel, dar vânjos, cu o voce aspră şi puternică; asta şi pentru că, sărmanul, nu auzea nimic. Era surd, surd. Când l-am văzut prima dată, avea o şapcă trasă pe cap, de sub care ieşeau nişte plete închise la culoare. Hmm! Era la puţin timp după revoluţie şi am zis că omuleţul îşi lăsase libertatea părului lung, cea până mai ieri interzisă, ca semn de vremuri noi. Asta până în ziua când ne-a adus tort şi bunătăţi, să sărbătorim împreună cununia lor. Atunci a venit, dragul de el, precum un vultur pleşuv –  cu plete dar cu o chelie ameţitoare în creştet, unde trona o formaţiune lucioasă, tare lucioasă. Şi rotundă exact ca un ou şi cât un ou. Greu să privești în altă parte ….
Iuliana noastră se uita foarte atent la noi să nu cumva să-i rănim cu privirea bărbatul cel nou ales şi de care, vă spuneam, era super îndrăgostită. Îl învăluia cu brațele și nu-l lăsa să ne adreseze prea multe cuvinte, de teamă că nu l-ar pricepe și ea. Era topită și plutea, însă ochii ei ne aruncau săgeți și avertismente. Noi eram pierdute în imaginații, căci nu înțelegeam cum le-a potrivit Dumnezeu unirea. Vorbele satului spuneau că omul fusese părăsit de fosta nevastă că o suprasolicita sexual. Vorbe, am zis noi. Asta până când  a început să vină palidă, obosită, extenuată şi pusă mereu pe harţă. Ba, încă i-a imputat unei mai tinere colege că şi-ar face ochi dulci cu vulturul şi orice încercare de a-i spune că lucrurile nu stau tocmai aşa era fără sorţi de izbândă.
Iuliana era un om conştiincios şi foarte curios. Cum era o reclama la tv, cum ea o încerca prima dintre noi. Cum auzea de o ustensilă folositoare, hop  şi-o achiziţiona şi ea imediat. Ba, ne amuzam că făcea reclamaţii, recenzii şi câte şi mai câte produselor. La o pastă Axion s-a revoltat teribil că grăsimea nu s-a luat fâşie, cum a văzut ea pe ecran, şi că a făcut o spumă infinită; iar când erau acei adidaşi torsion în mare reclamă şi-a încălţat toată familia în trend.
 Poate tocmai de asta când, într-o primăvară, una dintre noi a primit o pungă de căpşuni de gradină, de un miros şi gust ameţitor, a fost prima care a aderat la ideea de le îmbunătăţi cu o şampanie. Eram 4 în total şi pe masă tronau două sticle. Să fie, să ne ajungă. Zdrobeam căpşunele în cană şi turnam licoarea peste ele. Nu ştiu ce făceam. Foloseam lingura?! Mâncam şampanie şi căpşuni sau invers? Habar n-am. Dar de oprit nu ne-am oprit niciuna până n-am gătat tot, şi din pungă, şi din sticle.
Din când în când o mai auzeam pe Iuliana, cu sunetele ei deformate… în exprimare: ‘’-Bun, bun! Fac şi io lui Vasilică! Bun, bun! Da, cum ajung acasă o să fac! Bun, bun…’’
Şi ne amuzam, şi dansam, şi ne credeam toate Julia Roberts. Fiecare în parte, că deh…varianta căpşuni- şampanie de acolo venise. Văzusem toate filmul cu ceva zile în urmă. Singura dintre noi care era cu adevărat ‘’pretty woman’’ era, bineînţeles, Iuliana. Ea deja valsa cu gândul la Richard Gere cel pleşuv al ei, de acasă.
Povestea nu ar fi fost totuşi poveste de ţinut minte dacă, la finalul escapadei noastre cu delicatese, nu s-ar fi întâmplat ceva de zile mari. Hotărâm ca ar fi bine să ne tirăm cu toatele încet, fiecare la casa ei. Prima care s-a grăbit spre Făt Frumos a fost iar…Iuliana. Fericită, bombănind întruna de ce minune va pregăti ea acasă, şi cu imaginaţia noastră în fierbere cum că a doua zi ea va veni şi mai extenuată, si mai visătoare, dispare fata noastră luându-şi clar…. rămas bun.
Noi încă ne mai hlizeam şi bâţâiam fericite, când, dintr-o dată, se deschide uşa, val vârtej. Iuliana se aşează furioasă pe scaunul ei, cu privirea fixată în masa de lucru şi cu mâna dreaptă ţinându-şi capul, dar şi o oarecare pavăză. Clar se ferea de privirile noastre iscoditoare.
Am privit-o toate, pe furiş, să nu cumva să o enervăm. Deja făceam în gând câte şi mai câte scenarii. Nimic. După un sfert de oră în care fierbea şi ea, dar şi noi de nerăbdare, îndrăzneşte ‘’rivala’’ întru inima lui Vasilică să o întrebe ce a păţit.
La toate ne aşteptam. Să se simtă rău, să fie ameţită, să aştepte ceva. Orice. Când colo, o auzim cu toată puterea ‘’vocii’’, de care ne feream zilnic: ”Lasă pacii, lasă pacii! Uitat şifrul de la bicicletă!”
Cât am ras e inutil să vă spun! Ce a urmat? Habar nu am! Nu ştiu dacă a plecat pe jos sau cu bicicleta! Doar că acum, de câte ori beau mai multă şampanie, cu sau fără căpşuni, mă trezesc făcând recital de soprană: ‘’Lasă pace! Lasă pace! Uitat şifrul de la bicicletă!’’…..
  •