Semne de trecere

Conform statisticilor, făcute nu ştiu de cine, se pare că am fost tot pengă în viaţa asta a mea. Şi anume: în copilărie te joci,  în tinereţe iubeşti şi la bătrâneţe să  laşi copiii să se joace. Ok. Să vedem, aşadar. Ei, bine….nu m-am jucat! Insist să spun că nu ştiu cum am sărit peste această parte. Nu ştiu. Mi-amintesc că îmi plăceau păpuşile, dar că n-am avut prea multe şi,  oricumm le-am abandonat repede. În schimb mi-am luat-o rău de tot când, împreună cu sor’-mea, am furat un ”autobuz” colorat şi scorojit din vecini. Când ne-au auzit plângând, respectivii ni l-au făcut cadou, dar sor’-mea, ambițioasă, l-a dus înapoi. Nu mai merita. Lacrimile noastre l-au transformat într-un obiect de neatins. Ce, Dumnezeu, îi puteam face unei jucării? Am plimbat-o un pic de la o casă la alta şi atât. Dar aveau dreptate. Nu era autobuzul nostru şi l-am înapoiat fără regrete. Am reînceput sa ne jucăm de-a mama, de-a doctorul şi de-a Gioni, vecinul bărbos, al cărui nume îl folosea mama să mă adoarmă. Mi-era tare frică de el. Zău, aşa! L-am reîntâlnit pe Gioni târziu. La dentist. Era un domn respectabil care nu bănuia niciodată ca a fost pe post de bau-bau.
Cu vremea m-a stăpânit sfatul ăla permanent cu: ”ai grijă de sor’ta!” Unul dintre cele mai traumatizante episoade pentru mine era cel în care o păzeam pe Sanda, ore în şir, până se sătura de sanie şi derdeluş, acolo în locul nostru magic, pe dealul de la lacul Noua sau de patinat fix pe gheaţa lacului ce imi dădea fiori. Era o hibă în toată povestea asta cu săniuşul. Sau mai multe, chiar:
1.  Oricând putea ateriza în râul Timiş, deoarece pârtia se termina exact unde începea râul, nefiind instalat  vreun echipament  sau vreo zonă de protecţie;
2. Devenea atât de udă, de la excesul de săniuş şi zbânţâială, încât dacă nu mi-o luam pentru pescuit surori din râu, mi-o luam sigur pentru ”neglijenţă aducătoare de boală”, căci mama avea grijă să mă sperie des, având un sistem de teroare bine pus la punct în care includea cuvinte ca spital,  urgenţă şi alte nenorociri pe care doar eu trebuia să le evit, niciodată ea, soră-mea. Nimeni nu realiza însă că, pentru mine, acel alb nesfârşit însemna orice, dar nu distracţie şi că niciun pulover călduros nu mă făcea să mă simt măcar puţin confortabil. Dârdâiam şi mă rugam să-i piară cheful de joacă mai repede, căci eu nu aveam niciun cuvânt de spus. Uite aşa, asistam, ORE în şir, la dezmățul piticii care triumfa zbierând, în ciuda mea: Pârtieeeeeeeeee!!!

 

Aşadar, sărim peste partea cu jucatul, că nu se pune. Ca la ciclul primar doar: INSUFICIENT.

Ei, dar să trecem la finețuri:

În tinereţe…iubeşti.

Hmmm?!!!! Pas şi aici. Am avut o ”iubire” adolescentină, dar a fost mai mult o joacă de-a şoarecele cu pisica –  uite-mă, nu-s. Cam aşa ceva. Ba mă iubea, făcându-mă să cred că şi eu trăiesc sentimente mărețe, ba fugea de mine, reîntorcându-se doar pentru a mă contempla şi a mă  zgândări în orgoliu. N-a mers nici măcar într-o consumare a tinereţii. Dar avea reveniri. Multe. Şi artificii pe care, să fiu sinceră, parcă le văd şi acum, uneori.
Era o enigmă. Frumoasă  enigmă. A lăsat  un semn simplu că oamenii pot fi frumoşi. Atât  Pentru că multă vreme cu asta m-am hrănit, cu această nălucă a frumosului. Şi o spun încercând să punctez cu amărăciune, de altfel, că în viaţa mea au urmat nişte oameni  pe care nu numai ca nu i-am putut iubi, ba m-am mai şi prefăcut a o face. Dintr-un sentiment de-ăla şablon –   toți bărbaţii sunt la fel. Ce rost ar mai  fi avut să mă pun contra curentului? Mă prefăceam şi trăiam. Cumva.
Cu toate astea mă aventuram în relaţii dezastruoase din care ieşeam mai mult decât şifonată şi cu reproşul veşnic: „Tu habar nu ai să iubeşti! Eşti precum un bărbat în piele de femeie!” Ups! Nu-mi prea plăcea ce aud dar, recapitulând, uite că au cam avut dreptate. Nu ştiam clar ce înseamnă iubirea. Nici de o parte, nici de alta. Zicerea  aia, de mai sus, are o hibă. Nu spune nimic de maturitate. Cea care, la mine, a venit, undeva, după 35 de ani şi care mi-a adus şi iubire, şi joacă, şi linişte, şi disponibilitate afectivă. Doar că nu făceam nimic pentru asta. Tot eu eram, cea din trecut. Cea rece, aparent, cu o mie de reţineri şi un milion de frici la purtător. Cu puţine cuvinte slobozite în declaraţii şi cu acelaşi mod de gândire şi  de a fi, în perimetrul meu personal şi intim. Dintr-o dată, însă, era cineva acolo să observe fiecare gest al meu, să mi-l preţuiască, dar mai ales să mă facă pe mine să-l preţuiesc  dar şi să mă accept.  Să mă simt eu prima dată importantă şi să fiu sigură de asta.
Din momentul acela viaţa mea a înlocuit repede momentele neplăcute din ea. După lungi seri de alint, am ştiut ce înseamnă copilăria cu adevărat. Sinceritatea şi libertatea ce mi-erau oferite mă duceau clar spre exteriorizare maximă, fără teamă şi angoase inutile. Încet, încet, am învăţat că poţi avea parte de tot ce ai crezut că-ţi lipseşte, cu răbdare şi disponibilitate. Dar că e nevoie de doi oameni acolo, în acelaşi timp şi că pot bea amândoi din  paharul cu şampanie, şampania fericirii.  Simplu, nu?

Acum, de exemplu, nu mă mai gândesc la ce copii las eu să se joace la bătrâneţe. De ce aş face-o? Doar pentru că nu am proprii mei copii? Ei, aş! Tocmai ce am învăţat lecţia continuităţii, a hazardului şi a norocului propriu şi personal. Nimic nu e pentru totdeauna. Ştiu că neprevăzutul are o pondere mare în derularea foiletonului nostru. Dar câtă vreme am avut şi am episoade minunate în care încă mă joc, iubesc şi sper, sunt convinsă că-mi voi lăsa „copiii să se joace” atâta vreme cât nu fac deranj prea mare în mintea şi sufletul meu. Pentru că acolo e TOTDEAUNA un teren mare de joacă. Şi loc de iubire, şi gând curat, dar mai ales e Duh Sfânt….pentru binecuvântare. Şi copii. Mulţi copii. E şi un copil mai mare care are chipul meu. Şi se joacă. Şi o las…dacă vrea, doar că vrea tot mai rar…

 

Şampanie, căpşuni şi biciclete pentru fete


TAN-motan nu mă lăsa,  deseori, să scriu. Se cocoţa pe mâna mea şi nu voia să plece de lângă mine, nicicum. V-am mai spus eu că nefiind o pisică de casă, ci umblătoare, gesturile acestea ma speriau. Mă gândeam că poate am vreo boală ascunsă. Cică mâţele simt asta.  Nu era atras nici măcar de bucata mea de tort pe care-l aveam de la cumnatul meu care mă servise cu Krantz. Îl ştiţi? Şi-l aminteşte cineva? Tortul ăla tapetat cu alune şi nuci prăjite, într-o crustă caramel și pe care l-aș devora în cantități uriașe, dacă aș reuși să nu mă satur de la prima felie. Bun, bun. Şi şampanie, of course. Doar mie îmi place şampania. Se cam strică orzul pe gâşte pentru două pahare pe care îndrăznesc eu să le beau….singurică, dar răsfăţul e răsfăţ.
De câte ori mănânc Krantz îmi amintesc de Tan, de câte ori beau șampanie de… o întâmplare petrecută acum vreo 20 de ani, la primul meu loc de munca. Fusesem repartizată ca tehnician dentar la Policlinica din oraşul Codlea, de lângă Braşov. O mare provocare pentru mine dar şi o mare aventură. Acolo m-am ales cu cele mai multe can-can uri, flirturi, poveşti, ne-poveşti şi situaţii care mai de care mai bizare. Jur să revin asupra subiectului. Nu de altceva dar tinereţea cu lipsa de experienţă, amestecul dintre nou şi instinct, flerul dar şi modul meu de a citi lucrurile exact cum sunt scrise, fără interpretare, m-au făcut protagonista multor episoade ciudate. Ehehe, vremuri! Faine vremuri!
Laboratorul întotdeauna a fost ticsit cu femei. De toate vârstele şi comportamente diferite. În decurs de 7 ani, ne-am tot primenit. Plecau două, veneau alte două; pleca una, veneau trei. Şi tot aşa. Pe atunci eram una din constante, alături de o şefă mai matură şi o colega surdo-mută. Aceasta din urma era o fiinţă fascinantă. Totul era să nu interacţionezi cu ea negativ, altfel, spun unii, riscai ca într-o furie nestăvilită să te alegi cu vreo unealtă de-a noastră, fix, în cap. Se asistase la asta, se zice, da’…eu nu ştiu, nu mă bag.
Iuliana fusese măritată, habar nu am cu cine. La vremea aceea avea un minunat copil blond, frumos, deştept şi sănătos tun. Mă scuzaţi, dar nu am găsit cum să introduc faptul că  nu moştenise nimic din handicapul mamei. Avea vreo opt ani pe atunci, Iuliana  vreo 30. Cineva i-a făcut, între timp, cunoştinţă cu un bărbat şi fata noastră se îndrăgostise până peste cap. Era greu să te uiţi la acel omuleţ şi să te gândeşti ce anume ar fi putut-o face să-l iubească! Dar, na! Îi respectam alegerea cu zâmbetul pe buze.
 Vasilică era un mititel, dar vânjos, cu o voce aspră şi puternică; asta şi pentru că, sărmanul, nu auzea nimic. Era surd, surd. Când l-am văzut prima dată, avea o şapcă trasă pe cap, de sub care ieşeau nişte plete închise la culoare. Hmm! Era la puţin timp după revoluţie şi am zis că omuleţul îşi lăsase libertatea părului lung, cea până mai ieri interzisă, ca semn de vremuri noi. Asta până în ziua când ne-a adus tort şi bunătăţi, să sărbătorim împreună cununia lor. Atunci a venit, dragul de el, precum un vultur pleşuv –  cu plete dar cu o chelie ameţitoare în creştet, unde trona o formaţiune lucioasă, tare lucioasă. Şi rotundă exact ca un ou şi cât un ou. Greu să privești în altă parte ….
Iuliana noastră se uita foarte atent la noi să nu cumva să-i rănim cu privirea bărbatul cel nou ales şi de care, vă spuneam, era super îndrăgostită. Îl învăluia cu brațele și nu-l lăsa să ne adreseze prea multe cuvinte, de teamă că nu l-ar pricepe și ea. Era topită și plutea, însă ochii ei ne aruncau săgeți și avertismente. Noi eram pierdute în imaginații, căci nu înțelegeam cum le-a potrivit Dumnezeu unirea. Vorbele satului spuneau că omul fusese părăsit de fosta nevastă că o suprasolicita sexual. Vorbe, am zis noi. Asta până când  a început să vină palidă, obosită, extenuată şi pusă mereu pe harţă. Ba, încă i-a imputat unei mai tinere colege că şi-ar face ochi dulci cu vulturul şi orice încercare de a-i spune că lucrurile nu stau tocmai aşa era fără sorţi de izbândă.
Iuliana era un om conştiincios şi foarte curios. Cum era o reclama la tv, cum ea o încerca prima dintre noi. Cum auzea de o ustensilă folositoare, hop  şi-o achiziţiona şi ea imediat. Ba, ne amuzam că făcea reclamaţii, recenzii şi câte şi mai câte produselor. La o pastă Axion s-a revoltat teribil că grăsimea nu s-a luat fâşie, cum a văzut ea pe ecran, şi că a făcut o spumă infinită; iar când erau acei adidaşi torsion în mare reclamă şi-a încălţat toată familia în trend.
 Poate tocmai de asta când, într-o primăvară, una dintre noi a primit o pungă de căpşuni de gradină, de un miros şi gust ameţitor, a fost prima care a aderat la ideea de le îmbunătăţi cu o şampanie. Eram 4 în total şi pe masă tronau două sticle. Să fie, să ne ajungă. Zdrobeam căpşunele în cană şi turnam licoarea peste ele. Nu ştiu ce făceam. Foloseam lingura?! Mâncam şampanie şi căpşuni sau invers? Habar n-am. Dar de oprit nu ne-am oprit niciuna până n-am gătat tot, şi din pungă, şi din sticle.
Din când în când o mai auzeam pe Iuliana, cu sunetele ei deformate… în exprimare: ‘’-Bun, bun! Fac şi io lui Vasilică! Bun, bun! Da, cum ajung acasă o să fac! Bun, bun…’’
Şi ne amuzam, şi dansam, şi ne credeam toate Julia Roberts. Fiecare în parte, că deh…varianta căpşuni- şampanie de acolo venise. Văzusem toate filmul cu ceva zile în urmă. Singura dintre noi care era cu adevărat ‘’pretty woman’’ era, bineînţeles, Iuliana. Ea deja valsa cu gândul la Richard Gere cel pleşuv al ei, de acasă.
Povestea nu ar fi fost totuşi poveste de ţinut minte dacă, la finalul escapadei noastre cu delicatese, nu s-ar fi întâmplat ceva de zile mari. Hotărâm ca ar fi bine să ne tirăm cu toatele încet, fiecare la casa ei. Prima care s-a grăbit spre Făt Frumos a fost iar…Iuliana. Fericită, bombănind întruna de ce minune va pregăti ea acasă, şi cu imaginaţia noastră în fierbere cum că a doua zi ea va veni şi mai extenuată, si mai visătoare, dispare fata noastră luându-şi clar…. rămas bun.
Noi încă ne mai hlizeam şi bâţâiam fericite, când, dintr-o dată, se deschide uşa, val vârtej. Iuliana se aşează furioasă pe scaunul ei, cu privirea fixată în masa de lucru şi cu mâna dreaptă ţinându-şi capul, dar şi o oarecare pavăză. Clar se ferea de privirile noastre iscoditoare.
Am privit-o toate, pe furiş, să nu cumva să o enervăm. Deja făceam în gând câte şi mai câte scenarii. Nimic. După un sfert de oră în care fierbea şi ea, dar şi noi de nerăbdare, îndrăzneşte ‘’rivala’’ întru inima lui Vasilică să o întrebe ce a păţit.
La toate ne aşteptam. Să se simtă rău, să fie ameţită, să aştepte ceva. Orice. Când colo, o auzim cu toată puterea ‘’vocii’’, de care ne feream zilnic: ”Lasă pacii, lasă pacii! Uitat şifrul de la bicicletă!”
Cât am ras e inutil să vă spun! Ce a urmat? Habar nu am! Nu ştiu dacă a plecat pe jos sau cu bicicleta! Doar că acum, de câte ori beau mai multă şampanie, cu sau fără căpşuni, mă trezesc făcând recital de soprană: ‘’Lasă pace! Lasă pace! Uitat şifrul de la bicicletă!’’…..
  •