Sub globul meu de sticlă

Trăiesc sub un glob de sticlă transparent, iar totul pare mai liniștit așa, chiar dacă în jurul meu cad focuri iar gălăgia lumii mă împresoară. Acolo nu trebuie să răspund întrebărilor la care nu am explicații facile. Lucrurile incomode dispar de parcă se ridică sub formă de fluturi. Roiuri. Acolo mă umplu de povești cu turtă dulce din care simt că fac parte, miraculos, căci prea tare seamănă cu frânturi din a mea copilărie. Doar numele diferă și culoarea pielii, dar citesc tot despre oameni multi și năcăjiți, care și-ar fi împărțit și ultima bucățică cu tine, decât să o mănânce pe furiș, fără poftă și vreo urmă de satisfacție. Globul meu de sticlă e colorat, fațetat, precum un caleidoscop din acela în care vezi părticele dintr-un vis impărtit in alte mii de fărîme și pe care-l sucești după bunul plac.
Sunt bine cu mine, nealterată de opțiunile celor care trăiesc după forme absolut firești, uneori convenționale. Nu mă împiedic de rezultatul ecuațiilor cu multe necunoscute, pentru că rezultatul îl accept cu seninul inimii. Bineînțeles că nu semăn deloc cu cea care dădea din coate, cândva, să se vadă, să fie, în rând cu lumea, cu job perfect dar inutil pentru nepriceperea-mi.
Sub rotundul lui perfect, oamenii nu mă ceartă pentru alegerile mele, nu-mi spun ce să fac, ce trebuia făcut – de parcă ar deține adevărul absolut și formula succesului garantat- și nici nu clatină din cap cu îngăduinta, țâțâind de neplăcere!  Nu așteaptă să apar alta decât sunt, acum, indiferent de ce-aș putea fi. Risipa mea e un alt fel de trăire, dar dacă ar trebui s-o explic prin viu grai…aș amuți. Nimeni nu vrea să audă nimicul omului care se ascunde sub globul de sticlă boem.  Acum e la modă  super-omul, (super-femeia, bărbatul),  cei care dărâmă zidurile viitorului. Dacă mă gândesc mai bine, mereu a fost așa, deci s-ar putea să fiu defecta tuturor timpurilor. Hmmmmm..
Din cutele sufletului, pitit de zgomote și tumult și de lucruri care nu îmi mai sunt de mult  timp obișnuite, se preling dâre de lumină și tăcere. Sub clopotul meu de sticlă ele dau căldură. Acolo, alung activitățile care mă epuizează dar fără de care mecanismul acesta perfect nu ar funcționa. Le uit rapid, într-un ungher, cu geaca de piele, ghetele și poșeta lângă, cât să-ți echipezi urgențele și să ieși în aventura zilnică. Dar până atunci, mă pitesc cald în forme prietenoase cu o cană de cafea caldă și miros de cartofi copți, cât să nu uiti ce frumos și simplu e totul.
Știți povestea aia cu țiganul, iarna, aflat pe un mal și pe malul celălalt era un foc mare, iar el voia sa câștige un pariu cum nu va îngheta chiar dacă e atât de frig, iar el era într-o camașă sau nici aceea și spunea privind spre foc: „Doamne, ce cald e! Doamne ce cald e!” Și proiectia sa îl ajuta să nu moara de frig. Cand au stins focul, a inghetat pe loc.
Așa si eu, sunt conștientă că dacă dau globul la o parte încep să aud și să văd forfota lumii și sa trebuiasca sa vorbesc despre lucruri care oricum vor fi traduse de fiecare când filtrul său propriu intră în acțiune. Nici chiar eu nu pot sa  explic ușor ceea ce  nu stiu, cateodata, cum de au ajuns in anumite puncte:
Când au trecut anii, de mai am câțiva si numar unii de nici în vis nu credeam ca vor veni atât de repede. Sau că suntem un cuplu fără copii. Ori ca trupul meu nu mai e armonios, asa cum era cândva. Sau că am ales sa fiu omul literelor calde în detrimentul altor năzuinte. Ale altora. Nu ale mele. E drept că hrănesc altfel, ale mele, însă doar despre acestea din urmă pot vorbi, cele lumesti mi se par istovitoare, banale, ca intr-o zi a cartitei. Nici măcar nu-i pot invidia pe cei care fac lucruri mărețe. Am oameni în jur care reușesc asta atât de ușor și îi privesc cum strădania lor pare atinsă de aripă dumnezeiască. Și înțeleg perfect de ce mă așez în alte teritorii căci nu mi-aș putea însuși niciodată astfel de simțiri. Când totul iese atât de natural unora, tu știi că s-ar putea ca efortul tău să iasă în evidență. Și-mi doresc discreție, deși implicarea mea e totală. Dar cei pe care-i admir, nu-mi vor cere niciodată explicații. Ei știu. Ba, și pe cei carieriști de meserie, ambițioși cu performanțe uluitoare, siguri pe sine, pragmatici dar și vizionari, care silabisesc și se încruntă când îmi simt bătăile de ritm diferit, îi pricep bine. Știu cum e dar nu mai vreau a ști de ceva timp. Reușesc să îmbin planurile, dar mă voi simți cu adevărat bine când în loc de chipuri vad litere și povesti. Are însă grijă viața să echilibreze situatia și atunci normal că mă ascund cat pot sub umbrela albastra a bucuriilor mele.
Sau că în casa mea dorm prea multe suflete ale unor căței ce nu au mai fost doriti in alte părti. Ori că prefer o anumită solitudine zarvei normale, oricat de frumosi și buni, și oricât de recunoscatoare le-as fi celor cu care am stat candva în reuniuni voioase. Dar mai ales mi-ar fi greu sa mă alătur în crezuri pe care nu le simt, dar nevrând sa spun prea multe despre ale mele, căci e tare usor a fi combătut la infinit, când ție altele ți-s clare.
Si cum globul de sticlă e fictiune formală pentru a reusi sa ma scuz de toate neputintele mele îi sunt totuși recunoscatoare pentru că doar asa am reusit sa nu clachez in slabiciunile mele. Uneori îl iau cu mine și printre oameni, si fatetele de care vă spuneam la inceput mă ajută să asez lumii chip bland. Mereu aud ca ce gândesti, aia devii. Dincolo de preferintele mele, știu că niciodata nu mi-a fost mai clar ca sunt pe drum bun. Mi-a fost teamă ca anii maturitatii mele depline mă vor găsi cu regrete, căci multe nu mi-au iesit. Da, dar au apărut altele despre care n-as fi bănuit vreodată, iar mie mi-au asezat in suflet bucurie si adevar – ca primesti ceea ce îți e de trebuință. ÎNȚELEPCIUNE? Nu! Doar faptul că am învățat să mă iubesc mai mult, să nu mă mai raportez la cum sunt alții, ce simt, ce principii au, ce gânduri, cât de diferiți sunt. Când îți acorzi tot timpul din lume ție, îl împarți cum dorești, fără vinovății de fațadă. Se întâmplă să-ți pui clopotul deasupra basmului tău doar când crezi că nu mai ai timp să tot te explici.
Cand lipsesti mai mult dintr-un loc, atat de mult inca parca ai fi fost in povestea frumoasei din pădurea adormită, nu mai ai ce sa pui in loc decat o linie. Pe care o tragi după tine, in speranta ca nu va trebui să uiți unde ai lăsat capătul de care încă te ții bine și că, revenind, poți vorbi, ușor, nu despre ce  și de ce n-ai făcut, căci oricum nu poți schimba ceva, ci  despre azi, despre  mâine, despre cafeaua din ceasca, despre viața care se scurge indiferent că o asezi sub clopote de sticlă sau sub aripi de fluturi ce-ți duc visele departe pentru a se împlini. Parcă nu-ți mai simti oftatul cand privesti, peste umăr, discret, și te intrebi cat sa te auzi, doar tu: „Când, Doamne? Când?”
Si-ți bagi mâinile în buzunar ținând strâns pumnii, căci și-asa in restul timpului ți-s pusi la treaba. Cand zarva lumii se inteteste, peste mine, ca pe un platou cu tort, se asaza același clopot de sticlă. Tortul vietii  ramane neatins măcar pentru o vreme până cand  mi-l vor devora oricum…cei prea infometati de ….omisiunile inerente. Noroc ca-s camarile pline și ingrediente destule. Facem altul. Pot spera la unul cu bezea, lămâie si piersici? Simt eu că vremurile ce vor veni vor fi atat de pufoase și vor avea arme atat de naturale, incat nu cred că nu voi invita pe cei care le prefera sa le savureze discret. Dau eu cafeaua! Si un fir de floare, cât să ne îmbobocească povești noi în minte, căci gândurile oricum țes pleduri de cuvinte care ar fi zăcut cuminți sub alte clopote de sticlă dacă nu le-ar fi spart neprevăzutul.
Să-ți pui peste casa sufletului așternuturi de vorbe, toate ale tale, chiar dacă par la fel, tot te învelesc cu recunoștință, căci până nu demult, se tricotau doar în minte. Unul pe față, unul pe dos. Iar uimitor, cineva parca scotea andreaua și ochiurile fugeau singure, desirandu-se in minte. Ce noroc pe mine, cu locul acesta magic, alt glob de sticlă, unde să-mi înșir mărgăritare din gânduri ce altfel ar fi murit demult. Caleidoscop fațetat în imagini ce vorbesc despre mine, baloane de săpun pentru alții. Fiecare ce vede, fără supărare..

 

Continue Reading

Şampanie, căpşuni şi biciclete pentru fete


TAN-motan nu mă lăsa,  deseori, să scriu. Se cocoţa pe mâna mea şi nu voia să plece de lângă mine, nicicum. V-am mai spus eu că nefiind o pisică de casă, ci umblătoare, gesturile acestea ma speriau. Mă gândeam că poate am vreo boală ascunsă. Cică mâţele simt asta.  Nu era atras nici măcar de bucata mea de tort pe care-l aveam de la cumnatul meu care mă servise cu Krantz. Îl ştiţi? Şi-l aminteşte cineva? Tortul ăla tapetat cu alune şi nuci prăjite, într-o crustă caramel și pe care l-aș devora în cantități uriașe, dacă aș reuși să nu mă satur de la prima felie. Bun, bun. Şi şampanie, of course. Doar mie îmi place şampania. Se cam strică orzul pe gâşte pentru două pahare pe care îndrăznesc eu să le beau….singurică, dar răsfăţul e răsfăţ.
De câte ori mănânc Krantz îmi amintesc de Tan, de câte ori beau șampanie de… o întâmplare petrecută acum vreo 20 de ani, la primul meu loc de munca. Fusesem repartizată ca tehnician dentar la Policlinica din oraşul Codlea, de lângă Braşov. O mare provocare pentru mine dar şi o mare aventură. Acolo m-am ales cu cele mai multe can-can uri, flirturi, poveşti, ne-poveşti şi situaţii care mai de care mai bizare. Jur să revin asupra subiectului. Nu de altceva dar tinereţea cu lipsa de experienţă, amestecul dintre nou şi instinct, flerul dar şi modul meu de a citi lucrurile exact cum sunt scrise, fără interpretare, m-au făcut protagonista multor episoade ciudate. Ehehe, vremuri! Faine vremuri!
Laboratorul întotdeauna a fost ticsit cu femei. De toate vârstele şi comportamente diferite. În decurs de 7 ani, ne-am tot primenit. Plecau două, veneau alte două; pleca una, veneau trei. Şi tot aşa. Pe atunci eram una din constante, alături de o şefă mai matură şi o colega surdo-mută. Aceasta din urma era o fiinţă fascinantă. Totul era să nu interacţionezi cu ea negativ, altfel, spun unii, riscai ca într-o furie nestăvilită să te alegi cu vreo unealtă de-a noastră, fix, în cap. Se asistase la asta, se zice, da’…eu nu ştiu, nu mă bag.
Iuliana fusese măritată, habar nu am cu cine. La vremea aceea avea un minunat copil blond, frumos, deştept şi sănătos tun. Mă scuzaţi, dar nu am găsit cum să introduc faptul că  nu moştenise nimic din handicapul mamei. Avea vreo opt ani pe atunci, Iuliana  vreo 30. Cineva i-a făcut, între timp, cunoştinţă cu un bărbat şi fata noastră se îndrăgostise până peste cap. Era greu să te uiţi la acel omuleţ şi să te gândeşti ce anume ar fi putut-o face să-l iubească! Dar, na! Îi respectam alegerea cu zâmbetul pe buze.
 Vasilică era un mititel, dar vânjos, cu o voce aspră şi puternică; asta şi pentru că, sărmanul, nu auzea nimic. Era surd, surd. Când l-am văzut prima dată, avea o şapcă trasă pe cap, de sub care ieşeau nişte plete închise la culoare. Hmm! Era la puţin timp după revoluţie şi am zis că omuleţul îşi lăsase libertatea părului lung, cea până mai ieri interzisă, ca semn de vremuri noi. Asta până în ziua când ne-a adus tort şi bunătăţi, să sărbătorim împreună cununia lor. Atunci a venit, dragul de el, precum un vultur pleşuv –  cu plete dar cu o chelie ameţitoare în creştet, unde trona o formaţiune lucioasă, tare lucioasă. Şi rotundă exact ca un ou şi cât un ou. Greu să privești în altă parte ….
Iuliana noastră se uita foarte atent la noi să nu cumva să-i rănim cu privirea bărbatul cel nou ales şi de care, vă spuneam, era super îndrăgostită. Îl învăluia cu brațele și nu-l lăsa să ne adreseze prea multe cuvinte, de teamă că nu l-ar pricepe și ea. Era topită și plutea, însă ochii ei ne aruncau săgeți și avertismente. Noi eram pierdute în imaginații, căci nu înțelegeam cum le-a potrivit Dumnezeu unirea. Vorbele satului spuneau că omul fusese părăsit de fosta nevastă că o suprasolicita sexual. Vorbe, am zis noi. Asta până când  a început să vină palidă, obosită, extenuată şi pusă mereu pe harţă. Ba, încă i-a imputat unei mai tinere colege că şi-ar face ochi dulci cu vulturul şi orice încercare de a-i spune că lucrurile nu stau tocmai aşa era fără sorţi de izbândă.
Iuliana era un om conştiincios şi foarte curios. Cum era o reclama la tv, cum ea o încerca prima dintre noi. Cum auzea de o ustensilă folositoare, hop  şi-o achiziţiona şi ea imediat. Ba, ne amuzam că făcea reclamaţii, recenzii şi câte şi mai câte produselor. La o pastă Axion s-a revoltat teribil că grăsimea nu s-a luat fâşie, cum a văzut ea pe ecran, şi că a făcut o spumă infinită; iar când erau acei adidaşi torsion în mare reclamă şi-a încălţat toată familia în trend.
 Poate tocmai de asta când, într-o primăvară, una dintre noi a primit o pungă de căpşuni de gradină, de un miros şi gust ameţitor, a fost prima care a aderat la ideea de le îmbunătăţi cu o şampanie. Eram 4 în total şi pe masă tronau două sticle. Să fie, să ne ajungă. Zdrobeam căpşunele în cană şi turnam licoarea peste ele. Nu ştiu ce făceam. Foloseam lingura?! Mâncam şampanie şi căpşuni sau invers? Habar n-am. Dar de oprit nu ne-am oprit niciuna până n-am gătat tot, şi din pungă, şi din sticle.
Din când în când o mai auzeam pe Iuliana, cu sunetele ei deformate… în exprimare: ‘’-Bun, bun! Fac şi io lui Vasilică! Bun, bun! Da, cum ajung acasă o să fac! Bun, bun…’’
Şi ne amuzam, şi dansam, şi ne credeam toate Julia Roberts. Fiecare în parte, că deh…varianta căpşuni- şampanie de acolo venise. Văzusem toate filmul cu ceva zile în urmă. Singura dintre noi care era cu adevărat ‘’pretty woman’’ era, bineînţeles, Iuliana. Ea deja valsa cu gândul la Richard Gere cel pleşuv al ei, de acasă.
Povestea nu ar fi fost totuşi poveste de ţinut minte dacă, la finalul escapadei noastre cu delicatese, nu s-ar fi întâmplat ceva de zile mari. Hotărâm ca ar fi bine să ne tirăm cu toatele încet, fiecare la casa ei. Prima care s-a grăbit spre Făt Frumos a fost iar…Iuliana. Fericită, bombănind întruna de ce minune va pregăti ea acasă, şi cu imaginaţia noastră în fierbere cum că a doua zi ea va veni şi mai extenuată, si mai visătoare, dispare fata noastră luându-şi clar…. rămas bun.
Noi încă ne mai hlizeam şi bâţâiam fericite, când, dintr-o dată, se deschide uşa, val vârtej. Iuliana se aşează furioasă pe scaunul ei, cu privirea fixată în masa de lucru şi cu mâna dreaptă ţinându-şi capul, dar şi o oarecare pavăză. Clar se ferea de privirile noastre iscoditoare.
Am privit-o toate, pe furiş, să nu cumva să o enervăm. Deja făceam în gând câte şi mai câte scenarii. Nimic. După un sfert de oră în care fierbea şi ea, dar şi noi de nerăbdare, îndrăzneşte ‘’rivala’’ întru inima lui Vasilică să o întrebe ce a păţit.
La toate ne aşteptam. Să se simtă rău, să fie ameţită, să aştepte ceva. Orice. Când colo, o auzim cu toată puterea ‘’vocii’’, de care ne feream zilnic: ”Lasă pacii, lasă pacii! Uitat şifrul de la bicicletă!”
Cât am ras e inutil să vă spun! Ce a urmat? Habar nu am! Nu ştiu dacă a plecat pe jos sau cu bicicleta! Doar că acum, de câte ori beau mai multă şampanie, cu sau fără căpşuni, mă trezesc făcând recital de soprană: ‘’Lasă pace! Lasă pace! Uitat şifrul de la bicicletă!’’…..
  •  

Continue Reading