Un om, pe drum de lut

Să nu adapi gândirea lumii
Cu vorbe roșii în colț de gând,
Să nu pui zambetul luminii
Pe chipul vreunui suflet hâd,
Să nu dai soarele ca dar
Magiei negre-nșelătoare,
Sa nu il chinui in zadar
Pe omul care vrea sa zboare.

Sa lasi sa creasca fiecare,
Sa zburde-n viata asta gri,
Sub semnul unui OARECARE.
Ilustru nume poate fi.

De-o rătăci cu minți de cruce,
Cu teorii ce sparg minciuna,
Vreun geniu blând care tot fuge
Ce-ar prinde-n inimă chiar luna,
Să nu-l alungi, zvacnind spasmotic
În frici stinghere și amare,
Chiar de-i murdar sau e cianotic,
E un suflet fără alinare.

Și de-l privesti, să-l lasi sa creada
Ca el a cucerit imperii
De stele care or sta sa cadă
Și chiar povestile din ele,
Sa-i pui incet, pe mâna stanga,
Un fluture cu alb pe margini,
Și o sa vezi ca o sa stranga
O lume-ntreagă in imagini
Ce-or derula in mintea-i dusă,
Cand i-o fi foame sau doar somn,
Despre o iubire cam apusă,
De cand era si om, și domn.
Nu pune chip nechipului,
Chiar de iți pare cunoscut,
Dă-i libertatea omului,
Ce-i e final și început.
Nu îi da nume, are unul,
De l-a uitat nu-i vina lui,
Nu spune încet: „Uite, nebunul!”
E doar un om, pe drum de lut…
..dintr-un film mut.
fluturi

 

Doar o joacă. De planete

Mi-e cald și bine-n lumea aceasta,

Mi-e luna sfeșnic și mi-e turtă dulce

Venus.Pe Pluto l-am sărit de data asta

Și cu Saturn mă cert  la o răscruce.

Am gând năstrușnic  să citesc în stele, 

Cu Marte am stârnit chiar un scandal,

Căci n-am văzut nimica scris în ele

Și m-au chemat, pe rând, la tribunal.

Neptun e supărat din cale-afară

Că l-am făcut bătrân și demodat,

Iar în agendă și-a notat, așa-ntr-o doară,

Să-l pună pe Uranus avocat;

Mai zic că ozn-u-i farfurie,

Fac sfat și mi-e promis chiar un război,

Cer ferm să văd, mă rog,  cam unde scrie

În ele soarta mea. Fac tărăboi.

Dosarul meu l-a luat Mercur, aseară

Să-l studieze, căci e retrograd,

Îi e servieta plină ochi și vrea să pară

Că e din cale-afară de-ocupat.

În cutiuța ei cu ape, printre stele,

Stă Terra noastră, rece și făloasă,

Îi dă târcoale două turturele,

E semnul ei, spre mine, că îi pasă.

Dosaru-i incomplet, cer amânare,

Sentința seamănă, cumva, cu un stigmat,

Mă întâlnesc cu Jupiter și-mi pare

Că am noroc și sper că m-au iertat.

Tot Universul pare să mă placă,

Planetele s-au cam aliniat,

Nu au acuma ce să mai îmi facă,

Un cineva, de SUS, le-a speriat!

Sunt multe stele în depărtări lumină,

Or fi în ele prinse  verzi și uscate,

Dar dacă crezi în lumea cea divină,

Ți-oi scrie soarta-ncet, pe derulate;

Vei ști mereu că ăsta nu ți-e drumul

Dictat de  un Lilith si de-un horoscop,

Ca dacă faci într-una pe nebunul,

Nu mai contează de ești semn de foc;

De plângi în palme scuturând trecutul

Și ești nostalgic ca un semn de apă,

Mai bine adună-ți forța și cu tot avântul

Treci în prezent, că poate iar îți scapă.

Și de cuvântul astăzi îl încaieri

Cu umbre negre și repere seci,

Nu da iar vina pe un semn de aer

Că rele îți sunt zilele, și reci.

Ascult și eu previziuni de-o șchioapă,

Mă înfior de orice retrograd,

Dar vreau să-mi construiesc, mai bine, o rampă,

Să sar prin viață ca un saltimbanc.

Să cred în Dumnezeu și nu în stele

Sau poate-n amândouă-ntr-un cuvânt,

Să prind mereu lucirile din ele,

Să mă-ncălzesc, căci sunt…semn de pământ!

Dacă am avut o duzină de cuvinte misterioase, cu aceleași cuvinte vedete: sfesnic,turta dulce, avocat, nastrusnic, batran, agenda, cutiuta,farfurie, turturele, servieta,ochi, stigmat, am construit și ceva vesel cât să vă facă săptămâna plăcută. Sper. La Eddie, în tabel, aveți și alți participanți.

Şanse rescrise

Eu ştiu, acum, că inima îmi poartă,
cuminte, mii şi mii de gânduri,
ce vor să zboare libere-n înalturi,
dar cad şi rup cadenţe sau sparg rânduri;
adun mirată doar un pumn de fapte,
din revoluţia de-o şchioapă ce se zbate,
în sufletu-mi bătrân ca o răscruce
si-adorm visând cuvântul care curge,
ce ar putea să schimbe lumea toată,
dintr-o dată.
 
A îngheţat, cam tainic, timpul straniu,
din amintiri uitate-n gări cam goale,
fără decor şi fără de peroane,
cu călatori în mine dinspre tine,
cu sufletul pribeag şi geamantan de nuc
pe care soarta l-a plimbat cam mult
şi-acum aș vrea să-l uit
în halta visurilor care par abis,
căci viața e-un tumult, nu doar un vis,
de neatins.
 
 
 
Însă tot urc, chiar dacă rătăciri
mă păcălesc, lăsându-mi doar un fir
de care trag să-mi cos un semn de os
și chiar de n-am primit nimic,
eu multumesc frumos
că m-au ținut puterile în mers,
iar rostul lumii are înțeles,
căci m-a purtat spre vremuri cu-al iubirii scut
..şi-am renăscut

 

 

 

Prea mare, prea bătrână, prea serioasă

De când mă ştiu am fost prea mare, prea bătrână sau prea serioasă. Chiar şi în pendulările singurătăţii mele am simţit aceste atribute ca  pietre de moară. Mama m-a avut la 16 ani. Am fost un prunc normal de 3,3 kg  şi 52 de centimetri, singurul moment când, cred, am fost atât de micuţă, încât bunică mea, săraca, se întreba întruna de o să facă ea om din mine sau nu.
Nu am fost un copil vesel, dar eram fericită în sătucul ăla uitat de lume şi departe de beneficiile omului modern. Am crescut, uşor derutată, cu două perechi de părinţi, recunoscându-i afectiv doar pe părinţii mamei. De neînţeles pentru tata care, oricum, îşi consuma frustrările fumând întruna şi boscorodindu-mă neîncetat:
Tu-ţi America mă-tii! EU sunt tac’-tu, ai înţeles?
-Ba nu!, răspundeam eu cu o încăpăţânare demnă de admiraţie pentru cât eram de mititică, agitându-mă de parcă voiam a-i demonstra cât adevăr conțineau cele două cuvinte rostite apăsat.
O perioadă am scăpat de răbufnirile lui pentru că, între timp, se născuse sor’-mea şi aveau jucărie nouă în casă. Da! Dar „crescuse” şi mama, iar Sanda a reuşit să crească şi ea, lângă ei, într-o altă dimensiune şi viziune decât cea a unui „copil cu   copil”, cum se întâmplase cu mine. Atunci am devenit „cea mare” şi aşa am rămas până acum.
Înţelegeam totul din mers, speculam slăbiciunile oamenilor, mă ţineam tot timpul după ei şi preferam oricând să stau cu un adult decât joaca de-a păpuşile. Ajunsesem să realizez că sunt capabilă să impresionez rapid prin cuvinte, deci să nu vă miraţi că atunci când vărul mamei mi-a tras o muştruluială zdravănă – mă murdărisem sau ceva de gen – i-am răspuns:„Nu mă mai certa! Auoleuuuu, inima!”, fix cum spunea bunică-mea la supărări. Nu aveam decât vreo trei anişori, pe puţin….
Nu a trecut multă vreme și tata a început o ceartă, neobişnuită pentru mine până atunci pentru că mă aflam în raiul satului, şi m-am trezit spunându-i sec, dar cu năduf:„Da, al dracului mai poţi fi tu, tătuţule!” Eh, de unde ştiam asta? Ghici? Şi tot atunci, când am văzut că nu înceta cu zgomotul ăla de vorbe, am luat făcăleţul din ligheanul cu mălai, ce-mi stătea alături, şi l-am aruncat înspre el cu toată puterea unui copil de patru ani.  Asta n-o mai văzusem nicăieri, dar vedeam cum se întristau comorile mele cu nume de mamă și mamaie. S-a ferit tata, m-a ferit şi pe mine mămăița mea de vreo zgâltâială zdravănă, dar nu m-a mai putut feri nimeni de călătoria spre Braşov, vrei nu vrei.
„-Gata, e prea mare să mai stea aici! Nu auzi ce cuvinte folosește? Şi cum mai fac eu om din ea dacă toată ziua vorbeşte cu ”fă” şi ”marne”. O iau acasă!”
Atunci mi-a sunat în cap rău de tot „prea mare” şi, ca să-i arăt tatălui meu ce mare eram, am urlat până la Mizil: „Urâţilor, nu mă luaţi! Vreau la mămăiţa mea!”Mă învineţisem de atâta plâns degeaba. Trenul mergea tot spre Braşov.
Acasă, am găsit-o pe mama cu un copil frumos, mărişor, de vreun an. Insistaseră cei de la ţară, ceva vreme, cu ideea că la Braşov mă aşteaptă o surioară mica şi că e şi a mea. Aha, dacă e a mea înseamnă că e de bine. Dar ce o fi aia „soră”….că tot nu înţeleg?! Nu m-am obişnuit deloc. Mi se spunea să tac că doarme cea mică, sa nu mai cânt că sunt prea mare şi tot din acest motiv să am grijă şi de bondoaca din pătuţ. Nu pricepeam, defel, de unde atâtea privilegii pe „surioara” aia, ce venise de nicăieri şi de ce nu aş avea şi eu prioritate?!  Dar n-aveam. Tata era tot timpul plecat, mama se străduia să ne crească, cum putea de una singură, iar eu acceptam totul în tăcere deşi adormeam cu gândul tot la „mămăiţa mea cea bună” şi la Tinca, mătuşa,  dar și la raiul meu cu nume ciudat de ciori și coate,  cu praf ce îmi devenise atât de drag și pe care îl găseam mult mai atractiv decât toate pădurile și iarba din prejur care păreau venite dintr-o carte de povesti, dar din care nu-mi citise nimeni.
Tata o dădea întruna cu faptul ca sunt  „prea mare” şi că nu vorbesc corect. Culmea era  că pricepeam ce spune dar nu voiam deloc să-i fac pe plac. După un timp, m-am întors în oaza mea de fericire şi am avut grijă ca atunci când venea  în vizită să vorbesc perfect, să nu mă ia la Braşov.
Prea serioasă” am reuşit să mi-l însuşesc începând chiar cu clasa întâi când, din cauza unui pojar, am reuşit să sar peste startul primelor zile de „boboc”. Am ajuns acolo, după vreo două săptămâni de absenţă, atât de bine pregătită încât am devenit repede bau-baul colegilor mai puţin silitori. Şi așa am rămas multă vreme. Chiar şi pe la douăzeci de ani, când am făcut cunoştinţă cu un domn, prezentându-ma „Adriana Staicu”, m-a recunoscut ca „bau-baul” de serviciu pentru fata (ce întâmplător îmi fusese colegă) celor la care stătuse în gazdă. Mi s-a părut „prea mult” mai ales că nu mă știam deloc strălucitoare ci  cu un strop mai mult conștiincioasa, decat alții. Sunt însă convinsă că totul se amplifica și datorită firii mele introvertite și că păream a fi venit pe lume având corăbiile gata scufundate, încât orice noutate apărea în calea mea nu-mi mai părea decât încă o provocare pe care trebuia s-o trec, blazată și fără entuziasm. La polul celălalt era sora mea, care a știut mereu să fie, să râdă, să se bucure de fiecare etapă a vieții sale de parcă ea le inventa și era unica ființă ce descoperise copilăria, adolescența, primul sărut și iubirile absolute.
„Prea bătrână” am devenit cu timpul. Nemăritată fiind multă vreme, mi se părea mereu că timpul trece în defavoarea mea şi că devin depășită pentru o noua viaţă, o relaţie normală sau chiar pentru a înţelege ceva din tumultul vremurilor. Eram liberă de orice responsabilitate dar „prea bătrână” pentru a înţelege mersul lucrurilor şi pentru a fi un om comod altora. N-am fost. Am realizat ca sunt cum trebuie sa fiu  doar în relaţia cu soţul meu……
Acum acest „prea” a devenit inutil. L-am înmagazinat împreună cu toate amintirile mele, pentru că nu mai sunt decât „cea mare” pentru mama mea, serioasă când e cazul şi bătrână, probabil, voi fi când toate astea vor dispărea şi nu vor mai rămâne în cutiuţa timpului nici măcar într-o zvâcnire.
 io9