Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Brrrrr, boala suferinţei fără sens

Bărbatul meu mă tot bate la cap să scriu cum l-am găsit noi pe Toto, astă vară.
-N-am chef! Înţelegi? N-am. Dacă nu sunt bine dispusă, relatez pe aici – venit, căutat căţel, plecat. Îmi trebuie şi mie o stare…
-Da’, acum ce stare ai, mă rog…..de nu poţi scrie despre un căţel? Ai înnebunit? Îţi trebuiesc stări anume?
-Păi, să-ţi zic aşa, cam da, că dacă n-am vreun pic de umor, iese o descriere mai rău decât în scrisorile lui X! Iar la povestea asta un pic de haz trebuie să intre, că aşa e modelul, nu?
X este un personaj din trecutul meu. De câte ori vrem sa ne „amuzăm” şi să avem o stare rasu’-plânsu’ îi dezgropăm, din cufărul cu lucruri vechi, uzate şi aparent nefolositoare, vreuna din epistolele scrise acum multă, multă vreme. Şi începem, pe rând, să le citim. Acum exagerez. N-am mai făcut asta de multă vreme, căci nu e chiar bine să dai drumul trecutului prin casă, să joace tontoroiul cu binele tău, dar, cândva, au existat și astfel de momente, că mă mâncau palmele și îmi sclipeau neuronii de nerăbdare să văd ce reacție are un alt bărbat la astfel de treceri. Așa că am citit câteva…..
 Am zis citit?
Încercam să citim, dar nu reuşeam să facem altceva decât să ne încurcăm în desişul de cuvinte fără noimă,  atent alese şi culese, şi să sfârşim într-un hohot de râs. Bărbatul meu, de fiecare dată, după o astfel de lectură, mă mângâia uşor pe cap cu grijă, milă, şi compasiune, apoi mă lua în braţe şi mă ţinea strâns, strâns, minute în şir. Cred că se gândea: „Săracul iubițel, ce a mai avut de pătimit! Da’ …ce nervi tari are, sper să-i fi rămas la fel!”
Îl auzeam însă, în timp ce ochii îi erau pironiți bine pe scrisorelele învechite de timp și vremuri: „Măi, mamă! Dar astea-s de necitit. Ce voia? Să-ţi arate că era marele cult, pasăre rară,  enciclopedia cuvintelor şi oracolul cunoaşterii, toate de-a valma şi deodată? Altfel nu se explică înşiruirea asta de cuvinte fără conţinut! Vorbele astea-s moartea pasiunii!  Brr, nefericit om!  Zici că-i Bivolaru la Tucă, pe când bălmăjea nebunii pentru oameni amețiți de cap. Un ciudat pare doar din rândurile astea și nu-mi imaginez câtă baftă ai avut să-ți începi cursul vieții cu un astfel de personaj. Dacă mai continua povestea voastră era de rău. De aici se vede conturat profil de întâmplare gen  „coaforul Perla”!, continuă bărbatul meu să mă privească nedumerit știind cât de temperamentală sunt. Nu-mi pot imagina decât cum ai izbucnit tu în vreo criză de dezicere și fugă din toate acestea. Altfel, da, omul are tendințe de scriitor neînțeles cu dorințe de a rămâne așa. ”
Nu ştia Mihai câtă dreptate avea. Trecusem prin nişte experienţe deloc favorabile niciunuia dintre noi. Din acelea care te marchează pentru tot restul vieţii, şi care reveneau în desfăşurare tocmai să-ţi inducă o stare de neîncredere şi suspiciune asupra tuturor celor cu care intrai în interacţiune. Omul reușise, incredibil de bine, să-mi instaleze o alarmă care bipăia imediat cum cel de lângă mine începea cu vreo ciudățenie în comportament.
Nu pricepea Mihai, însă,  cum o „misivă” (cum îşi denumea X scrisorile către mine) erau despre orice dar nu despre o legătură între doi oameni, doi copii care se voiau îndrăgostiți, care se doreau unul în doi și doi în unu, fără urme de reclamă la vreun produs, căci în acele vremuri singura reclamă era la propria persoană și se pare că în cazul nostru niciunul nu ne „vindeam” prea bine. Așa că nu e de mirare că am cumpărat cu monede false sentimente ce s-au dorit adevărate, dar erau doar o părere. Intorcându-ne la scrisorele, i  se părea soțului meu că nu eram prezentă decât ca destinatar şi vedea, citind printre rânduri, o mare labilitate chiar şi pentru un bărbat tânăr cum era X, atunci. Normale reacţii aş spune ţinând cont că Mihai îşi începe propoziţiile cu mine şi le termină tot cu mine. Era mirat că încă le mai păstram, dar i-am explicat că era singura mea dovadă că acele timpuri chiar au existat, că nu e o plăsmuire a imaginației mele și că diferențele mari dintre noi ar fi trebuit să ne oprească dacă hormonii și inconștiența vârstei nu ne-ar fi păcălit, pentru o vreme. Erau cuvintele care dovedeau cât de mult rău pot face prin încărcătura lor, deși tonul era perfect, linia politicoasa, dar exagerarea dovedea o grandomanie și un egoism care, cu siguranță, nu s-au pupat cu firea mea de capricorn, căruia nu-i folosește nimic ce nu vine cu puțină apreciere și stimulare. Să-ți transformi persoana de lângă tine într-o stâncă, într-un om care se crede vinovat pentru fiecare nemulțumire de a ta, nu duce nicaieri. Si n-a dus.
Tare mă mănâncă limba să vă povestesc cum şi unde l-am cunoscut pe X, dar parca nu sunt pregătită…. încă. A trecut puţin timp de atunci. Vreo 25 de ani. Doar. Să avem răbdare, aşadar. Poate se mai fac 25…
Nu e de mirare că păstrez  amintiri confuze despre acea perioadă, că îmi revin în minte trăiri adolescentine, deși mi-aș fi dorit, ca orice fată, happy end și mai multă potrivire și  stimulare, dincolo de atracție și consum fizic. Am numit acel timp, începutul nenorocului, de parcă un gând sumbru s-ar fi rostit în Univers „dacă nu eu, atunci niciunul”. Si nu cred ca l-a rostit nimeni, dar l-am auzit eu și mentalul meu, si cu siguranta am fost singura vinovata care am permis sa adun alte ciudățenii, și alte neîmpliniri, deși tot un gând, nu tocmai pozitiv, a fost cel care m-a salvat mereu și mi-a dat șansa să găsesc ce meritam,  căci mult timp mi-am rostit, să fiu sigură că nu uit, că cea mai mare greşeală e să trăieşti lângă un om care te face nefericit, care poate să scoată ce e mai rău din tine, şi, astfel, să perpetuezi o stare de singurătate în doi. Boala suferinţei fără sens, nu suferinţa din iubire (aceea e de ridicat pe piedestal, în grad înalt),  ci aceea izvorâtă din necunoaştere de altceva, din neputinţa de a-l împiedica pe celălalt să te rănească, de a renunţa repede la ceva care aduce doar amărăciune, mi se pare cea mai împovărătoare.
Din nefericire am trăit-o de mai multe ori în viaţă, ca într-un vis urât, care nu se mai termina, cu acelaşi personaj principal – EU –  şi cu un  „tovarăş’’ rău ales. Tovarăş care-mi dădea aceleaşi replici cunoscute, dar îşi schimba doar faţa. Multă, multă vreme am crezut ca eu sunt de vină, că am acest obicei rău, de a-mi alege companioni atât de diferiți de felul meu de a fi, că sunt pedepsită pentru greşelile mele de peste timp. Nu cred în suferinţa din dragoste, nici măcar în cea în care se suspină în batiste și se scriu pe bilețele parfumate epistole de dor și legăminte de iubire. Cred în împlinirea ei, în celebrarea iubirii, în gând curat, şi sinceritate, în întâmplările bune sau rele pe care le adunăm, dar pe care le ducem uşor datorită sentimentelor reciproce. Cred în ajutor, în creștere, în avalanșa de fapte, repetative, plictisitoare, dar care pun baze trainice și ridică fileul spre șanse mari să devenim iubiții perfecți din oameni imperfecți. Cred în faptul că greșelile și defectele celui de lângă tine care nu-ți par supărătoare, ci sunt condimentele ideale și provocari in a trăi asa perfect imperfect. Un lucru bun mi-au adus toate aceste treceri și experiențe, am învățat că singurătatea nu e atât de rea precum se crede și că are un capăt, iar acolo, poți găsi, cu puțină bunovoință, ceea ce ți-e hărăzit cu adevărat, chiar dacă pentru unii acel lucru poate avea o altă materializare sau sa fie tot o prelungire a stării de care mereu a vrut a scăpa, neștiind că îi e plapumă și rost.

doi

Când cuvintele sar din scrisori adormite, să-ți iei vrăjitor de iubire alături. Le va alunga pe toate, va închide cu cheia și o va dosi cât să n-o mai găsești niciodată. Prezentul e tot ce contează. El te ține în brațe și îți șoptește armonios. Și vezi stele albastre, cum visai în copilărie, descoperind că totul e real, la doar o atingere de umăr.
„Unii oameni fac parte din istoria devenirii tale dar nu şi din destinul tău.”, nu știu cine a zis-o dar știu că avea dreptate. Și mai știu că îi mulțumesc lui X, pentru picătura lui de iubire, pentru devenirea mea ca femeie și pentru faptul că m-a pregătit pentru ceea ce meritam să am, pentru legătura mea de om împlinit. N-am fi bănuit niciunul, atunci, că Dumnezeu ne-a unit cu un scop, și fiecare l-a aflat intr-o viață în care a fost personaj pricipal, nu secundar.

 

8 gânduri despre „Brrrrr, boala suferinţei fără sens

  1. adriana, eu cred ca cea mai importanta (cuvant ales ca sa eticheteze multe stari complicate) relatie a mea a fost cea din care am suferit atat de tare (acea dragoste viciata de nepotrivire, dar imensa), incat m-a pus in fata beznei mele sufletesti, in fata orbecairii mele, in fata a ceea ce a fost mai urat in mine. atunci, abia atunci, am devenit mai bun si am putut iubi oameni care nu m-au mai pus in fata beznei mele sufletesti. voi pastra acea femeie in inima mea pentru totdeauna, ea a fost norocul meu.

  2. si am aflat, datorita ei, un adevar eliberator. culmea, un adevar construit din minciuni ca un rug. asa cum arta umanista se naste din mizerie…

    sper ca nu te agresez, cumva, cu ale mele comentarii.

  3. Să mă agresezi? Glumeşti? Scrii într-un mare fel. În plus sunt fascinată cum din toate articolele de început, tu l-ai ales pe acesta. Eu nu cred în iubirile viciate de nepotrivire, indiferent de revoluţiile ce le provoacă în noi. Poate aş fi crezut cândva, dacă aş fi fost capabilă să iubesc. Crezi că toţi ne naştem cu această capacitate? Nu! Eu mai aveam un pic şi mi s-ar fi dus şi şansa asta. Cred că şi dacă aş fi avut parte de urâtul care ar fi scos binele din mine aş fi fost mulţumită. Aşa, rămân..doar cu cel ce a scos doar răul din mine. Doar că….norocul se mai schimbă…

  4. adriana, dragostea si iubirea sunt, pentru mine, doua notiuni diferite. daca dragostea trece prin faza de in-dragostire, iubirea nu trece prin faze initiatoare,e pretutindeni si mereu, libera si conditie a existentei noastre. insa, din confuzia pe care o fac cu totii, ajungem sa uram personajul nevinovat: iubirea. iubirea e o chestie ce tine de fotografia a()priorica a sufletului, pe cand dragostea ca rezultat al in-dragostirii e un mecanism nascut din necesitati omenesti din cele mai rele. femneia aceea a devenit atat de importanta pt. mine doar pentru ca m-a facut sa inteleg diferentele. astfel, m-am dezindragostit de ea si acum o iubesc. chiar daca nu mai e. a fi prezent nu mai e o conditie.

  5. Aş spune că acest comentariu e cel mai binevenit dintre toate. Să spun că intenţionat am înlocuit cuvintele ar fi o minciună. Mă bucur că am făcut-o. Am primit cea mai completă explicaţie, trecută prin filtrul propriu. Al tău. Şi poate privind lucrurile astfel, aş putea să mai descreţesc trecutul meu amoros de câteva…cute. tocmai ce îmi picase net-ul. Of…

  6. Eu scriu de 4 luni…doar. De crezi că găseşti lucruri citibile şi de împărtăşit sunt aici. Chiar dacă nu în direct…ca acum. Mulţumesc de vizită. A fost o plăcere. Pe curând. O zi bună şi ţie.

Lasă un răspuns