Nicoletei…

u știu mereu să mă port cu tine,
ar de știu, sigur ai făcut tu o vrajă de apropiere a gândului bun
um faci de vreo cinci ani, iar eu nu pricep mereu,
colind, ba pe munți, ba prin văi, culmi abrupte de vorbe 
ăsând semne de trecere pe care tu le aduni cuminte, zâmbind îngăduitor,
xplicând, într-un final că, de fapt, în lume, „e mult zgomot pentru nimic”,
răirile fiind firești și acceptabile, și că, oricum, fac parte din noi,
tât cât să le putem contabiliza în apropieri, depărtările necontând.

I   ar știi tu cum să transformi zgomotul în liniște,
nest, perseverent, și cu mult drag, învățând din mers asta, contrar firii,
N erămânându-ne decât să intrăm în rând,
spitind vremuri bune, timpuri frumoase și întâmplări efervescente,
răind împreună, toate acestea, măcar din când în când 
A șezând pe inima lor parfum de prietenie și răbdare. Ingrediente perfecte.

Iar mi-a ieșit complicata urarea pentru tine, dar măcar știu că noi două o vom tălmăci la fel, asa cum o facem de imediat un an, deslușind înțelesuri. În rest, îți doresc sănătate și rezolvări în tot ce faci, iubire divină și oameni buni in jur, uitare acolo unde nu e nevoie sa tii minte amănunte dar si conștiinta treaza pentru ceea ce conteaza și pentru acelea cu rost in suflet. Ma bucur ca mi-ai demonstrat lucruri imposibile dar mai ales mi-ai demonstrat ca putem sa mai credem in oameni. La multi ani, Nicoleta!

 

 

Fotografia postată de Nicoleta Ioniță.

 

Pisică?

 

Strada era atât de pustie,  în dimineaţa aceea plumburie, încât, parcă, nici  nu semăna a stradă. Era ca o potecă şerpuitoare ce străjuia clădiri mici şi gri, scorojite pe alocuri, iar pietrele, ce săreau in urma paşilor, nu făceau decât sa întărească ideea asta de sălbăticie nepotrivită din mijlocul oraşului. Părea mai degrabă un loc mărginaş, un drum de sat rătăcit prin umbrele oraşului. Nu ploua, dar din streaşini curgeau, parcă, lacrimi de dimineaţă durută.
La un moment dat, strada se îngusta atât de tare, iar clădirile aflate faţă în faţă păreau a-şi da sărutul vremurilor de odinioară. Torsada de la intrarea uneia dintre ele  era atât de uzată, încât abia de mai puteai zări modelul întortocheat al pietrei cu trecut incert. Iederă sălbatică se încolăcea, ca o vrajă, pe coloanele firave ale zidurilor și pe câteva elemente de metal, puse parcă pentru sprijin tăcut. Dantelăria aceea trimitea răcoare și foșnet discret şi nu mare mi-a fost mirarea când, dintr-un balconet cochet, singurul element decorativ intact din acel loc,  o pisică sări în ghiveciul gol al unei ferestre ovale.
Mieună rugător; coloratura glasului ei făcându-mă să uit că mă grăbesc şi că nu-mi plac dimineţile ce seamănă a noapte scurtă. Am dat totuşi, nehotărâtă din fire, să măresc pasul, dar o bufnitură puternică mă opri. Pisica, cine alta, făcu un viraj scurt, ocolind un burlan găurit şi mi se aşeză în cale,  privindu-mă curioasă. Nicio scânteie de teamă nu se zări în ochii ei , dar nici nu mă lăsă să o ating, simţind, pesemne, încruntarea nefirească a chipului meu. Un clopoţel de alamă zornăi şăgalnic în mersu-i fin şi de data asta îmi atinse picioarele, ştergându-mi, cumva, praful de pe pantofi. Negura dimineţii părea strânsă ghem pe toată strada aia unde pisica era singurul semn de viaţă. Restul era încremenit, de parcă vraja iederei sălbatice fusese  aruncată asupra locului cu scop precis. Sau poate o foarfecă magică decupase un crampei de poveste dintr-un basm uitat de timp cât să facă omul mai slab de înger să simtă toate acestea doar încetinindu-și pașii pe o stradă ce părea că doarme. Eu tot cred că sunt clădiri ce au inimi care bat mai tare și pe care doar unii le aud, făcându-i să-și ridice privirea din pământ spre detalii care cer ochi și suflet, cer mângâiere care nu costă nimic, poate doar o lacrimă de emoție.
Iubeam pisicile negre, doar că aceasta părea mai mult decât o pisică, ca şi cum o fiinţă omenească ar fi fost prinsă în corpu-i fin şi delicat. Hotărât lucru, noaptea –  fie ea și din aceea ce se scurge-n dimineață –  imaginaţia mea o ia razna.
Nera, căci aşa scria pe zgărdiţa ce o purta elegant la gât, ajunsese, printr-o alunecare controlată, pe prima treaptă al unui intrând, într-un demisol aparent insalubru. O uşă albă, cu inserţii metalice, era străjuita de un brad împodobit cu ghirlande aurii. Am zâmbit scurt şi am privit mirată la locul misterios în care timpul nu părea că se mişcase vreodată.  Pisica o zbughi spre castronul ca un pocal aurit, ce se pare îi era destinat, atrăgându-mi astfel atenţia către o tăbliţă: ”Madame Nera, clarvăzătoare’‘. Uit de graba ce o avusesem prinsă în mine şi cobor două trepte:  ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni”.
pisica neagra şi femeie
sursa foto: pisicaneagra.com
Mă împiedic de o sticlă de lapte aşezată strategic la uşă, pisica dispare ca prin farmec şi  zgomot de sticlă spartă îmi pune picioarele în funcţiune, fugind, cotropită de gânduri mirate, până spre capătul străzii. Tremuram şi alergam febril, convinsă fiind că cineva îmi urmăreşte paşii. Sub un oblon, ce scârţâia plângăcios, alte trei fire de iederă  păreau cascade de verde în anostul clădirii şi făcură să mă opresc pentru un minut. În urma-mi nimeni nu părea a se ivi şi, ca o dezlipire de idee, prin faţa ochilor îmi trecea stăruitor inscripţia de pe uşă. Mi se părea o veşnicie şi nu înţelegeam de ce dimineaţa întârzia să apară cu lumina ei.  Strada se lărgi dintr-o dată şi visul părea a se curma din faşă. Totul dispărea  de zici că nici nu ar fi existat aievea. Ce prostie! Doar n-am să cred că madame Nera şi-a făcut rondul de noapte într-un trup de pisică?!

Miros de cafea şi pâine caldă îmi alungară frimiturile de poveste aurie. O mâţă  din vecini părea a fi deranjată de un plisc ciripitor de pasăre intangibilă şi mieuna tânguitor. A mea dormea ghemuită pe jumătatea mea de pernă. Părea tare mulțumită. De fapt, mulțumită e mereu, oriunde s-ar așeza.

 

 

 Pe noptieră, o carte de vizită, cu o pisică neagră gravată, dădea a-mi spune că visul meu nu a fost tocmai vis. ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni. Madame Nera’‘.

poveste scrisa in 29 august 2014, repostata 1 mai 2017

Băiatul care topea lumea prin cuvinte

Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi a spune o întâmplare trecută dar cu starea de atunci, ca şi când peste tine nu au trecut informaţia şi timpul? Ca şi când te afli, fix, în acel loc cu emoţia sau starea  perfect valabile vârstei care acum ţi-e străină? Mie da, de multe ori şi chiar în anumite relatări am încercat să adun, cumva, într-un cerc complet, fiecare fărâmă care-şi scotea capul din amintiri, încercând să nu o alterez cu vorbe sofisticate. Doar că uneori e greu şi te trezeşti punând cuvinte în plus, cuvinte de acum, de azi, mai moi, mai  calde, mai  pline, celor care, sigur, erau  mult mai puţine, chiar în minus. E omenesc, aş spune, căci amintirea şi momentul de acum iniţiază, cumva, povestea, dar tot mintea e cea care pune accentele, voit, păcălind timpul sau imaginaţia.
Am trăit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-o zonă pierdută timpului, o margine  de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi al multor frustrări de adolescentă rătăcită într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru  o provincială. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu, căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea, rapid, o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de probleme nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.
Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, deși eu credeam că o fac discret, spre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni public țintă şi, nu stiu cum, m-am trezit  uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr, pierzându-mă, efemer, în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată.
Sunau ca  o muzică clasică, nu că m-aș fi priceput eu prea mult, doar că prea eram în transă la fiecare silabă rostită perfect. Educația primită, faptul că pendula într-un mediu destul de academic, vorbindu-mi de scriitori ai vremii de atunci de care nici nu auzisem și nici nu-i puteam înmagazina printre informațiile pe care mi le servea cu o repeziciune și cu o apăsare voită pe anumite grupuri de cuvinte, încât eram amețită și vrăjită rapid. Când mi-a sugerat că i-a fost în preajmă lui Nichita, am început a trăi cu dorința de a afla orice amănunt adevărat sau plăsmuire. Nu-mi păsa. Scria poeme în gând și îmi dăruia vers smuls parcă dintr-o lume în care doar el avea acces. Era ca un învățăcel silitor pe lângă maeștrii literelor, iar eu nu făceam diferența deloc între realitate și închipuire. Adunam totul în mine, minunându-mă de fiecare element pus, ca din întâmplare. Povestea de un bunic cu aer de boier, reper puternic în tot ce însemna viața pentru el. Nu mai întâlnisem pe nimeni cu astfel de preocupări și dacă nu era flirtul care să îmi așeze și alt gen de bătăi de inimă, cred că aș fi fost tare confuză. Îmi aducea cărți, doar să fie sigur că nu-mi vorbește fără să am habar și silabiseam nume de autori despre care el vorbea de parcă erau frații săi mai mari. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure. La propriu. Împreună.
Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, exemplificând însă tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.
M-am trezit visând spre Cireşul în floare din faţa camerei mele de cămin; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. „Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el, şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău,  despre care, atunci, nu ştiam nimic. Nu eram sigură unde ne aflăm, căci încă nu ajunsesem atât de departe și mai eram derutaţi și  de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria  „Căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.
V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga” cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care  nu privea lumea în ochi dar o topea  prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea  ta cu tot”.
Ps. Deși s-ar fi vrut poveste cu enigmă și mister, nu demult l-am zărit pe băiatul-bărbat din povestea mea, pe facebook, departe, în lume, fericit și cu zâmbetul atârnat de colțul gurii spunând parcă tuturor: „Ehehe, ce știți voi? Sunt încă Cireș și am Carul Mare pecete și semn de destin!” Eu am plecat discret, încercând să nu spulber nimic din vraja unor cuvinte topite.

 

băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet
băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet

Postarea face parte din aceeaşi provocare a celor 12 cuvinte impuse cu ajutorul cărora fiecare isi tese varianta sa de scriere. Aceeasi -duzina de cuvinte-  (cum spuneam) dar  inclusa in ”clubul celor 12 cuvinte”. In tabelul găzduit de Eddie găsiţi şi alte variante. Va invit cu drag.

19 sept 2014, .

Colierul talisman

Azi dimineață, mi-am imbracat sacoul verde, cel cu epoleti, sacoul-colonel, cum îi spun eu. Mi-am pus un tricou alb, cu mâneci lungi și cu guler de domnișoară. Nu știți cum e acela? Uf, de ăla școlăresc, rotunjit unde ar trebui sa-și primească sărutul unei funde albastre. Mi-am atarnat singurul colier talisman pe care il am. Am multe coliere, dar doar unul poartă acest nume. L-am gasit in noiembrie 2004, pe o strada, in Italia. Era 16 noiembrie. Stiti cand e născut sotul meu? Da, pe 16 noiembrie. Doar ca eu nu stiam atunci nici de data, nici pe cel care urma sa-mi fie sot, nu știam nici daca sa ma bucur, ca am gasit frumusetea aceea de cruce de argint, altfel decât îmi spunea sufletul meu de femeie rătăcitoare. Nu, nu a fost nici coincidență, nici aliniere de planete, nici vrajă, nu am făcut vreo magie, n-am băut nicio poțiune  făcută într-un ceaun de vreo vrăjitoare amatoare, care să mă facă să cer acest lucru și nici zâne cu baghetă magică nu intalnisem in drumul meu. Am realizat atat de tarziu acest lucru încât nu mi-a creat vreun sentiment aparte. Și bine am făcut, altfel toată întâmplarea aceasta m-ar fi făcut să par a fi lipsită de rațiune. Totuși, nu am putut sări peste acest amănunt pe care l-am realizat la ceva vreme după ce l-am întâlnit pe EL.

În ziua cand l-am găsit mă plimbasem 4 ore în neștire, într-un orășel pe care voiam să-l descopăr, dar din cauza urletului din mine nu reușeam decât să mă învârt pe aceleasi străzi, căutând o imagine nouă, un amănunt deosebit, un semn că am sărit peste, cu privirea. Zilnic, o vreme, mi-am petrecut timpul încercând să adun impresii despre oameni și locuri dintr-o Italie care se reducea la un oraș mititel de pe lângă Bologna. Dincolo de istoria care vorbea prin vestigii, grădini, un castel și alte semne evidente, amănuntele erau cele care mă fascinau. Nu eram turist, eram o rătăcită. Latura asta mi-am păstrat-o oricum, pentru că in excursii sau vacante, puținele excursii și vacanțe, amănuntele localnicilor mă atrag foarte tare sau la fel de tare ca cele înscrise pe un ghid oficial.

 Scormoneam pe ziduri de cărămidă roșie ca pe un puzzle deja plin, dar pe care se gresise o imagine. Incepuse sa picure, mall-ul care mă putea adăposti era mult prea departe și, până la urmă, niște picuri nu omoraseră pe nimeni, asa ca m-am lipsit de doi euro imprumutati din scrumiera cuiva- care sigur nu le-ar fi simțit lipsa- și mi-am cumpărat o umbrelă mică și roz, cu un dragon albastru, sa nu uit ca magazinele chinezesti nu sunt doar in Romania și pe care puteam sa o iau cu mine, in poșeta, la fiecare ieșire. Purtam părul scurt, intr-o tunsoare atat de nereușită, de parcă bretonul imi era la spate și fruntea ciuntă.  Cu toate astea lumea mă intreba daca sunt franțuzoaica. Zambeam amar, dând din mână a lehamite, eram prea matură ca să înghit ceva care m-ar fi debusolat oricum, la o mică neatenție.   Nu mă plăceam, eram ca un stalp de telegraf, imbracat cu jeanși albicioși și o geacă neagră lucioasă. Imi trecuse prin cap ca niste suvite roscalii mi-ar da un aer tres chic, dar sfarsisem in a primi o paloare supremă,  numai bună sa scrie pe fața mea …sunt nehotarata, indecisa și nefericita. Incercam marea cu degetul și nu-mi placea ce simteam. Lumea aceea prin care treceam părea prietenoasă dar rece.

Cu ochii printre pietrele de granit prin care imi treceam ciocatele mele albăstrui, cu ploaia companion de plimbare tomnatică, observ ceva lucitor, lângă un stâlp plin cu afișe sfâșiate de vreme. Mă aplec și rămân uimită. Un șnur uzat, dar inca functional, avea cea mai frumoasa cruce stilizata, pe care am indragit-o din primul moment. Am ridicat-o cu teamă și am rămas, cred,  cinci minute cu ochii pironiți pe ea, fără să îmi mut privirea si fără să mă gândesc că ar fi a cuiva. Ca un făcut, prin dantelăriile ei, observam sau poate doar mintea mea voia sa vada asta litera A.

crucea it

Parcă mă aștepta. Acolo, in capătul unei piete largi, unde domnea o catedrală pe care cu greu mi-o amintesc, asimilând-o cu alte imagini care au venit peste mine, in timp. Sunt sigură, însă, că aș recunoaste-o imediat, prea a fost prima oară când m-au impresionat lumânările acelea lungi și albe, aprinse toate sub o Madonnă cu aer trist. Am pășit pe un gang, am pus cu grijă colierul in geantă și am mai scos doi euro, tot din scrumiera omului, ce credeati?,  pentru o cupă de inghetata de ciocolata de la gelateria din fata magazinului acela chinezesc. O cupă, mai mult nu-mi permiteam. Scurtez drumul prin fața unui restaurant cu specific argentinian, cred, unde o tufă de iederă sălbatică mi-a furat inima cat timp mi-am plimbat picioarele prin acele locuri. Obosesc brusc.

Cand mă uit in spate, realizez cat de multe s-au schimbat. Purtam după mine o cărămidă de telefon, pe care mi-a dat-o prietenul gazdelor, cu care nu stiam nici cum sa umblu și mă multumeam sa raspund, daca cumva cei la care locuiam iși faceau griji pentru mine. Supermarket vazusem doar cu puțin timp in urmă, la fel și mall. Nu vreau sa contabilizez  cate nu stiam inca, mi-e rușine sa spun, dar cred ca niciun mail nu știam a da, iar de calculator nici nu se punea problema. Eram omul care iși trăise viața într-un laborator dentar, de 10 metri pătrați, din care parcă evadasem ca dintr-o ocnă autoimpusă. Am mai spus toate acestea, dar cum sunt legate intre ele nu strica sa amintesc.

Pe banca de lângă restaurantul argentinian, cu iederă sălbatică, m-am asezat, uitandu-mă ca mai am o ora si jumătate de pierdut. La blocul vecin, o fata, mulatra, impărtea pliante publicitare. Avea o privire de parca o hăituia cineva și m-a lovit in stomac acea imagine. Ca un făcut, de  mine s-a apropiat tot un black man. Înalt, masiv, imbracat cu un trening de culoare inchisa, ingrijit, cu cea mai blândă privire posibilă, îndreptă spre mine un set de ciorapi bărbătești. Când am văzut gestul bărbatului, am pufnit intr-un ras incat nu mă puteam opri, făcându-l și pe el, poate, să realizeze cât de nepotrivită eram ca client. A început să râdă, relaxat, prăbușindu-se pe banca mea, emanând un aer cu o autoironie de care inca ma distram copios. Parcă-și spunea: ”Sunt cel mai neinspirat vânzător stradal!” Eu nu eram in stare sa imi cumpăr inca o cupă de inghetata, dar sa ma gandesc la ciorapi sau alte bazaconii!

Fusesem avertizată să stau deoparte de ei, să am grijă să nu interacționez cumva și mi se arătase chiar și blocul unde trăia majoritatea, undeva lângă gară, ca un adevărat pericol pe care ar fi fost bine sa-l ocolesc. Sincer, nici nu-mi pusesem problema că as putea intra in vorba cu vreunul dintre ei; de fapt, evitam sa vorbesc cu orice om strain, chiar de era sa-l aud pronuntand cuvintele in română. Asta chiar s-a intamplat sa aud, caci nu departe de locul in care imi odihneam gandurile, era parcul unde se intalneau extra comunitarii, cum ne numeau pe atunci, de parcă eram cățelușii pe care azi îi hăituiesc unii-alții.

Nu sunt rea, asta era realitatea, asa cum realitatea era că eu nu aveam cum sa ajung acolo daca nu aș fi avut norocul sa primesc invitație, bani și chemare scrisă din partea unui cetățean italian. A fost una din acele experiențe care m-au marcat, din care greu scot toate amănuntele dar pe care o voi păstra in suflet ca pe una din cele mai frumoase, ciudate și dureroase intamplari din viata mea. Dureros in tot angrenajul acela nu era decat felul meu de a fi, pentru ca, de atunci, visez sa ma pot reintoarce  sa bantui prin acele locuri cu omul meu de mână, bucuroasa ca-mi pot permite asta singură, fără să fiu nevoita să depind de alți oameni și fericita ca pot impărtăși cu cineva drag impresii despre o lume străină, dar care mi-a fost alinare timp de o lună de zile prin pietre, ziduri, magazine, vitrine la care priveam ca în fetița cu chibriturile și prin arome de lume pe care nu mi-o puteam apropia.

Crucea mea talisman îmi amintește de această experiență despre care sper să vă mai povestesc. Deocamdată, rămân în locul cu iederă sălbatică într-o discuție francezo-englezo-italiană cu omul care, fără să știe, m-a ajutat să mă văd plină de posibilități, de viață, de speranță. Am pus vedetele noastre: ratiune, sentiment, vraja, bagheta, ceaun, matura, colonel, magie, planete, dragon, potiune, talisman, din duzina de cuvinte într-o amintire care mie imi e tare dragă și despre care sper să mai pot vorbi și de acum incolo. In tabelul lui Eddie veți găsi și alte interpretari ale acestor cuvinte, mai ales una care mie mi-a părut o reușită carte de vizită pentru niște bloguri pe care scriitoarea Ana Veronica Mircea le-a adus împreună într-o originală scriere. Sper să vă placă.

MEDALION-CRUCEA-CRUCIATILOR

                                                                       va urma

.

Se duce vara…

M-am trezit cu gânduri de nepotrivire; cu gânduri simple care parcă se reeditează, semn că atunci când îţi picuri în suflet semne incerte, nu fac altceva decât să te răscolească, periodic. Vara e pe ducă. Care vară?, îmi vine să spun, căci eu  am în minte doar o vară pasageră, cu rucsac găurit şi cu manta de ploaie pe care a scuturat-o mai tot timpul peste noi. O vară bosumflată şi udă, ce mi-a fost prietenă  dar tot mi-a adunat în suflet dorinţe de nisip fierbinte sau măcar de trotuare încinse, chiar și pentru o vreme, doar. Dar oraşului meu trotuarele i-au fost reci şi doar clipe de fierbinţeală au trecut peste el. Clipe. Nu-mi plac fierbințelile, dar nici ploile dese nu sunt tocmai de dorit într-un anotimp care e unora speranță și relaxare, așteptare după atatea alte friguri și deznădejdi.
La penultima ploaie serioasă, am privit mâlul ce se scurgea prin canalul din curte şi, pentru un moment, am văzut luciri aurii, ca nişte dâre de lumină, ce se lipiseră, parcă, de betonul neprietenos într-o încercare absurdă de a-mi arăta că soarele şi-a trimis razele lui timide, dar vara asta ingrată i le-a smuls, brutal, şi le-a amestecat cu noroiul muntelui într-o ciudă şi furie de neînţeles. Mă uitam cum alunecă în gaura aia neagră, cum se prelinge vara mea şi razele mele de soare.

Să se ducă!, am zis

Să se ducă, aşa cum s-au dus toate visele mele de vară; vise neîmplinite, prinse în deşertăciuni şi amăgiri de vorbe fără temei!

Să se ducă…

Iar eu am fost exact ca anotimpul ăsta. Capriciu de om, trecut prin noi dureri, prin încercări, prin gând presărat cu treceri definitive. Parcă m-am molipsit de la vremurile astea temătoare şi am fost ca o boare, ca un fulg purtat de senzații multe, dar risipite doar în vorbe ce nu s-au putut aşterne. Zbaterile mele simple, de om muncit de dorinţe  cuminţi, au dezvăluit că, în definitiv, așa trebuia să fie totul și că nu e  ploaia mea de vară decât o așezare în matcă,  o trecere ..udă, care ne-a țintuit pe unii dintre noi acolo unde trebuia sa fim și poate alta solutie de convingere nu era.
 În timpurile mele scurte de relaxare, am trecut cu tăvălugul amintirilor peste oameni şi chipuri.Se întâmplă asta în fiecare an, la fiecare pierdere majoră, la vreo introspecție serioasă dată nu de întâmplari hotărâtoare ci de o prețuire inevitabilă a timpului care devine atât de prețios, când realizezi că unii nu mai au privilegiul de a-l risipi. Si atunci te gândești, fără concluzii majore, căci mai mereu devin dovezi peste timp că n-ai făcut altceva decât să le-ncalci periodic. Însă, înșiruindu-ți idei aparent salvatoare, e posibil sa gasesti raspuns și solutie măcar vreunei situatii in care te pastrai din…inertie.
Am realizat că nu mai iubesc aceiaşi oameni, că nu mai vibrez acolo unde nu este ecou clar în sufletul meu, că nu regret asta şi că mă simt eliberată. Că port recunoştinţa întâlnirilor potrivite, dar că diferenţele vieţii îşi pun amprenta pe continuitatea lor şi că le-am  lăsat la nivel de întâmplare hotărâtoare, doar. Că nu pot mai mult şi nu mă pot simţi vinovată pentru asta.
Că nu mai pot face parte din istorii fără substanţă şi din poveşti cu vorbe ce se spun doar pentru zgomotul conversaţiei. Am avut timp să-mi pun priorităţile în ordine şi să-mi alung demoni ce se încăpăţînează să mă urmeze ca şi când ceea ce aş spune sau aş face eu ar avea vreo importanţă mai deosebită.  Nicidecum.  Sunt sigură că fiecare lucru, bun sau rău, a venit să-mi arate că aşa trebuia sa fie totul; că orice greşeală făcută se plăteşte, că schimbarea poate fi potrivită sau nu, dar că nu interesează pe nimeni asta, ci ştii doar tu dacă iţi e bine acum sau mâine. În raport cu ceilalţi, tot ce nu mai e la fel nu alungă momentul delicat în care aţi interacţionat;  nu alungă sentimentul dezgustului sau al lehamitei ce-o poartă şi poate nu alungă nici frumosul care-l vede în tine, după caz . Dar tu nu mai eşti acelaşi şi poţi trece peste asta; poţi vedea dincolo de azi, de mâine, de anotimpuri neprietenoase.
Vara asta s-au dus oameni, au plecat clipe, am fost fin observator în vacanţa altora, exact cum fac de ani buni de cand concediile mele sunt adunate in zile prinse cate doua sau trei. Am prins contur de femeie încrezătoare, am iubit doar ce pot, ce ştiu şi cunosc, am simţit instabilitatea zilei de mâine, am tras cu degetele de viată şi am aşezat-o dincolo de anotimpuri, de timpuri, de zile, de clipe şi am ştiut, încă o dată, că ceea ce spui cu ceea ce faci nu e acelaşi lucru;  că unii cred că fac multe, dar e doar în mintea lor vizibil asta; că oricât ţi-ai regreta acţiunile, ele rămân în oameni, înfipte adânc, şi că există unii pentru care adevărul nu trece dincolo de ceea ce vor vrea să vadă, realitatea fiind de multe ori alta. Dar indiferent de ceea ce vrem a se întâmpla, după viziunea fiecăruia, viaţa ni se întâmplă imperfect şi uneori instabil, fix ca în vara asta udă şi scurtă, cu luciri de toamnă timpurie.
Și, tăvălugul, odată pornit, nu se va mai opri să nu adune astfel de stari. E mai ușor să vorbești de ceea ce tulbură, decât de ceea ce  ne înveselește, și cred că gândurile acestea nu se vor opri aici, ci, cu siguranță, vor ramane la fel, adunand și nu risipindu-le pe acestea. E puțin probabil sa mai schimbi ceva din ceea ce ai strâns în lucruri care sapă și formează tranșee pregătite să adăpostească alte răni, primite din războiul cu viața. Noroc că lumea e făcută și din gând bun, iar anotimpurile se pot schimba între ele, dăruind poate ce nu a reușit cel de dinainte. Si cred asta, cred în tot ce înalță și ne ajută să uităm, și să construim, chiar daca avem impresia că nimic nu ne va mai surprinde atât de tare în mod pozitiv.  Însă, ca într-o vrajă, nu rămâne decât mâinele. Un mâine fermecat de cuvinte potrivite. Sa le alegem cu grijă. Vară, pleacă! Mi-e totuna! Mâine să fie! Doar moartea e definitivă, în rest, noi putem face orice!

..se duce vara! Să plece, ingrata!
N-a fost chip să-i facem pe plac,
Orice i-am fi zis, orice i-am fi dat,
N-a făcut altceva, decât ne-a udat.
Să plece, îi zic; deşi stiu cam prea bine
Ce doruri de vară vor creşte în mine.

margaritar
și vara de este o clipă s-o simti c-a ramas strans in tine c-o porti intr-un gand, pe-o aripă de fluture ce se ascunde in mine!

Se duce vara şi prin scrierile altora, într-o temă comună numită psiluneală, şi pe care le găsiţi, dacă vreţi aici.