Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi a spune o întâmplare trecută dar cu starea de atunci, ca şi când peste tine nu au trecut informaţia şi timpul? Ca şi când te afli, fix, în acel loc cu emoţia sau starea  perfect valabile vârstei care acum ţi-e străină? Mie da, de multe ori şi chiar în anumite relatări am încercat să adun, cumva, într-un cerc complet, fiecare fărâmă care-şi scotea capul din amintiri, încercând să nu o alterez cu vorbe sofisticate. Doar că uneori e greu şi te trezeşti punând cuvinte în plus, cuvinte de acum, de azi, mai moi, mai  calde, mai  pline, celor care, sigur, erau  mult mai puţine, chiar în minus. E omenesc, aş spune, căci amintirea şi momentul de acum iniţiază, cumva, povestea, dar tot mintea e cea care pune accentele, voit, păcălind timpul sau imaginaţia.
Am trăit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-o zonă pierdută timpului, o margine  de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi al multor frustrări de adolescentă rătăcită într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru  o provincială. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu, căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea, rapid, o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de probleme nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.
Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, deși eu credeam că o fac discret, spre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni public țintă şi, nu stiu cum, m-am trezit  uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr, pierzându-mă, efemer, în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată.
Sunau ca  o muzică clasică, nu că m-aș fi priceput eu prea mult, doar că prea eram în transă la fiecare silabă rostită perfect. Educația primită, faptul că pendula într-un mediu destul de academic, vorbindu-mi de scriitori ai vremii de atunci de care nici nu auzisem și nici nu-i puteam înmagazina printre informațiile pe care mi le servea cu o repeziciune și cu o apăsare voită pe anumite grupuri de cuvinte, încât eram amețită și vrăjită rapid. Când mi-a sugerat că i-a fost în preajmă lui Nichita, am început a trăi cu dorința de a afla orice amănunt adevărat sau plăsmuire. Nu-mi păsa. Scria poeme în gând și îmi dăruia vers smuls parcă dintr-o lume în care doar el avea acces. Era ca un învățăcel silitor pe lângă maeștrii literelor, iar eu nu făceam diferența deloc între realitate și închipuire. Adunam totul în mine, minunându-mă de fiecare element pus, ca din întâmplare. Povestea de un bunic cu aer de boier, reper puternic în tot ce însemna viața pentru el. Nu mai întâlnisem pe nimeni cu astfel de preocupări și dacă nu era flirtul care să îmi așeze și alt gen de bătăi de inimă, cred că aș fi fost tare confuză. Îmi aducea cărți, doar să fie sigur că nu-mi vorbește fără să am habar și silabiseam nume de autori despre care el vorbea de parcă erau frații săi mai mari. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure. La propriu. Împreună.
Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, exemplificând însă tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.
M-am trezit visând spre Cireşul în floare din faţa camerei mele de cămin; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. „Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el, şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău,  despre care, atunci, nu ştiam nimic. Nu eram sigură unde ne aflăm, căci încă nu ajunsesem atât de departe și mai eram derutaţi și  de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria  „Căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.
V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga” cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care  nu privea lumea în ochi dar o topea  prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea  ta cu tot”.
Ps. Deși s-ar fi vrut poveste cu enigmă și mister, nu demult l-am zărit pe băiatul-bărbat din povestea mea, pe facebook, departe, în lume, fericit și cu zâmbetul atârnat de colțul gurii spunând parcă tuturor: „Ehehe, ce știți voi? Sunt încă Cireș și am Carul Mare pecete și semn de destin!” Eu am plecat discret, încercând să nu spulber nimic din vraja unor cuvinte topite.

 

băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet
băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet

Postarea face parte din aceeaşi provocare a celor 12 cuvinte impuse cu ajutorul cărora fiecare isi tese varianta sa de scriere. Aceeasi -duzina de cuvinte-  (cum spuneam) dar  inclusa in ”clubul celor 12 cuvinte”. In tabelul găzduit de Eddie găsiţi şi alte variante. Va invit cu drag.

19 sept 2014, .

37 de gânduri despre “Băiatul care topea lumea prin cuvinte

    1. …mai bine spun asta şi incerc sa scriu mai bine şi mai ..frumos de fiecare data. De asta am iubit eu aceste provocari, pentru ca datorita lor şi vouă sunt mai bogata cu 100 de incercari ce se vor scrieri. Multumesc..

  1. Amintirile sunt acea ancoră care te ține timpului, o parte din umbra care te urmează peste tot, locul tainic, numai al tău, unde te ascunzi, cand vrei să fii singur, busola care-ți arată drumul spre casă, cand te pierzi.

    1. ..da, uneori le pierd prin negura uitarii, dar isi scot capul unele speciale. Citeam undeva ca viata nu e cea ce ti se intâmplă, ci cumulul intâmplărilor pe care ti le amintesti. Nu sunt total de acord, dar nu stiu cum mi-a rasarit gandul acesta in minte.

  2. Frumos ai redat întreaga poveste! 🙂 Chiar un univers eminescian ai creat…
    Cred că mulţi dintre noi nu uităm stările din întâmplările avute, mai ales acelea care şi-au pus amprenta, au fost semnificative. E de ajuns doar să proiectăm mental imaginea şi îşi face prezenţa şi starea de atunci. Conexiuni… 🙂

    1. ..da, conexiuni…cel mai bun cuvânt. E suficient să spun un cuvânt, să adul mec un miros, sa am gust de ceva, sa prind in ochi o culoare si in mine revin amintiri banale ce le pot ridica la rang de poveste. Multumesc, Claudia. Maine voi trece si eu pe la voi, azi sunt tare prost dispusa, recunosc.

      1. Cu plăcere, Adriana! Se mai întâmplă să avem şi zile nu prea bune… Alungă indispoziţia zâmbind, adoptând atitudinea pozitivă numai un pic şi din acel pic se va face mai mult. Numai bine îţi doresc! 🙂

  3. Mi-a plăcut! Sunt comentarii, deja, mai bune decât ce aş putea scrie eu.
    În schimb sunt de acord, ar trebui să scrii ceva. Măcar aşa printre picături.
    Succes!!! Sunt sigur că îl vei avea.

    1. ..tu intotdeauna mi-ai spus cuvinte incurajatoare. Cu scrisul e poveste grea, vezi si tu cat de minunat scriu altii, eu doar imi cizelez cuvintele şi mă bucur ca am aceasta cale…

  4. Subscriu la ce a zis Carmen. Ti-am spus-o de atatea ori . Ai o forta si o sensibilitate in acelasi timp in scriere, incat acaparezi cititorul din prima. Si sincer il faci sa vrea sa se reintoarca. M-ai purtat in lumea cu parfum de cires de mai si am simtit trairile tale de atunci. Superb. O clipa de visare infiltrata in realul cotidian.

    1. …tu esti şi poti fi subiectivă, dar cum te stiu sincera te imbratisez cu flori de cires care sa ne aduca visarea in ochi. Azi am prea mult din realul şi uratul cotidianului in ochi şi suflet..

      1. Ai grija de frumusetea sufletuli tau. Cauta si frumosul, macar o farama , ca sa indulcesti acel cotidian. Un gest, o floare, un zambet, un cuvant pot lumina si alunga macar pentru o clipa acest urat de care vorbesti. Recunosc sunt subiectiva dar ceea ce am scris , am simtit din prima clipa in care am citit margaritarele tale.

      2. ..azi in curtea mea e imaginea dezastrului de mici proportii. Asta imi omoara poezia, cheful şi timpul liber. Oricat de mult ar trebui sa ma bucur de ce am, recunosc că azi nu posed decat..nervi. Dacă am scris eu tema de luni şi n-am chef s-o postez!

  5. O tema de aducere aminte a iubirilor trecute? Fiecare din noi avem povestile noastre de pe vremea cand ciresii erau in floare si simteam fluturi in stomac. Ce noroc cu tine, Adriana ! M-ai ajutat sa deschid caseta cu amintiri, si chiar ai reusit sa ma intorci in timp. Ce bine ca esti, ce bine ca suntem.

    1. ..iubiri? E mult spus. A fost o vâlvătaie ce a deschis drumul căutăriilor interioare şi a fost tare plăcut. DA, Oli…mi-e drag să te stiu, mai ales ca realul ne e prieten..nouă..

    1. ..iubesc amintirea asta care arata ca desi avem tendinta sa ne amintim lucrurile mari, mai sunt și intamplari care merita scoase din cufarul uitarii. Dacă n-as fi scris, grantat ca o uitam…

  6. Minunat ! Gânduri de o profunzime sufleteasca deosebita,scrise cu ‘cerneala’ speciala a sentimentului nobil,nepatat,imaculat al iubirii autentice,ce raspândeste mirosul viu, proaspat,primavaratic al florilor de cires…

  7. Doamne, Adriana! Bine că sunt singură-n încăpere, colegii nu sunt pe lângă mine. Am zâmbit, am râs puţin, am plâns şi la final am rămas cu un surâs de drag. Minunat text, m-ai purtat în poveste pe braţe de nostalgie.

    1. ..mi-era frica tare ca nu-ti va intra la noutati caci e re-publicat, insa l-am recitit, din greseala, și mi-am zis ca ar fi bine sa ne reamintim lucruri, stari și crâmpeie din noi. Ma bucur ca pot scrie și doar pentru asta, că nu imi mai las amintirile sa se usuce in glastra vietii trecute. Ma bucur tare că ti-a placut..

  8. „„Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr” – superb. Si acum vine intrebarea indiscreta: te-a influentat in vreun fel, fiindca si tu topesti lumea prin cuvinte.

    1. Nu, nu m-a influentat. Abia de mi l-am amintit. A fost o cometa cu vorbe dulci, povesti cu ciresi, brazi, bradute si frunze-n par. Dar as vrea sa cred ca am macar a zecea parte din magnetismul pe care il avea el, ca de eruditie nici nu poate fi vorba. A devenit un adult fascinant, desi eu numai l-am observat, niciodata, insa, nu ne-am mai regasit nici macar sa topim cuvinte.

Lasă un răspuns