Eu ziceam roz, tu ziceai …vai

În vis, noi doi am băut ceai,
eu ziceam roz, tu ziceai vai,
tu povesteai de cai bălțați,
eu te-ajutam să îi împarți,
sorbeam cafea, pardon, un ceai,
eu ziceam roz, tu ziceai vai.

Acum un an vorbeam puțin,
tu mă întrebai de unde vin,
eu îți spuneam mult despre mine,
tu aveai vorbe, dar puține,
nu-mi ofereai decât un strop,
tu ziceai „bine” și eu „stop”.

Se trece timpul în amurg,
cafea nu am băut de mult,
nu, eu o beau zi după zi,
cu tine nu știu a împărți
nicio cafea, iar trei idei,
comune, nu fac nici doi lei,
căci eu sunt roz și tu zici vai,
mai bine să pun iar de ceai.

Când ne-om vedea să nu mă-ntrebi
nici de ce-s roz, nici ce e vechi,
nici de ce tac, când scriu atât,
chiar dacă n-am vorbit de mult,
dar eu sunt dincolo de tine
și habar n-ai ce e cu mine.

Comun nu știu ce-avem acum,
tu ești modern, eu nimic bun
din ce astepți,căci ai, nu ai,
am învățat să nu fiu scai
de atâta roz, de atâta vai.

 

Din ciclul „poezii …jucării”

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Timpul, iubitul din umbra oricui

Un dram de răbdare de ai așeza între noi,
Dacă tandru-ai lega fedeleș niște vorbe,
Poate aș strânge între ploape foșnet simplu, nu ploi
Din petale mirate, ce-ar cădea în cascade

Peste clipe înserate, legănate de vânt,
Zumzăind în uimiri răvășite de plâns,
Nu-i așa că mi-ai spune două vorbe, pe rând,
Să mă facă să uit că mă simt iar în plus

În povestea de-o șchioapă rătăcită amar,
Îmbrăcată într-o armură, ruginită de vremuri,
Să nu fiu iar soldatul ce păzește un hotar
Dezertând din povestea în care singură tremur?

Încă uimești lumea întreagă cu focul din tine
Și încă mă ții prizonieră în amintiri și cuvinte,
Te-aș opri din urcare, așezând lângă mine
Doua nopți, dimineți și o amiază cuminte.

Aș rosti un descântec și aș strânge și-un gând,
Le-aș traduce în vorbe, să îți țină de cald,
Le-aș vopsi cu mult roșu să îndure un amurg
Iar în șoaptele noastre, în iubire, să ard.

Nu mai știu să te pierd, nu mai știu să te am,
Păstrez, tainic, povestea-ntre coperți aurite,
Se-nvechesc pasiuni, dar mai bate în geam
Ploaia inimii zdrăngănind peste noi simțăminte.

Lumea-nvârte în pumni aer cald și banal,
Mai oftează, pe rând, câte unul ce simte
Că doar vremea se trece, că e fără egal
Doar secunda ce-apare și că timpul nu minte

Și că e prețios fiecare minut așezat într-un lanț,
Fără aflări în zadar sau rămâneri forțate,
Bucuroși de ne suntem soldăței devotați
În cadențe știute, apărând cazemate

De iubiri fără fală, chiar de-n noi mai purtăm
Un duel rătăcit, bătălii și războaie,
Nu știu cum, dar c-un zâmbet reușim s-alungăm
Orice negură strânsă și dansăm iar în ploaie.

 

sursa: pinterest

Toate cuvintele ajung la…

…voi.  Din adevăruri silabe și minciuni fără sens,
Potrivesc, uneori, și povești cu înțeles.
Păpădii, buburuze sau bătăi de aripă,
Câteodată, mi-s vorbele  ce aici se-nfiripă;
Trag de ele, le adun, le cos îngeri pe umăr,
Le strig tare pe nume, uneori chiar le număr;
Pun dulceață în chisele, apă rece- n pahar,
Ca să nu li se aplece celor ce n-au habar
Că e totul o glumă, un relax obținut
Dintr-o pană cerească și trăiri la minut;
Troienesc strofe pline, înmuguresc niște texte,
Mi le dau iar de a dura printre voi. Mi-adun zestre.
Căci, probabil, într-o zi, sau,  încolo,  în noapte,
Cineva o să strângă și-ale mele neșoapte,
Le va pune în cufar, nu va închide cu cheia,
Dar va spune, probabil:”Aici este aceea
Care zestre își strânge, dar vorbea de risipă
Într-o vorba amară sau într-una  de o clipă,
Făr’ să știe că totul se întâmplă cu rost,
Dumnezeu îi recita, totul, chiar pe de rost,
Orice gand ar fi pus în cuvinte timide!
-Erau toate ale tale, ti-s mereu prea sortite!
Lasă zestrea, spunea cel ce adună cuvinte,
Tu lucrează la ea, ca luare aminte,
Căci sunt treceri firești, mâine o fi doar părere,
Si-o să-nșiri amintiri despre aceasta avere!
Vrei un titlu pompos pentru tot ce ți-e-n minte?
Toate vorbele ajung sărutare fierbinte
Pusă în inimile celor ce citesc fiindcă vor,
Chiar de azi scrii  concret sau doar amăgitor,
Mulțumește în gând, lasă zestrea să șadă
Adunată-n coperți, pentru o altă paradă!
Tu fii cea relaxată, nu mai fii o nălucă,
Și-o sa vezi că e tot ce sperai să-ti ajungă!

eu3

 

Toate cuvintele de multumire ajung la voi, cei care mă ajutati să nu rămân singură printre cuvinte,  care m-ați ajutat să văd, parcă, ochii celor care mă citesc, să mă  purtați în interacțiuni desăvârșite, să-mi dați imbold și curaj, să devin …Povestitoarea, nume de cod…

cartea mea

  Si simt iubirea, iar asta imi e bucurie.  Și  azi, și mâine.                                            

Eddie, in tabelul tau, aceasta a fost o duzină, candva 12 aprile 2016.

Cafea plătită cu versuri

Sunt un seism

Sincer;

Mă cutremur

Doar când  râd

De siguranța

Și nesiguranța ta.

Sunt un simbol

De om-neom,

Fără sirop

În litere,

Dar cu sirop

În cuvinte.

E totuna?

Ba nu!

În sacoșa

Cu vorbe

Se amestecă

Si o lume

Sărata,

Dar nu stiu

Ce spirit are

Ca devine

Prea dulce,

Încât,

Trebuie

Să pun,

Alaturi,

Niște apă,

Să alunece.

Apa face valuri.

Se crede sistem

De purificare.

Chiar e, deși,

Eu prefer o sonată

Din curgeri cascadă.

Știți cascadele

Alea făcute de oameni,

Oameni-fântâni?

Da?

Unele șui,

De zici ca au șasiu strâmb,

Dar apa tot se prelinge,

Și peste urâtul acela.

Și iar șterge urme

Din oameni,

Din litere,

Din vorbe,

Din amarul

De susan

Al privirilor

Care nu-nțeleg

Că de ziua poeziei

Tu…ți-ai platit cafeaua.

 

Și atât!

 

E cea mai bună cafea băută vreodată!

 

…iar pentru o zi obișnuită finalul ar fi altul:
Că deși nu-i ziua poeziei
Tu…ți-ai platit cafeaua
Cu versuri.
Și atât!
E cea mai bună cafea băută vreodată!

cafea

 

Azi e ziua poeziei. Eu sunt versificatoare de ocazie și astăzi, acasă, mi-am plătit cafeaua cu versuri. Duzina de cuvinte a avut drum prin cafenele și s-a minunat de oameni frumoși. Nu e om sa nu fi scris o poezie, cu răni de gând, cuu treceri de inimă și cu scânteie de soare prinse în litere. Asa ne păcălim că nu luăm viața în serios, când, de fapt, ea ne învârte în caruselul ei cu melodii știute. Azi mă-nvârt pe un căluț  și uit că sunt prea bătrână să fac asta. Eh, încerc și eu să păcălesc timpul și viața. Știu, mă păcălesc singura. Nu-i nimic, mai scriu un poem și uit. Ma duc să-mi plătesc o cafea cu versuri. Azi se poate!

 

Sunt și nu sunt

cercei 1Sunt om greșeală,

Om păcat,

Sunt o-ntâmplare

De-altădat’,

Sunt omul frunză,

Omul cer,

Sunt o imagine

În eter;

Sunt omul vorbă,

„Necuvânt”,

O scriere

Ca vorba-n vânt,

Dezamăgirea

Din trecut,

Nu prea sunt

Omul legământ.

Sunt omul trecere

De o clipă,

Cât o bătaie

De aripă;

Sunt omul munte,

Omul vis,

În al mirării

Paradis.

Sunt omul piatră,

Omul stâncă,

Sunt o fugară

Și-o nălucă;

Sunt omul cremene,

Om sare,

Sunt patimă

Și sunt și floare

Ce-și scutură corola

În lume,

Cu roua sa să  spele

Un nume,

Purtat mai bine

Sau mai rău,

Sunt doar un om

Pe drumul său.

Nu sunt deloc

Ce aș vrea să fiu,

Dar sunt doar om,

Atâta știu.

Sunt om ne-om,

V-am zis cândva,

Pe când vorbeam

De viața mea;

Depinde acum,

Ce avem în cale,

O bucurie sau

O jale,

Un gând frumos

Sau o-ntristare.

Oricum aș fi,

Eu sunt-nu sunt

Mai mult o vorbă,

Nu …… cuvânt!