Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Piatra lunii călită

Piatra lunii călită
Piatra lunii călită
Piatra lunii călită

Inima mea s-a scurs printre ropote de șoapte,

Luna se dă dea dura, pe cer, și-mi aruncă ocheade,
N-am răbdare să-i prind rotundul în pale sclipiri,
Știu că-i schimbătoare ca mine și mi-e sufletul plin
 
De înțeles și de taine ce se vor măsluite,
De întâmplări vinovate ce nu se lasă rostite
Și nu cad din Înalturi cum așa s-ar credea
Căci sunt toate pitite în inima mea.
 
Scutur cerul c-o frunză din arțarul bătrân,
Scutur luna să-mi pună pe umăr gând bun,
Scutur stelele cu crengi de mesteacăn sticlos,
Scutur viața dar ea nu pare sus, ci pe jos,
 
De-o călcăm în picioare printre pietre și iarbă,
Că ne pare destulă, că ne pare întreagă,
Ca o pâine dospită care crește prin noi,
De uităm c-o felie-i frământată cu ploi
 
Care au curs doar în tine, sau în el, sau în tata
Că-n furtuni și-au dus traiul, și că des au dat plata
Mult mai mult, mai intens, mai durut sau amar
Decât cei ce privesc luna ca pe-un lucru banal.
 
Mă rotesc amintiri, mă străbat întrebări:
Sunt ca tata, ca tine, sunt un om cu mirări?
Trec pe drum fără țel? Îmi împart trupu-n cioburi
Sau aș vrea să-mi adun tot întregul din hopuri?
 
Și să le rotunjesc, să le pun frunze vii,
Să-i dau lunii tribut doar luciri arămii
Și să zic mulțumesc că din tata-s clădită,
Piatră Vie ce sunt, Piatra Lunii călită!
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Roadele vieții din scorbura inimii

In scorbura inimii pitesti ce vrei – nuci-cuvinte, alune-emoții, ghinde-zâmbete, frunze-griji, cetină-gând, mușchi verde de tihnă.

Stau cuminți și așteaptă. Asteaptă să se rotească anotimpuri, să privească apusuri, să-ntomnească un fulg de zăpadă, să-mprimăvărească treceri, să se mute în răsărit de vară, să iasă în lume nouă cu aer știut, ghicit, în fiecare piatră, în fiecare copac, în fiece fir de nisip. Așteaptă tipsii mari, întinse, filigranate de vânt și brodate cu aramă de pământ cald, pe care să se așeze și să-și potolească freamătul, în timp ce ochi curioși decojesc, strat cu strat, hăinuțele lor de sărbătoare.

Abia atunci, înțelegi de ce e bună scorbura inimii, în momente când totul ține doar de tine și când e musai să discerni dacă propria judecată ți-e mai mult prieten sau dușman. Acolo, în inocența sufletului, primind impulsuri primare doar, însă zvâc de neprevăzut.

Dar ce  faci când aventura e mult mai ofertantă decât liniștea promisă? Cum să ții cu forța cumințenii când lumea păcatului pare atât de colorată și vie? E plăcut să aduni roadele inimii, dar ele trebuie sa hrănească, să vindece, să tulbure, să pună zâmbet, să-și asume lacrimile dăruite din întâmplare; trebuie să cadă, să se lovească, să se împiedice, să moară, să renască, să iasă cu totul la suprafață …împreunându-se cu LUMINA.

Abia de atunci, vor fi pregătite să se amestece printre albastrul fluturilor de o zi, în cununi ce vor împodobi oricând fruntea vremurilor prezente.

Mi se vestește taina vieții, iar eu mă împiedic de un „dar” si o virgulă, fragmentând idei, fraze și esențe, tot adaugând amănunte ce par bagaj în plus. Vorbim de simplitate, purtând însă nu doar cununi de împlinire ci și arsura nereușitelor care mereu ne întorc în sihăstrii, în scorbura inimii. Doar cât un popas și o readunare de forțe. Așa se nasc tăcerile….și însingurările de gând; clocotul de mâine…însă… vorbește de inocența sufletului …. ce se va regăsi doar dacă ești atent la straturile și substraturile roadelor tale,  care par fructe  de bine sau de rău,  de mânie sau calm, de liniște sau tumult, însă mereu cu sămânța esențelor pure. Pare ușor; nu ar fi nevoie decât de o întoarcere și o privire atentă în oglinda în care nu te vei vedea decât tu.

 

...ÎN SCORBURA INIMII
ÎN SCORBURA INIMII

Inspiratia mi-a fost oferita de o temă dintr-o ediție cu număr 153 din clubul celor 12 cuvinte.

Mărgăritare versificate

Ana (recunoștință)

Ană, ești Început

Și ești Credință,
Ești Făptuire
Și Divin,
Ești drumul către 
Mântuire
Și semnul cald
Că te simțim
În fiecare rost
Și vorbă,
În faptă
Și pe drumul greu,
Ne esti povață
Și iubire,
Ești dar lăsat
De Dumnezeu.

Ai zămislit
În așteptări
Și ne-ai lăsat
Ca rugăciune
Cuvinte
Care azi zidesc
Și îmblânzesc
Amărăciune
Ce intră, uneori,
În noi,
Cei slabi și fără
De substanță,
Și te purtăm
În gânduri moi,
Tu, dătătoare
De Speranță.

Ană, ce porți
Numire Sfântă,
Să ne trăiești
Sa-ti duci menirea,
Să zidești
Cald și trainic
Viața
Și-n inimă
Să strângi Iubirea!
Și s-o trimiți
În orice om
Ce-ți e aproape,
Cu…sănătate!

La multi ani, tuturor Anelor noastre!

Ană, ești Început   Și ești Credință,
Ană, ești Început Și ești Credință,
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

La drum cu…înțelepciunea, drum cu rost

La drum cu înțelepciunea:

 

Am cunoscut o doamnă …ca o poezie,
Avea pe față harta poveștilor nescrise,
Mi-a zis, senin și ferm, că în a sa „călătorie”
A reușit să făurească ce promise…
 
Cândva,  când firul vieții era netors și lung
Iar timpul nu părea pe inventar,
A înțeles, rapid, că lumea e-un amurg
De lași ca azi-ul tău să treacă în zadar.
 
Oamenii-s nestatornici, în schimbare,
Clipa de-acum trecută-i, pentru ei, într-o secundă,
Toți vor ca noul să le fie stare
Si eșecul cel mărunt în „mâine” să-l ascundă.
 
Îmi prinse mâna și-mi fixa privirea,
Eram, așa, ca într-un legământ:
Măi, fată dragă, eu mi-am știut menirea –
Să-mi plimb ideile pe acest pământ,
 
Să le-nfloresc și să le cos cunună,
Chiar dacă le scoteam din amintiri,
Sau dacă nu știam, lună de lună,
Ce anotimpuri trec, ce vremuri, ce simțiri,
 
Grăbiți și plictisiți toti trec furând
Timpul, ce e trezit la rang de importanță,
Fac loc din coate, grabă semănând,
Uitând de tot, de capătul de ață
 
Ce s-a-nceput, cândva, în împletiri cu vise,
Cu fericiri de-o clipă și amăgind iubirea,
Lasă, tu, timpul, celor nepromise
Și nu uita să îți trăiești secunda,
Căci nici nu știi când te-o fura pe tine timpul …(Cel nesfârșit!)
 
Și nu uita să te iubești mai mult,
Să nu mai porți dureri închipuite,
Căci neiubindu-te te arunci într-un absurd
Iar oamenii din jur  se vor ascunde,
 
 
 
Se vor feri de chipul tău cel trist,
Și vei fura, din nou, timp zbuciumat.
De-ți vei descoperi frumosul, orice pesimist,
Va fi, pe loc, de tine subjugat.
 
 
 
Ferește-te de cei ce-ți fură clipa,
Și dreptul de a fi în simplitatea ta,
Nu trebuie s-ajungi, ca mine, la Antipa,
Să știi ca viața ta e doar a ta.
 
 
 
O vei trăi doar tu, ținându-te de mână,
Cu orișicine-ți va-ntelege firea,
Iar tu vei ști ca mâinele-i o glumă
Și că-n secunda clipei îți crește fericirea!
 
 
 
Am mers lung drum cu doamna-poezie,
Glumea și-n ironii subtile se zugrăvea, discret,
Priveam pe geam și ceru-mi părea mie
Că dă tribut pământului, atent
 
 
 
Să-i lase cât mai mult culoarea… în amurg,
În roșiatice desene spovedite,
În răsărituri aburite care curg,
De parcă firele sunt împletite
 
 
 
De sus în jos, de jos în sus,
În contopiri dumnezeiești, hotărâtoare,
Și-am înțeles că apusu-i nu-i apus
De nu-i observi secunda la hotare.
 
 
 
Cuvintele sunt pentru toți
Le avem în noi, lucru simțit
Dar unii pun vorbelor roți
Plimbându-le cam ilicit,
 
Rotindu-le în fonduri triste,
Fără regrete și nici sens,
Ne-ntrecem, des, pe coridoare,
Până vom renunța din mers
 
 
La cei grăbiți să se mândrească
Prin ce au cules din  împrejur,
Uitând că or să obosească
Delapidând fără cusur.
 
 
De vă-ntrebați ce-i de furat,
Uitați, pe loc, e doar un gând,
Pe scena vorbei am consemnat
Tristeti de o clipă, murmurând.
 
 
M-așteaptă o lume de …aflat,
În veșnicul necunoscut,
Să facem troc: am de-nșirat,
Zâmbet primesc, eu o salut!
 
Mi s-au rotit în  primeniri de clipe,
Trăiri ce-n inimă s-au scris pe rând,
Dar am știut ca viața n-o să țipe
De-o prind,  la colțuri, ..ore numărând.
 
 
 
Privit-am chipul doamnei-poezie,
Dormea, senin, fără asfințit sau răsărit,
Îmi dărui secunda  menire să îmi fie
Și s-o primesc ca pe-un tribut…
 
 
 
Într-un etcetera….primordial

 

La drum cu înțelepciunea-am fost

La drum cu rost..

sursa: internet, la drum cu înțelepciunea
sursa: internet, la drum cu înțelepciunea