Mărgăritare versificate

Ana (recunoștință)

Ană, ești Început

Și ești Credință,
Ești Făptuire
Și Divin,
Ești drumul către 
Mântuire
Și semnul cald
Că te simțim
În fiecare rost
Și vorbă,
În faptă
Și pe drumul greu,
Ne esti povață
Și iubire,
Ești dar lăsat
De Dumnezeu.

Ai zămislit
În așteptări
Și ne-ai lăsat
Ca rugăciune
Cuvinte
Care azi zidesc
Și îmblânzesc
Amărăciune
Ce intră, uneori,
În noi,
Cei slabi și fără
De substanță,
Și te purtăm
În gânduri moi,
Tu, dătătoare
De Speranță.

Ană, ce porți
Numire Sfântă,
Să ne trăiești
Sa-ti duci menirea,
Să zidești
Cald și trainic
Viața
Și-n inimă
Să strângi Iubirea!
Și s-o trimiți
În orice om
Ce-ți e aproape,
Cu…sănătate!

La multi ani, tuturor Anelor noastre!

Ană, ești Început   Și ești Credință,
Ană, ești Început Și ești Credință,
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

La drum cu…înțelepciunea, drum cu rost

La drum cu înțelepciunea:

 

Am cunoscut o doamnă …ca o poezie,
Avea pe față harta poveștilor nescrise,
Mi-a zis, senin și ferm, că în a sa „călătorie”
A reușit să făurească ce promise…
 
Cândva,  când firul vieții era netors și lung
Iar timpul nu părea pe inventar,
A înțeles, rapid, că lumea e-un amurg
De lași ca azi-ul tău să treacă în zadar.
 
Oamenii-s nestatornici, în schimbare,
Clipa de-acum trecută-i, pentru ei, într-o secundă,
Toți vor ca noul să le fie stare
Si eșecul cel mărunt în „mâine” să-l ascundă.
 
Îmi prinse mâna și-mi fixa privirea,
Eram, așa, ca într-un legământ:
Măi, fată dragă, eu mi-am știut menirea –
Să-mi plimb ideile pe acest pământ,
 
Să le-nfloresc și să le cos cunună,
Chiar dacă le scoteam din amintiri,
Sau dacă nu știam, lună de lună,
Ce anotimpuri trec, ce vremuri, ce simțiri,
 
Grăbiți și plictisiți toti trec furând
Timpul, ce e trezit la rang de importanță,
Fac loc din coate, grabă semănând,
Uitând de tot, de capătul de ață
 
Ce s-a-nceput, cândva, în împletiri cu vise,
Cu fericiri de-o clipă și amăgind iubirea,
Lasă, tu, timpul, celor nepromise
Și nu uita să îți trăiești secunda,
Căci nici nu știi când te-o fura pe tine timpul …(Cel nesfârșit!)
 
Și nu uita să te iubești mai mult,
Să nu mai porți dureri închipuite,
Căci neiubindu-te te arunci într-un absurd
Iar oamenii din jur  se vor ascunde,
 
 
 
Se vor feri de chipul tău cel trist,
Și vei fura, din nou, timp zbuciumat.
De-ți vei descoperi frumosul, orice pesimist,
Va fi, pe loc, de tine subjugat.
 
 
 
Ferește-te de cei ce-ți fură clipa,
Și dreptul de a fi în simplitatea ta,
Nu trebuie s-ajungi, ca mine, la Antipa,
Să știi ca viața ta e doar a ta.
 
 
 
O vei trăi doar tu, ținându-te de mână,
Cu orișicine-ți va-ntelege firea,
Iar tu vei ști ca mâinele-i o glumă
Și că-n secunda clipei îți crește fericirea!
 
 
 
Am mers lung drum cu doamna-poezie,
Glumea și-n ironii subtile se zugrăvea, discret,
Priveam pe geam și ceru-mi părea mie
Că dă tribut pământului, atent
 
 
 
Să-i lase cât mai mult culoarea… în amurg,
În roșiatice desene spovedite,
În răsărituri aburite care curg,
De parcă firele sunt împletite
 
 
 
De sus în jos, de jos în sus,
În contopiri dumnezeiești, hotărâtoare,
Și-am înțeles că apusu-i nu-i apus
De nu-i observi secunda la hotare.
 
 
 
Cuvintele sunt pentru toți
Le avem în noi, lucru simțit
Dar unii pun vorbelor roți
Plimbându-le cam ilicit,
 
Rotindu-le în fonduri triste,
Fără regrete și nici sens,
Ne-ntrecem, des, pe coridoare,
Până vom renunța din mers
 
 
La cei grăbiți să se mândrească
Prin ce au cules din  împrejur,
Uitând că or să obosească
Delapidând fără cusur.
 
 
De vă-ntrebați ce-i de furat,
Uitați, pe loc, e doar un gând,
Pe scena vorbei am consemnat
Tristeti de o clipă, murmurând.
 
 
M-așteaptă o lume de …aflat,
În veșnicul necunoscut,
Să facem troc: am de-nșirat,
Zâmbet primesc, eu o salut!
 
Mi s-au rotit în  primeniri de clipe,
Trăiri ce-n inimă s-au scris pe rând,
Dar am știut ca viața n-o să țipe
De-o prind,  la colțuri, ..ore numărând.
 
 
 
Privit-am chipul doamnei-poezie,
Dormea, senin, fără asfințit sau răsărit,
Îmi dărui secunda  menire să îmi fie
Și s-o primesc ca pe-un tribut…
 
 
 
Într-un etcetera….primordial

 

La drum cu înțelepciunea-am fost

La drum cu rost..

sursa: internet, la drum cu înțelepciunea
sursa: internet, la drum cu înțelepciunea

 

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Sarea pământului

Sarea pământului tămăduiește
doruri nespuse,
neghicite,
învinse,
ascunse sub pleoape triste,
sub o batere de gene,
adormind infinitul
prins
în cercul inimii,
rostogolind începuturi.
Sarea pămîntului vindecă
tremurul mâinilor,
îmblânzește atingeri de sticlă,
netezește,
catifelează,
îmbălsămează
dureri muncite,
simțite toate în vârful degetelor
ce scormonesc amintiri.
Sarea pământului decantează
neiubirile,
separând lacrima
de sărut,
adunând surâsuri,
înmulțind cu dimineți pierdute,
dupa nopți de nesomn
în care te-ai rugat
să găsești drum  rătăcirilor voastre.
Sarea pământului nu-i palpabilă,
nu-i pulbere,
nici sărată nu e;
nu o găsești la târg,
nici prin borcănașele de pe tejghea.
Ea se formeaza încet,
în noi, din dureri primitive,
îmbălsămate cu treceri
rămase în balans,
între doua lumi,
uneori paralele,
cer si pământ,
scurgeri absurde
de timp ce nu rezolvă
nimic, dar datatoare de viață nouă,
căci orice devine lecție,
pentru vremi viitoare,
e sare a pământului.

 

 

ORICE DEVINE LECTIE, PENTRU VREMI VIITOARE, E sarea pământului
ORICE DEVINE LECTIE, PENTRU VREMI VIITOARE, E sarea pământului

 

orice devine lecție,
pentru vremi viitoare,
e sare a pământului.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Timpul, alchimist perfect

casacover-mic
ar putea fi o scorbura cu vise palpabile, dar fotografia imi prezinta, mai mult, însingurarea
Într-o scorbură de vise fără ventilație
Se ascunse un gram de vină, semănând negație,
Scuturând basma de pânză, înflorată pe alocuri,
Făcea semn destinului sau poate norocului;
Dar pe alee, cin’ să fie? Vântul, clipa si cinci pietre;
Nimeni nu vedea comoara, nimeni n-avea timp s-aștepte
Sau s-observe, așa pe stradă, într-un mediu incolor,
Bocceluța cea de pânză, cea cu crini și cu bujori,
Ce stătea la îndemână, ca un snop de mentă nouă,
Mai că-n colțul meu de lume, se creea o viață nouă
Adunată-n eprubeta viselor cu lună plină,
Alchimistul cel măiastru cam uitase să mai vină
Și s-amestece-n esențe, să dea drumul în eter,
Să găsească o mufă nouă pentru visul efemer.
Dacă ar decanta cu vorbe tot noianul cu simboluri,
Poate ar da lucire caldă și-unui om vreo două roluri;
L-ar lasa sa intre acolo, da, în scorbura cu vise,
Să-și aprindă iar taciunii, să nu pară neatinse,
Să îi lumineze calea, s-o gasească mai ușor,
După vânt, basma și pietre, după casa cu pridvor,
Unde se vedea, pe masă, mămăligă aurie,
Amintindu-și că, acolo, e izvor cu apa vie
Și că alchimist e timpul, tot purtându-l în alte locuri,
Când, de fapt, uitase totul, chiar si scorbura cu jocuri
Cu răvașe-ngălbenite, descifrate, acum, în taină:
„Mi-aș dori ca vara asta sa nu semene a toamnă!”
Zâmbet cald se adună-n colțuri și în margine de gând,
Simplitatea asta nouă, prea e veche pe pământ!
Și de fugi în lumi cu falduri, cu mătăsuri-mpresurate,
Tot în scorbura cu vise, te aduni pe la jumate
…de viață …cu fir (moț) de ață!

 

Sunt într-o buclă de timp unde doar laptopul mai clipocește uneori. Timpul cuvintelor scrise, nu vorbite. Cei care nu mă-nțeleg, le-aș dori un astfel de timp și poate ar ști ce înseamnă. Dar ar însemna sa nu le vreau binele. Mie îmi place bucla mea de răgaz, îmi aduce liniște. Chiar și cu o duzină de cuvinte, pusă la Eddie în tabel.
Cuvintele vedetă au fost, de astă dată, următoarele: gram, mot, basma,alee, borceluta, menta, crini, mamaliga, snop, incolor, eprubeta,mufa, ventilatie.

 

 

 

Mărgăritare-profil

Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..