Nu mă iubi acum! Iubește-mă atunci când….

pisiciCâte răsuciri de cuvinte am primit în anii de dinaintea ta!

Unele au ricoșat, dintr-o greșeală absurdă, în ziduri groase de indiferență.

Atâta ne-iubire nu știam a mai fi existat în lumea asta,

Și mă purtam de parcă eram în tabăra potrivită

În care nu ne era permis dorul și dragul, și amețeala de o clipă, palidă pe la colțuri.

Nici mângâierea sau sărutul sincer, sau doar o strângere caldă de mână nu știam a le primi,

Poate, doar, ușor datoare  timpului pierdut prin minute absurde, ce oricum treceau greu.

Nu mă simțeam deloc reduta viitorilor învingători. Eram pierdută de la început. Tot în ne-iubire.

Ma învârteam în loc, ca o morișcă de paie, luată de vântul destinului, pitită în cala viselor neîmplinite.

Îmi striveam speranța sub tocul pantofilor mei roșii, ăia ce mai au urma unui tăun pe tălpi.

Dar tu știai că dramatizam în scena mea favorită.

Că, de fapt, te așteptasem doar pe tine

Acolo, la Temelia concretului,

Să-mi fii untdelemn norocos

În lampa vieții mele

Și să mă vindeci de ne-iubire!

Ții minte ce-ti spuneam? ”Nu mă iubi acum!

Iubește-mă atunci când..!”

Azi e …atunci.

Azi sunt 11 porți de iubire deschise doar pentru noi.

Azi sunt, încă, Temelia ta.

Și înca îți spun, veșnic îndrăgostită:

„Nu mă iubi acum!

Iubește-mă atunci când…!”

Mi-am întâlnit soțul, pe 5 iulie 2005,  într-un colț de Brașov, pe care localnicii îl numeau Temelia. Restul e poveste…vie!

Așa cum ați ghicit,  aceasta e tot o duzină de cuvinte, din 5 iulie2015

 

 

Povestea celui mai frumos început

Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea mult și mai poate fi povestea oricărui om matur care și-a  pierdut speranţa că și-ar găsi-o vreodată.  O spun mereu, cu drag și iubire, gândindu-mă că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi. Aşa că, îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase a unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.

 Numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu, dar multă lume mă știe ca Adriana Staicu, căci prea mult și prea bine am purtat acest nume. Momentul despre care vorbesc aici e momentul  găsirii fericirii într-un frumos 5 iulie 2005, anul minunilor, anul în care toate lucrurile au căpătat sens și soarele a început, nu să apară ci, să ardă în toată regula și pentru mine. Eram în faza aia în care îmi negam toată existenta și încercam să o iau din loc spre alte locuri mai vestice. Doar că, până atunci, încă mă prindeam în îndeletniciri comune printre care și mersul la sală. Mergeam frate cu o determinare, de parca voiam să devin întâia gimnastă a țării, iar atunci, în joia aia care ne-a schimbat viața, parcă eram mai hotărâtă ca niciodată. De atunci joia am adoptat-o ca zi de începuturi și chiar la un an după acest moment, tot într-o astfel de zi, ne-am căsătorit, dar stai ca deviez de la subiect și nu-i frumos.

Cu toculețe, rochițică și plete-n vânt, fix în acea zi, m-am gândit să-mi schimb traseul pe care mergeam zilnic și să o iau pe la Temelia, loc cunoscut de brașoveni, unde multă vreme a existat o fabrică de ciment, amintire acum și fără nicio urmă că acolo ar fi existat vreodată așa ceva. Niciodată însă, nu m-am gândit că acel loc îmi va deveni punct strategic în devenirea mea de Tîrnoveanu, că îmi va aduce un soț și o poveste de spus, că voi întâlni omul cel mai minunat de pe pământ care m-a transformat din fugară în nevastă într-un timp extrem de scurt. Uneori chiar e bine sa schimbi drumul pe care mergi de obicei, nu știi niciodată cum ți se schimbă norocul.

Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia  la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când, zăresc cu coada ochiului o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea, văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.

 Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta asta. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea!

Aud ca prin farmec: „Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….

Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. De excepție, ce să zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”

Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”

Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru- „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”, îmi spun eu bântuită încă de amintiri nepotrivite

 Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”

Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.

Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!

Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, în timp, dar deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!

Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro – rustic.  Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate și, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi, iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă?

Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor,  am realizat că nu ne cunoşteam numele, dar aveam să aflu că omul din faţa mea se numea Mihai  și mult mai târziu am remarcat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă.  Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, eram încă în sevrajul ce mi-l dadea amintirea cafelelor nepotrivite din alte dăți, iar în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: ”Un expresso şi o apă plată!  E mult?”, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină;

Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră și că nu era nici urmă de vreo strategie uimitoare.  Primim cafelele iar eu încerc să alung stânjeneala începutului și a necunoașterii,  deși tot ce îmi doream era o experienţă care sa nu devină dezagreabilă până la final. Și cum de ce ți-e frică nu scapi, întrebările firești au venit pe rând printre care și cea care îmi amintea de fuga mea spre ale țări. Nu știam, însă, ce surpriză voi avea în doar câteva secunde.

”Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?”, aveam să aud eu ca un gong de teatru absurd

Peste mine a căzut cerul brusc și mă fâțâiam încercând să evit răspunsul, care era destul de simplu, de altfel.  Cum să-i fi spus eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, nu era cazul.  Să-i spun de profesia mea? Dar are vreun rost, acum când luasem hotărâri radicale? Zic, totuși, timid, bâlbâind  cuvintele: ”Ştii, sunt tehnician dentar, dar.…”

Nu am mai apucat a spune nimic, că dinspre el aud cea mai năucitoare completare : ”Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!” Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: „Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!”

Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste farse ale vieții, cum credeam eu! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. Farsa mi-o făcea viața și încă bine de tot.  „Neinteresant!”, îmi spun în gând. „Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor....”

N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: ‘‘Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!” Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!

N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  patru ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!

Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!

Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia  Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!

Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor patru ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: ‘‘Ştii, eu o să mă însor cu tine!’‘ A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine,eu am gândit atât, simplu: ”Alt nebun pe lista mea!”

201

Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta,  kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!

Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram celibatară, sau, mai simplu spus, doar o femeie singură.

206

Am reașezat în pagină cuvintele ce formează întregul acestei întâmplări care și azi, după 13 ani,(modific anual anii, din 2005 încoace) îmi aduce zâmbetul pe buze. Trebuia sa o fac mai demult, dar am ales o zi oarecare, fără niciun simbol, poate doar acela ca iar e joi, zi de început și noroc, zi dragă și caldă, zi cu amintiri nebune dintr-un iulie ce pare prins zilnic în evenimentele noastre.

Drumul spre Tîrnoveanu! (Vesta doldora)

Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea multă vreme. De obicei, o relatăm la petreceri, chefuri sau în momente în care cineva îşi pierde speranţa. Ne gândim că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi.  Îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase ale unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.
Pentru cei care au citit articolul meu de început, scris la invitaţia Vienelei, ştiţi deja că numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu. Că m-am oprit  într-un loc numit Temelia şi că sunt în povestea despre găsirea fericirii într-un frumos 5 iulie 2005. Prin aceste articole îmi şi fac debutul pe blog, aşa că să-mi iertaţi stângăciile, vă rog.
Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp, că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia în continuare, la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când zăresc, cu coada ochiului, o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.
 Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne, iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta aceea. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea! Aud ca prin farmec:
„Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….
Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric, că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. Superb, ce sa zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”
Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”
Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru: „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”
 Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”
Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.
Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!
Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, puţin mai târziu, dar asta vă voi povesti imediat într-un alt articol. Deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!
 Acesta a fost preludiul, în găsirea ursitului! Aici…găsiţi continuarea.