Povestea celui mai frumos început

  • Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea mult și mai poate fi povestea oricărui om matur care și-a  pierdut speranţa că și-ar găsi-o vreodată.  O spun mereu, cu drag și iubire, gândindu-mă că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi. Aşa că, îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase a unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.

  •  Numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu, dar multă lume mă știe ca Adriana Staicu, căci prea mult și prea bine am purtat acest nume. Momentul despre care vorbesc aici e momentul  găsirii fericirii într-un frumos 5 iulie 2005, anul minunilor, anul în care toate lucrurile au căpătat sens și soarele a început, nu să apară ci, să ardă în toată regula și pentru mine. Eram în faza aia în care îmi negam toată existenta și încercam să o iau din loc spre alte locuri mai vestice. Doar că, până atunci, încă mă prindeam în îndeletniciri comune printre care și mersul la sală. Mergeam frate cu o determinare, de parca voiam să devin întâia gimnastă a țării, iar atunci, în joia aia care ne-a schimbat viața, parcă eram mai hotărâtă ca niciodată. De atunci joia am adoptat-o ca zi de începuturi și chiar la un an după acest moment, tot într-o astfel de zi, ne-am căsătorit, dar stai ca deviez de la subiect și nu-i frumos.

  • Cu toculețe, rochițică și plete-n vânt, fix în acea zi, m-am gândit să-mi schimb traseul pe care mergeam zilnic și să o iau pe la Temelia, loc cunoscut de brașoveni, unde multă vreme a existat o fabrică de ciment, amintire acum și fără nicio urmă că acolo ar fi existat vreodată așa ceva. Niciodată însă, nu m-am gândit că acel loc îmi va deveni punct strategic în devenirea mea de Tîrnoveanu, că îmi va aduce un soț și o poveste de spus, că voi întâlni omul cel mai minunat de pe pământ care m-a transformat din fugară în nevastă într-un timp extrem de scurt. Uneori chiar e bine sa schimbi drumul pe care mergi de obicei, nu știi niciodată cum ți se schimbă norocul.

  • Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia  la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când, zăresc cu coada ochiului o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea, văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.

  •  Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta asta. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea!

Aud ca prin farmec: „Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….

  • Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. De excepție, ce să zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”

  • Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”

  • Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru- „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”, îmi spun eu bântuită încă de amintiri nepotrivite

  •  Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”

  • Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.

  • Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!

  • Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, în timp, dar deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!

  • Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro – rustic.  Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate și, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi, iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă?

  • Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor,  am realizat că nu ne cunoşteam numele, dar aveam să aflu că omul din faţa mea se numea Mihai  și mult mai târziu am remarcat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă.  Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, eram încă în sevrajul ce mi-l dadea amintirea cafelelor nepotrivite din alte dăți, iar în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: ”Un expresso şi o apă plată!  E mult?”, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină;

  • Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră și că nu era nici urmă de vreo strategie uimitoare.  Primim cafelele iar eu încerc să alung stânjeneala începutului și a necunoașterii,  deși tot ce îmi doream era o experienţă care sa nu devină dezagreabilă până la final. Și cum de ce ți-e frică nu scapi, întrebările firești au venit pe rând printre care și cea care îmi amintea de fuga mea spre ale țări. Nu știam, însă, ce surpriză voi avea în doar câteva secunde.

”Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?”, aveam să aud eu ca un gong de teatru absurd

  • Peste mine a căzut cerul brusc și mă fâțâiam încercând să evit răspunsul, care era destul de simplu, de altfel.  Cum să-i fi spus eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, nu era cazul.  Să-i spun de profesia mea? Dar are vreun rost, acum când luasem hotărâri radicale? Zic, totuși, timid, bâlbâind  cuvintele: ”Ştii, sunt tehnician dentar, dar.…”

  • Nu am mai apucat a spune nimic, că dinspre el aud cea mai năucitoare completare : ”Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!” Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: „Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!”

  • Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste farse ale vieții, cum credeam eu! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. Farsa mi-o făcea viața și încă bine de tot.  „Neinteresant!”, îmi spun în gând. „Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor....”

  • N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: ‘‘Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!” Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!

  • N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  patru ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!

  • Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!

  • Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia  Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!

  • Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor patru ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: ‘‘Ştii, eu o să mă însor cu tine!’‘ A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine,eu am gândit atât, simplu: ”Alt nebun pe lista mea!”

201

  • Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta,  kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!

  •  Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram celibatară, sau, mai simplu spus, doar o femeie singură.

206

Am reașezat în pagină cuvintele ce formează întregul acestei întâmplări care și azi, după 10 ani, îmi aduce zâmbetul pe buze. Trebuia sa o fac mai demult, dar am ales o zi oarecare, fără niciun simbol, poate doar acela ca iar e joi, zi de început și noroc, zi dragă și caldă, zi cu amintiri nebune dintr-un iulie ce pare prins zilnic în evenimentele noastre.

You may also like

58 de comentarii

    1. ..de o săptămână cutreier blogul și mă felicit ca le-am scris precum povestile sau povestiri pe toate, aproape. Se pot reașeza in pagina principala, oricand. La asta, am luat postarile și le-am comasat, era pacat sa mai stea pe blog fracturate, cand sunt, de fapt, intregul meu iubit. Mulțumesc, potecuta, cu asta am inceput sa scriu.

    2. ..de zăpăcită ce sunt, am uitat sa pun poze. Le-am pus acum. Sunt proaspete, făcute la Tg Mures, pe 2 octombrie, la un simpozion numit „Punți de lumina„, cu lansări de carte de autori contemporani

  1. De departe, e cel mai frumos, cel mai reusit inceput pe care ochii mei au avut bucuria sa il citeasca.
    Voi sunteti marturia existentei iubirii absolute.
    P.S. L-am „devorat acest articol de cand am ajuns prima data pe blogul tau. Am plans atunci, am plans si-acu’. De drag. De voi…

    1. Da, tu le-ai citit pe amândouă, și desi nu știu daca e iubirea absoluta, stiu ca incercam zilnic sa pastram magia acelei zile speciale. Poate nu suntem noi cei mai iubiți dintre iubiți, dar avem un început de poveste ce mă rascoleste si acum, doar gândindu-mă. Iți doresc iubire, multă. Si lacrimi de fericire.

  2. Nebănuite sunt căile. Cu asemănări și deosebiri. Și eu tot de la prima „vedere” i-am spus că o vreau de soață. Doar că era marți. Joi a fost prima întâlnire planificată-cerută, și a avut ca „temă” ascultarea unui radio-cenaclu, la acea vreme joia fiind numită „a tinerilor”, iar cenaclul fiind nimic altceva decât cel susținut de Adrian Păunescu. Se întâmpla într-un ’84, în luna lui Florar. Mai grăbiți decât voi, în prima zi de septembrie eram deja însoțiți pe drumul vieții.
    Cum spuneam, asemănări și deosebiri, dar care ne apropie unii de alții, căci cine să te înțeleagă mai bine, dacă nu cineva cu trăiri asemănătoare?! Până atunci colindasem și eu viața în fel și chip, mai mult cu nereușite.

    Una dintre diferențele majore ar fi aceea că eu nu aș putea așterne atât de frumos poveștile vieții mele.

    Să vă păstrați unul pe altul și să vă bucurați de voi! 🙂

    1. Ba eu cred că poți, dar te las sa ma alinți, că-mi place! Da, Mihai imi spune ca nu crede in oamenii care stau și stau, și stau ..să ce?, zice el

      Ori vrei, ori nu vrei. Simplitatea la el acasă. Totdeauna spune că oamenii complică lucrurile și că foarte repede poți sintetiza ceea ce iți e de folos. Asta e de fapt și secretul prin care chiar reușește sa facă viața un loc plăcut în care să nu ne plictisim și să începem să regretăm. De asta, poate, pe aici, scriu atât de mult despre ceea ce avem, să nu uit că firea mea e diferită și că am tendința să mă ascund în nereușite și povesti despre dezamăgiri. Când anii trec lucrurile se contabilizeaza. Ei, el nu face asta și mă ajuta enorm sa raman intreaga. Bine, mă mai risipesc eu in lamentari, aici pe blog, ca si cand nu mă vede nici el, nici tu, nici alții. Dar e evident ca folosesc plasă de sustinere, sa nu cad. Ma bucura asemănările noastre. Să fiți fericiți. Ah, și incă ceva: lui i-ar fi plăcut să mă ducă la Cenaclu cu Păunescu. Va fi bucuros sa stie ca ai putut sa faci asta..live.

      1. De n-ar fi adevărat, mi-ar plăcea să te pot alinta cu astfel de laude! 🙂

        Cred că voi doi vă completați reciproc, vă întregiți unul pe altul, iar asta este destul de rar întâlnit, zic eu.

        Temelia… Am apucat să văd construcțiile încă în picioare, am văzut, cumva live, transformarea în ceea ce este azi acolo, parcul și blocurile,… Ciudat poate, dar ochii mi-au fost mereu atrași de cariera aceea, care ar fi urmat „să înghită” dealul. Și azi mă uit către ea, așa acoperită deja de plante. Azi este generic spus, căci n-am mai fost pe acolo de câțiva ani. Dar sigur voi da un semn când voi ajunge din nou, poate chiar am să caut din priviri o anumită casă, pe deal. Cred că ar fi interesantă o întâlnire în patru, la o cafea!

        L-am apreciat foarte miult pe Adrian Păunescu. Era un om minunat, care știa să te cheme, să te îndrume către dorul de țară, de neam, de oameni! L-am văzut în două dintre întâlnirile sale publice, spectacole de peste 8 ore, așa cum nu am mai întâlnit nici înainte și nici după. Și te rog să crezi, nu era ușor să menții atenția acelor zeci de mii de oameni atâtea ore!

  3. Și-am citit și recitit cu drag, emoție și gând prea plin de fericire pentru voi, această povestire. Și aș dori tuturor să aibă parte de tot atâta bucurie ca și voi. Și mi-aș dori și penteu mine acest har de a transforma totul în povestiri cu iz de fericire, ce aduce zâmbete pe chip și mulțumire sufletului. Să fiți fericiți! 🙂

    1. Mulțumim. Povestea asta, uitându-mă și la statisticile de pe blog, a avut succes rasunator, poate, după Marile Speranțe și Sunt România și m-am născut odată cu Lumea, cel mai răsunător. În afară de o simplă „șeruire„ pe fb, nu am făcut nimic, dar e semn că oamenii au nevoie de astfel de semne iar curiozitatea lor la câteva cuvinte lăsate a învins. Tu poți face povești oricând, totul e să ieși din conul acela de discretie pe care ți l-ai insușit. Dar teamă imi e ca tocmai asta te va înfrâna și pe viitor.

  4. Chiar daca am mai citit din cele scrise mai sus, recitesc de fiecare data cu placere si bucurie cele ce ti s-au intamplat in ziua de joi, la Temelie! (ce cuvant frumos pentru un inceput!) Slava Domnului ca ti-ai schimbat traseul catre sala si asa ai ramas in tara! Altfel, cine stie pe unde-ti beai cafeaua si-n ce limba scriai be bloguri….
    Esti o norocoasa intr-adevar dar, crede-ma, Mihai imi pare si mai norocos! Va doresc numai bine, bucurii si mult noroc in tot ceea ce faceti impreuna!

    1. Imi place, la nebunie, că fiecărui om îi rămâne ceva după ce citeste povestea. Diferit, bineînțeles. Cineva m-a întrebat dacă Mihai mai are vesta. N-o mai are pe aia, dar are una pe care ar îmbrăca-o și noaptea. Dar e frumoasa. Temelia era o fabrica de ciment, in mijlocul orasului, asa ca după Revolutie s-a considerat ca nu mai e nevoie de ea. Cât despre scrisul meu, eu nu cred ca as fi scris vreodata pe vreun blog. In mintea mea, nu fac asta nici acum, sperand ca titulatura sa nu mă inregimenteze in branse din care nu pot face parte cu inima ușoara. Ma gandesc la o scenă deschisa unde imi prezint vorbele fara sa astept spectatori. Dar mă bucur că vin, nu sunt ipocrita. Asa cum ma bucur de vorbele citite aici pentru care multumesc mult.

    1. NU ȘTIAM CĂ NU AI CITIT-O. O aveam despărțită pe capitole, fix la începutul blogului și oricum de o vreme sunt chitită sa reașez articolele așa cum merită în locuri mai în față pentru a le citi și cei ce nu au dat de ele până acum. Iți spuneam pe fb că m-am intalnit cu o fată dragă blogger, Bianca noastră Nimphetamine, și că am strans-o in brate de parca o stiam de când lumea. La fel vom face și noi, intr-o zi..potrivita, fix ca cea scrisa de mine mai sus, ca din intamplare. Te pup, păpădie!

      1. Om drag, să ştii că m-aş fi emoţionat la fel de puternic chiar de aş fi citit-o de „n” ori. 🙂
        Cum ţi-am spus şi acolo pe fb, îţi spun şi aici că aştept cu tot dragul acel moment, din întâmplare. 🙂 Te pup şi eu, om drag sufletului meu!

  5. Ce fiori m-au trecut, ctind, nu trebuie sa iti mai spun. cat de frumos povestesti si cat de repede am reusit sa vad scena!! Adriana, draga mea, ai o poveste frumoasa, neasteptata si frumoasa, ma regasesc in gandurile tale si le leg de ale mele. Stii, al meu astazi sot, mi-a zis, dupa una din primele intalniri: „ma uit la tine si imi dau seama ca noi o sa imbatranim impreuna”. Si eu am ras atunci in mine…dar uite ca e adevarat. Va doresc din toata inima multa fericire si liniste in casa. restul, vn de la sine, dar acolo este izvorul multumirii, acum stiu si eu. Te imbratisez strans de tot!!

    1. …te-am cunoscut cand schimbarile din viata ta veneau timid și tu le acceptai cu reticență și fără entuziasmul de azi. Atâtea lucruri bune ți s-au întâmplat încât acele zile îmi par doar amănunte și uitare. Mă bucur că ai găsit povestea și mă bucur că ai găsit timp pt ea. Vă doresc să fiți fericiți și să vi se împlinească marea dorință. Măcar vouă! Te pup, cu drag!

  6. E cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care am auzit-o sau citit-o vreodata si ma bucur ca e a ta pentru ca esti o femeie deosebita. Incerc sa invat de la tine si ma faci sa zambesc de fiecare data! Stiu deja continuarea povestii voastre: Si au trait fericiti pana la adanci batraneti, dar tot mai vreau sa aflu detaliile picante :))

    1. Tu mereu spui asta și eu mereu gândesc că n-ai ce învăța de la mine, că eu sunt cea căreia tu îi dai lecții zilnice, lecții de frumos și normalitate, de iubire caldă cu iubitul și fiul tău. V-am zărit, într-o zi, în carne și oase, ca să mă exprim așa. Erați toți trei și râdeați cu toată ființa voastra. Nu știu dacă povestea asta e cea mai frumoasa, dar e atipică, e plină de picanterii și de momentele acelea în care n-ar trebui sa faci asta, dar faci și culmea mai iese și bine. Apropo, iți voi da un link sa vezi ce am pățit cu cel ce imi spunea frumoaso, la doar puțin timp după aeasta intamplare și să vezi că nici atunci n-am dat bir cu fugitii, desi in alte condiții fugeam demult. Te pup cu drag, capricoarna mea..

  7. Wow, ai avut curaj sa te lasi in voia sortii! :)) Adica, se vede ca e mana ei aici, dar ai avut curaj sa te urci in masina unui necunoscut. De aia te duceai tu la sala in rochie si pantofi cu toc in ziua aia, in loc de tenisi si pantaloni scurti? 😀

    1. Pasajul cu rochia și toculețele nu e pus intâmplător. Mi se mai intampla sa plec imbracata astfel, pentru ca sala imi intrase in obiceiurile zilnice și nu totdeauna aveam timp sa fiu imbracata ca pentru un drum la sala. Si da, punctez cu multă bucurie, acum, ca am avut curajul și bine am facut, altfel aș fi fost roaba preconcepțiilor și nu as fi putut fi iubita de cel mai bun barbat de pe pamant. Bineinteles ca nu as fi aflat niciodata asta, dar acum ca stiu, mă felicit ca am facut asta. Vorba sotului: „Măi, eu as fi vrut sa te cunosc la bibliotecă, dar nu mi-a iesit! Iar eu am alta-„Dacă aș fi știut că undeva e un om atât de potrivit mie, nu l-aș mai fi așteptat printre lacrimi și intrebări fără răspuns ci m-as fi dus in căutarea lui. „

      Însă, lucrurile au stat altfel și sunt mulțumită că a fost perfect în toată imperfecțiunea momentului. Te salut cu drag!

    1. Da, Dani. Nu cred în efuziuni de sentimente precum artificiile care ard și vezi doar cenușa în urma lor , după puțin timp. Cu adevărat mă întorc cu bucurie în acea primă zi dar s-o culeg și s-o aduc în prezentul nostru. Dacă încă se potriveste în puzzle, am câștigat. Si tinand cont ce greu am obținut-o amândoi, suntem inca recunoscatori. Aici e secretul, sa nu uităm ce rau ne a fost inainte….de a fi impreuna. Mulțumesc, Dani, pentru că ai trecut prin prima mea poveste, în toate sensurile…prima. Succes în tot ce faci!

  8. Da, din pacate de-abia acum am reusit sa citesc. Dar am descoperit o „mina de aur” aici… Am descoperit locul de unde sa-ti iei zilnic binecuvântata „pâine muiata-n vin” si sa te simti mai bogat sufleteste si spiritual.

  9. Prima fotografie spune totul! Umărul acela pe care îți sprijini duios capul întruchipează întreg UNIVERSUL tău. Pe voi nici măcar linia imaginară a ecuatorului nu vă va putea despărți.

    1. Simona mea dragă, să știi că te urmăresc îndeaproape zambind la cat de frumos ti-a asezat viata, in brate, cel mai frumos dar. Multumesc pentru generozitatea ta de a-mi aseza aici cateva cuvinte. Stiu cum e de limitat timpul de mamica. va imbratisez

    1. Multumesc, fata mea veselă. Sunt lucruri pe care le port in inima mai altfel decat pe celelalte. De aici am „devenit” fericita. Si acest „devenit” chiar sintetizeaza tot ce vreau a spune. Te imbratisez.

  10. E foarte frumos când „povestea” devine realitate și magnific când realitatea e ca un basm nemuritor. Să fiți sănătoși și fericiți, dragii mei!

    1. …ce frumos ai spus-o, Nicoleta! Totuși, realitatea e banala, noi nu. Uneori cad și ma sperii de fiecare vorba, alteori escaladez munti cu el alaturi. In final, suntem doar doi oameni care spera sa ramana cat mai multa vreme in poveste..

  11. Am recitit textul tău. Nici nu puteam altminteri, căci memoria mea nu este strălucită, deși rețin ceea ce nici n-aș crede. Spre exemplu, acele versuri puse de tine pe FB, care, spui tu, au fost postate pe o pagină de-a mea, le recunosc a fi citite, dar n-am știut unde și când.
    Ne asemănăm în multe privințe. Chiar și în modul în care ne-am cunoscut consorțul. Sigur, când voi ajunge pe la voi, voi voi să ne cunoaștem, la o cafea, dar nu între animăluțele voastre, care s-ar putea să nu ne accepte în ograda lor, deși, eu sunt un bun prieten al lor.
    Ți-am mai spus că, la un momentdat, am avut impresia că am văzut casa voastră? Doar că, era înainte să aflu de existența ta.

    1. Da, mi-ai spus și de casa, și de asemanarea in inceputuri. Casa mea nu mai are niciun farmec de cand s-a ivit măgăoaia de bloc, asa ca cei 6 blanosi au devenit, acum, raul cel mai mic in toata existenta mea.

  12. stii ca si eu mergeam la sala in 2005 fix inainte sa mi cunosc sotul? si eu aveam planuri de emigrare, de fuga, de scapare de mine insami. si eu l-am cunoscut pe un drum pe care l am facut doar atunci, doar in ziua aia, niciodata inainte si de multe ori dupa, dar alaturi de el.
    sunt asa momente in viata care pur si simplu parca sunt scrise dinainte si noi nu avem puterea sa ne impotrivim.
    am citit povestea asta de vreo cinci ori si tot descopar cate ceva nou in ea de fiecare data :).
    sunteti niste minunati si inca visez la o seara prelungita in patru sub un cer de stele 🙂

    1. Da, Vavaly, imi amintesc povestea ta, parca era ceva cu trenul, dar nu sunt foarte sigura, insa stiu ca unele lucruri sunt inevitabile. Eu nu mai speram la nimic, dar la nimic, asa ca pot spune ca m-a luat pe nepregatite toata intamplarea. Parca tot sper sa ajung la Braila, mai ales ca aveti singurul loc din tara unde se fac niste oochelari de vedere speciali, despre care nu mai stiu sa-ti spun nimic acum, dar promit ca trimit link.

  13. Frumoasă aniversare! La mulți ani fericiți! Și să vă amintiți de acest început și pe la 100 de ani!
    Frumoasă evocarea acelor momente minunate. Un început cu adevărat… „magic”. Mai ales atunci când este atât de neașteptat.
    Numai bine și o zi minunată! 🙂

    1. ..multumim, Alex. Sunt intre vacante, ba vin, ba plec, dar uite ce cuvinte fruumoase gasesc pe aici și multumesc mult pentru ele. Da, nu ne-a fost simplu sa ne gasim, dar acum stim ca meritam sa ne asteptam. Un iulie frumos..sa aveti!

    1. Va multumesc nespus de mult pentru fiecare litera asezata aici. Azi, am primit cu drag toate urarile voastre, si ma bucur sa va pot raspunde si sa stiu ca mi-ati fost alaturi in zi fermecata din care plec doar ca sa ma-ntorc. Va doresc un iulie cu izbândă și bucurii..

  14. La, încă, mulţi împreună!
    Să fiţi, mereu, spontani ca în amintirile tale şi tandri ca în pozele din articol ( căci micile gesturi fac şi spun mai mult decît toate discursurile).

    1. …da, nimicurile ne intregesc. Bucuria de a fi impreuna, dar fără preț, căpătat atat de tarziu parcă a nu uita niciodata cat de greu se gasesc oamenii și cat de usor se pot tine aproape. Multumim tare mult. Am fost putin plecata. Ma scuz pentru raspunsul intarziat.

Lasă un răspuns