Tăcerile libelulei albastre

Mi-au tăcut fricile și curajul.
Au tăcut pe rând.
A tăcut și lacrima.
În surâs a tăcut!

A tăcut și vorba,
S-a dus pe munte
Să asculte liniștea cerului
Și flori de colț cum dorm.

A tăcut pasul care nu pășește.
Nici zgomot de piatră nu e.
Nici sfârâit de asfalt topit,
Nici clinchet din udul pietrei cubice.
E o surzenie totală!

E liniște dar nici pe aceea nu o aude nimeni!
E doar o aparență că totul ar fi,
Că ar putea,
Că ți se pare!

În timpul ăsta, prin fisuri de celule rătăcite
Efervescent, două libelule albastre
Zumzăie fericite!
Nimeni nu le știe!

Pe perdeaua albă se cred ornamente de bal.
Casa tace, ele se zumzăiesc din nou,
Se răsucesc, se așază ca pe niște șezlonguri,
Spre tihnă!
Și iar se face liniște!

Pe jos, un motan numără aripi de libelule albastre.

Și iar am tăcut!
De ciudă!

23 septembrie, Brașov..

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Schimb: Eu sunt foc, și tu ești apă/Devin apă, și tu foc

Poate n-am iubit destul,
Și nu știu eu cum să fac,
Tu ești strigăt, eu sunt dramă,
Tu ești rost, eu sunt păcat.

Nu cred că pe vorbe rele
Poți clădi un colț de timp,
Trandafiri sădiți în stele
Nu vor înțepa nimic.

Tu mă știi cu amănuntul,
Eu mai sar câte-o etapă,
Suntem unu lângă unu,
Eu sunt foc, și tu ești apă.

Se învârt rotițe multe,
Anii trec, de parcă-s rupți,
Când o ceartă se ascute,
Devenim, deodată, muți.

Viața e o strategie,
Și sclipire cu măsură,
Comedie, tragedie,
Dar noi doi, o aventură.

Nu știu ce vorbesc acuma,
Poate aflu într-un final,
Eu scriu versuri, tu cânți lumea,
Tu ești plus, eu un egal.

Dar în toate adunate,
Suntem ca la loz în plic,
Toate-s necâștigătoare,
Iar câștigul nu-i caștig

Dacă mergi pe bâjbâite,
Și te-ncrezi doar în noroc
Și cu bune, și cu rele,
Devin apă, și tu foc.

 

sursa – pinterest

Puținul tău e multul meu.., mai mult sau mai puțin

(sau invers)

Sunt lucruri ce se zbat în noi,

(Puțin la tine și mult la mine)

Cred eu, sperând că-n amândoi 
Se scurg senzații de mai bine,

(Puțin la mine și mult la tine)

În carusel de încercări,
Se strâng oftaturi diferite
Al meu e lung, prelung, în zare
Al tău cumva de ușurare,

(Puțin la tine și mult la mine?)

Îmi strecor gândurile-n saci,
Le leg cu funii învechite,
Tu le lași libere și taci,
Și numeri vorbele grăbite

(Spre mine mult, puțin la tine.)

Ce-o cântări iar inima?
Cu ce măsuri nedeslușite?
Oare n-o ști că-n matca sa
Stau lucrurile-nghesuite?

Și că ce-n mine se-nfoaie,
În altul se adună ghem,
Eu pun cuvintele pe-o foaie,
Dar tu în minte le așterni.

Iar focul meu, precum nebunii,
Pare de neoprit, nestins,
În tine ard mocnit tăciunii
Și nu te plângi că-i totu-aprins.

În lumea asta calc pe trepte,
O faci și tu, că-i drumul lung,
Dar chiar lași viața sa te-aștepte,
Când eu nu pot nici să te-ajung.

În drămuirile din zâmbet,
Eu pun, mereu, virgulă, punct;
Tu scoți, ades, ce ai în suflet
Fără să spui că e prea mult

(La tine și puțin la mine.)

Suntem atrași de cei ce par
A semana cu noi, pe alocuri,
Dar mai mereu vedem c-apar
Coincidențe, nenorocuri;

Și de nu ai un pic răbdare
Să vezi că în tăcerea lui
E strigatul fără-ncetare
Ce stă-agățat și de al tău cui,

Vei poposi pe trepte pline,
Aglomerate de mulțimi,
Vei rătăci spre acel bine
Dându-ți cu rest…. multe sutimi…

….de viață diferită!

(puțin …sau mult …din ce ne e dat să fim, împreună!)

puțin ...sau mult ...din ce ne e dat să fim, împreună!)
puțin …sau mult …din ce ne e dat să fim, împreună!)

Punct și de la capăt

Punct și de la capăt, ar fi o idee de început perpetuu, dar suntem mult prea ocupați să continuăm, să mergem pe drumul cu ecou sau fără, doar pentru că ne e comod și ușor.
 Însă, când descoperi că strigi atunci când taci, nu te mira prea tare! Ai făcut-o și ieri, când pe pietrele albe cu dureri scrijelite de vreme ți-ai adunat pașii într-un mers a întoarcere. Auzisei o taină pe care ți-o doreai scoasă din tine ca pe o căpușă rătăcită pe brațul stâng. Îți-era frică, în schimb, să nu rămână în tine vreun ecou așa cum ar putea rămâne capul gânganiei urâcioase. Te-ar fi imbolnăvit de neputință. Să taci sau să spui, să strigi sau să devii mut pe vecie. Vorbele curgeau în zgomote necunoscute și te bucurai că nu-ți amintești de tulburarea de ieri. Nu știai, însă, că tainele sunt prinse în tine prin legământ cu viața.
De câte ori aud o veste proastă nu mai am, pe loc, nicio reacție. Era o vreme când urlam, indiferent cât de apropiat sau nu era cel despre care se vorbea. Urlam căci nu asimilam informația, nu o puteam include într-un loc al nenorocirilor inevitabile. Nu eram obișnuită cu asta și nici nu credeam că va veni un timp al obișnuinței. Credeam că astfel de lucruri sunt rare și mereu…pentru alții. Acum, ascult, plec privirea, mi se încleștează maxilarele, mi se face inima cât un purice, zic sec în gând „altul la rând” și aștept să treacă. Și cad în muțenie. De multe ori când se vorbește de Apocalipsă, de lipsa confortului cu care ne-am obișnuit atât de tare, când ne învârtim  prin lumea asta dependenți de gusturi, mirosuri, gadgeturi și prostii trecătoare, nu pot să nu mă gândesc la ce aș face în acest caz. Soțul meu vine mereu cu soluții; mă vede vreo Xena războinică, gata să lupte pentru hrană și căldură, pentru supraviețuire tainică. Nici vorbă de așa ceva; îl las să creadă asta, deși îi șoptesc cu glas de catifea străvezie, mai, mai să nu se audă…„eu mă așez într-un colț și aștept să-mi treacă sau să treacă totul”. Nu trec. Nu-i nimic, mă trec eu. Mi-ar fi suficient.
Totdeauna am făcut diferențe între a spune sloganuri, de a fi în șabloane cunoscute, de a trăi după reguli și repere teoretice, și viața cu tumultul, plus imprevizibilul ei. De asta nu pot folosi cuvântul „niciodată” cu ușurință. Nici măcar nu știu de ce a fost inventat acest cuvânt căci este greu de definit și ușor de încălcat. De fapt și „totdeauna” e un cuvânt greu. În ultima vreme am ceva cu unele cuvinte: „uneori”, „curând”, „trebuie”, „niciodată”, „totdeauna”, „șablon”, „clișeu” și „strigăt”.
 Și azi  încerc să revin cu strigăte de cuvinte, mai domoale, mai așezate, uimite de tot ce se întâmplă, cu tristețe, cu emoție, cu speranță și cu licăr de lumânare fumegândă.  Se aude strigătul plânsului. Strigătul celor care speră, strigătul vieții, strigăt de îngeri ridicați prea repede la cer. Oare să ne fie, după atâția ani, glasul viu? Oare Dumnezeu va lăsa peste noi câte o pană de speranță? Oare  nu vor fi în zadar frământările noastre, din nou? Oare tributul morții să ne fie uitat și strigătul de pasăre Phoenix mut? Oare când vom viețui fără teamă? Oare de ce să nu ne clădim viața doar pe ziduri trainice și nu pe ruine de vieți sfărâmate, de iluzii, de dezamăgiri venite pe neașteptate? Oare cum se descurcă în momente cumpănă optimiștii acestei lumi? Cum să scad din  privilegiul traiului lin, dramele celor din jur? Să rămân senin, doar pentru că nu e vorba despre mine? Să trăiesc fără „drobul de sare” înțeleg, dar nu pot trăi fără să nu simt cât de greu poți face față celor pentru care nu existi decat dacă faci față luptelor moderne ale acestei vieti. Trist, suntem abandonati rapid, de ai îndrăzneala să nu te dezici de ce ești, de ce crezi, in ce crezi. Esti aratat cu degetul, de parcă ceri cuiva sa te urmeze și nu doar sa respecte alegerea ta.
Tinerii acestei generații sunt desăvârșiți. Îi privesc și deși mi-aș fi dorit să mă regăsesc în chipurile lor eu nu mă văd. Și nu-mi pare rău. Mă bucur chiar, pentru că ei vor fi mai buni, mai dârzi, mai curajoși, mai deștepți, mai educați și mai plini de conținut decât am fost noi. Și așa cred că trebuie să fie. Sper doar să nu-și robotizeze emoțiile. Să le poată deosebi de cele induse de situații, de oameni care se pot folosi de tinerețea lor în scopuri mai puțin fericite.
Am rugăciune și candelă aprinsă. E nevoie. Ca într-o duminică din casa bătrânească, unde sub icoană fumegă uleiul încins din focul credinței.  Și da, cred în forța noastră, cred în tinerețe și în puterea de a ne vindeca. Și mai cred în lumina cuvintelor. Zilele trecute am citit o replică:

„-Nu cred în Dumnezeu!

-Nu-i nimic, el crede în tine!”

Sunt sigură că Dumnezeu chiar crede în noi, indiferent de ceea ce vor ochii noștri să vadă, inimile sa simtă și sufletele revoltate să nege. Vor nega o vreme cei cârcotași. Dar nu vor nega tainele existenței noastre. E prea mult Dumnezeu în fiecare. Nu trebuie să fiți de acord cu mine. E  doar ceea ce simt și vad, și nu mă dezic, oricâtă durere prind în mine.

 

Viața nu e doar strigăt, dar nici muțenie; nu e doar luptă, dar nici resemnare, nu e amar dar nici dulce. Insa, traim, existam, vietuim, cu sens pentru fiecare clipă de mâine. Și-mi alung tristețile, într-un surâs cu speranță, căci vreau să cred și să nu mă dezic de ce sunt. Am făcut-o, cândva….

 

De aveti in jur un om care are nevoie de un cuvant bun, oferiti-l azi. Maine..e doar un maine. Punct și de la capăt.

 

Peste puteri

io

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mă strâng durerile de altădată
Şi-mi cad păcatele din cer,
Crezând că, de le ascund pe-o şoaptă,
S-or estompa ….. peste puteri.

Revine mai mereu o teamă veche,
Mă tulbură şi-mi strânge inima cumplit,
Peste puteri îmi e s-o fac să plece,
Şi-o retrăiesc mereu, la infinit.

Peste putere îmi e să ţin de oameni,
Să-i prind în juru-mi doar cu iţe moi
Dar ştiu că mulţi din ei devin icoane,
Iar alţii doar străini cu ochii goi.

Cu tinereţea n-am făcut eu pace,
Privesc la chipul ce-mi zâmbeşte pal,
Peste puteri îmi e să văd un rid ce zace,
Cam desfrânat, pe tenu-mi de opal.

Peste puteri mi-e viaţa şi trăirea,
Peste puteri mi-e strigătul de ieri,
Peste puteri nu-mi e, în schimb, iubirea;
Pe ea o simt, o cert, o retrăiesc şi-o iert.

 

Tema provocării de luni, din cadrul clubului celor 12 cuvinte, e ”Peste puteri”. Peste puteri mi-a fost să stau deoparte şi mi-ar plăcea să vă fie peste puteri să nu încercaţi a citi şi celelalte scrieri din tabelul găzduit de Eddie.