Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Tristețea de după tristețe

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Când deschizi ochii și privești în jur, și auzi somnul murmurat al celui drag, zgomotul de la coada pisicii, care face ca mine, când vedem că e prea devreme să ne trezim – ea își suge coada, cu zgomot, ca un copil cu biberon, hazliu pentru mine, și adoarme instantaneu, cu ochii pironiți pe mine; eu respir sacadat, inspirând și expirând zgomotos și adorm lin, ca o zi de mai fără griji.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Amar când înghiți, cap greu ca după o mahmureala zdravănă, oftat prelung, gând bun strecurat cu pipeta: „No, avem treabă. Punct și de la capăt!”

Nu dispare mahmureala din cuvinte, dar primesc leac de beție blândă din cozi roșcalii de pisoi care dorm unul peste altul în coșul lui Toto. Doamne, înduioșător Toto asta al meu. Nu a înțeles de ce coșuțul lui nu îi mai e loc de odihnă. Era piticul din poveste care întrebă, cu ochii de astă dată, „cine doarme în patul meu”? Și iar privea în jur, așezat lângă coș, uitându-se când la ei, când la noi, așteptându-și rândul. Rândul nu venea, dar el nu știa asta.

Și îmi anulez amarul cu amarul unei cafele și privesc orașul întomnat roz și pufos ca un tablou unde nu a mai ajuns culoarea. Spre pădure, aburi de viață îți dau speranța că așa se vor ridica și aburii negurilor din tine.

Mă cunosc, însă. Îmi trebuie motivație puternică să reușesc a fi cea cu dor de bucurii noi și cuvinte dăruite. Pe acestea din urmă le simt grele, de plumb, risipite aiurea, găsite prin colțuri, de lume, de pădure, de virtual aglomerat, chiar.

Mereu am nevoie de o motivație puternica să vad ceea ce nu văd cu ușurință. Sunt că Toto lângă coșuț. Înțeleg dar nu pricep. El nu renunță. Eu, da. Pun punct și caut alt punct să îmi trasez linia drumului. Alt drum, cred. Sună telefonul soțului. Eu iar nu mai am. Sunt fata fără telefon în secolul telefoanelor. Nimeni nu ar crede, dar nu îmi pasă. Am renunțat la abonament după 15 ani. Mereu renunț la câte ceva. Uneori e bine, alteori nu. Vorbesc cu prietena mea de lângă Roma. Îmi zice că dacă nu vin de bună voie, îmi ia bilet de avion și mă obligă a veni. Tac. Nu promit. Nu știu să promit. Eu port cu mine niste aripi de-alea drepte, cu lucruri făcute corect. Doar că aripile alea nu mă ajută să zbor, ci doar sa mă împiedic în jur și mai tare. De oameni, situații, întâmplări.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, când totul e vesel în jur și tu zâmbești forțat, că așa e corect cu cei din jur care nu te vor tristă. Lumea e veselă și de nu e. Lumea vrea culoare, vrea să râdă la bancuri, ca acela pe care i l-am zis altei dragi mie, și care e de fapt chestie reală a unui om din vechile mele vieți, alea trăite demult: „Sunt așa de obosit că m-aș culca cu oricine!”

Deja zâmbesc, mă trezesc, verific pisica dacă a ieșit din grevă. Nu a mâncat de vineri, de când am adus pisoii-spectacol. Mă lasă să o mângâi. Ne trezim de tot și promit sa fac doar ce mă bucură.

Sunt prea bătrână pentru tristeți continue, dar insuficient pentru a trece ușor de la o stare la alta. Viața mea e frumoasă. Nu o voi umbri, așa că trasez punctului meu drum. Primul, la brutarie. Îmi premiez perseverența. O tarta cu prune și o felie de pâine cu maia sălbatică.

Al doilea drum nici nu va mai conta. După masă, pe la șase, am o întâlnire de taină. Scutur, așadar, ziua de ieri și îmi prind în piept mărțișor de frunze. Ce dacă e toamnă! Eu marțișorez începuturi. Mi-a rămas mie septembrie mic, dar cui ii pasă? Punct și de la capăt.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, dar și mai greu ar fi să nu văd ce oameni frumoși am în jur, ce lăbuțe fericite sunt acasă, ce sănătoasă sunt și câte bucurii îmi zâmbesc oriunde aș privi. Deci cum sa las o tristețe să învingă multul binelui?

Voi? Citiți de vreți și nu mă bateți, bărbătește, pe umăr! Azi, nu! Azi, dați-mi leac din zâmbetele voastre, realizările voastre, bucuriile voastre. Molipsiti-ma și pe mine! Rog, frumos!

 

Toamna in curtea mea! – foto.

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Cămașa mea de noapte

 

Se scuturase toată iubirea din povești,
Cernea din ropotul de zâmbet întâmplări suave,
M-am așezat în drum și le-am cules, firesc,
Purtam, încă, pe mine, cămașa mea de noapte.

Zornăiau tainic fapte și… jurăminte fine,
În poala-mi de mătase se amestecau emoții,
Genunchii mei trădau ce dor mi-era de tine,
Iar pe cărări de piatră pierdusem doar saboții.

Desculță căutam ca-n basmul de demult,
Cu Hansel și cu Gretel, când semne au lăsat,
Vreo două mici istorii cu freamăt și tumult
Să întregesc romanul ce pare demodat.

Prin pletele-mi nuiele mi se ascunde fața,
N-am zămislit nuvela promisă printre șoapte,
Pe tivul invizibil se tighelise viața,
Iar eu, încă-mi purtam cămașa mea de noapte.

Mai bine adorm cuvinte, iubirile, trecutul,
Ce rost mai are acuma să țes povești tăcute?
Cămașa mea de noapte fusese, totuși, scutul
Realului din tine pitit în nopți absurde.

Nu mă trimite-n lume să prind muze boeme,
Voi pierde încet măsura și visele deșarte,
Și nu voi scrie cartea, nuvele sau poeme,
Mai bine aș adormi-n cămașa mea de noapte.

Și m-ai rescrie tu, privindu-mă cum dorm,
Cu mâna pe-a ta frunte, căci eu-ți vorbesc prin somn.

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Suspendată-n așteptările vieții

Lumea va avea mereu așteptările sale în ceea ce te privește. De fapt, de ce vorbesc eu la general, când orice lucru bun sau rău, care mi se întâmplă sau doar trece tangent pe câte o muchie de gând mă face să scot o părere personală. Da! Si ea, lumea, se va mira că nu ai chef de desfășurat vorbe și altfel decât cele scrise aici pentru toți ochii, se va mira că nu răspunzi multor întrebări sau că nu te implici acolo unde se crede că ai putea intra fără prea multe invitații.
Uneori, mă apucă așa admirația față de oamenii care sunt în raport cu mine… cât un egal cu zero. Mai precis, nu contez pentru ei nici măcar cât să-mi pronunțe numele. Și culmea, îmi vine să-i aplaud pentru unele decizii și mie să-mi dau două palme să mă trezesc din basmul închipuirii. Doar că mi-e lene și se vede asta, rămân cu admirația și cu litere tastate. Si da, daca față de aceștia îmi rămâne admirația sunt unii care îmi dau fiori pe șira spinarii cu aspectul lor blând și politetea plină de ipocrizie. Și credeți-mă, știu ce spun, am experimentat o vreme asta, dar am alungat-o după ce mi s-au predat lecții zdravene de iubire și sens.
Eu sunt făcută să dezamăgesc. Simt asta cu fiecare zi. Simt asta când observ reacții la care nu m-aș fi gândit căci, în superficialitatea și graba mea, îmi trec ochii și sufletul doar pe ce îmi pică în cale. Si-mi pică semne faine, chiar, unele de parcă le-ai cerut noaptea, cand te cotropesc cuvintele sub forma de poezii.
Ce? Nu știați? Eu când adorm sau dau să mă trezesc, scriu, într-un somn conștient, versuri care nu ajung niciodata cu formă si fond. Flutură doar prin mintea mea, mă fac să am zvâcniri, să mă ridic și să le scriu pe o foaie, dar mă desprind atat de greu din gheara somnului încât îmi zic că vin ele și altadată. Nu vin. Vine realitatea. Si realitatea e cu cafea cu lapte, azi, de exemplu, și emoții trimise de alții. Pe care le ignor, că am treabă, dar nu atât de multă cât să nu-mi cânte degetele, pe tastatură, „poezia” săptămânii:

De m-aș schimba, aș vrea să alung gânduri-păsări ce-mi ciocănesc în geamul îndoielii,

Dar asta ar însemna să am echilibru, pe cand eu am doar o cumpănă

Din aceea pe care ne dădeam când eram mici și era musai să fie cineva și în partea cealaltă.

Uneori se mai așaza vreunul, acolo, și mie îmi intră apele în matcă,

Dar alteori rămân suspendată pe un fir de gând…

Și fix când scriam toate acestea, am aflat, din nou, că unui om i s-a suspendat viața în neant. Cu alte cuvinte, sa fim fericiți. Viata e tot ce avem, restul sunt amănunte!

Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Eu sunt tot ce vrei să fiu

Din sobă sar scântei,
Scântei ce nu aprind nimic în jur,
Ca nişte vorbe rătăcite împrejur,
Ce nu ating, chiar dacă vrei,
Dar lasă urme pe podea,
Ca vorba grea.
 
 
 
Şi-i cald, şi-n vatră sunt tăciuni
Aprinşi. Nu-i chip s-adorm,
Nu-i chip să prind minciuni
Din vorbe ce trimiţi… molcom
Exact …prin somn
 
Din rubiniul vinului matur
Încerc să îmi îmbăt tăceri,
Adulmec parfumate adieri,
Dar cad pe dantelate pături,
În ațipiri fără înnoptări
…și asteptări.
 
Iubirea-i culcușită strâns
Pe baldachine, prin cașmir,
Visează lumi și beduini
Și nu-i e clar de-i sunt popas
Sau doar Șeherezadă-n vis,
…de necuprins.
Dar eu mă știu că torc povești
Si-ți mângâi părul și te port
In fiecare sunet din alcov,
În farmece de curtezană,
Șeherezadă, amazoană, caci eu sunt tot
….ce vrei sa fiu. Atâta știu.
 
 noi-noi
Eram datoare cuiva cu un poem de dragoste. Atat mi-a iesit.
*Din ciclul – Momente cu tine
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Nopţi albe

Noaptea se ridica uşor şi deasupra noastră bântuiau zorii dimineţii, amestecaţi printre scaune de autocar în mers. Mi-era somn şi picoteam inutil, încercând să iau parte la simfonia de expiraţii şi inspiraţii, unele chiar în tandem. Nu puteam. Scaunul meu era nedrept pus cu spatele în sensul mersului şi imaginea, care mi se înfăţişa generos în ochii mei obosiţi, nu mă îndemna la nimic. Organismul meu refuza să se dea bătut şi uite-mă cum încercam să-mi port imaginaţia în lumi pestriţe.
Niciodată nu mi-au plăcut nopţile albe, nopţi de nesomn şi zbucium, nopţi sortite eşecului din start, datorită plăcerii mele de a-mi consuma ideile în somn şi de a primi vizite nocturne in vise simple, fără zbucium, care să mă lase să mă odihnesc. Nu am învăţat noaptea, nu mi-am consumat amorurile până in zori de ziuă, nu m-am purtat în chefuri obositoare decat arareori. Pentru mine noaptea e sfanta şi caldă, e balsamul de peste zi care-mi alină orice gând rău sau întâmplare nepotrivită. Chiar dacă mă culc după miezul nopţii am nevoie de somnul prietenos şi magic, inconjurată de linişte sfântă şi întuneric cu clipocit de lună sau stele. Sunt fata nopţilor ca smoala  şi orice tulburare a tabieturilor mele mă nelinişteşte şi agită. Aşa eram şi acum, din păcate, într-o stare ca de beţie dulce din care nu aveam cum să ies, încă.
Mă chioram cu greu într-o revistă, de-aia, de ne spune,  de ne ceartă şi se dă mare cum le ştie ea pe toate. Mă gândesc că cele care scriu acele articole sunt nişte „famme fatale”, ceva, prea sunt îndesate cu soluţii în fiecare buzunar: şi când soţul vine supărat şi cu chef, dar mai ales fără, şi când e nevoie de ele ca gazdă, cu soufleul perfect crescut şi mirosul ieşit demult din casă, ba… persistând  în aer iz de chanel, dacă s-ar putea. Cât despre poziţia nu ştiu care, ce o aplică tocmai pentru a nu fi părăsite de iubitul, soţul sau ce s-o mai găsi prin dormitorul lor, cum zic fetele în articolul de la pag 34,  zău că le-am dat grad şi valoare şi mă fac de-a dreptul curioasă să le cunosc personal.
Uit ce scrie în celelalte pagini, pana la cea cu nr 34, răsfoiesc orbecăind încă vreo trei reţete de fericire, jur sa le aplic, dacă nu le uit şi mă fură din nou peisajul. Tot nu se ridică negrul ăsta al nopţii de tot. Motiv pentru care iau la purecat feţele tovarăşilor mei de călătorie. Pană să trec peste cei adormiţi, (piu…drace, ce limbaj am), mă uit la o fata tânără, zveltă, ca un fir de păpădie, cu bucle rebele, fix ca puful ce-l aminteam, parcă gata să-şi ia zborul. În contradicţie cu părul îi e faţa cea albă şi fină, cu nişte ochi în care se vede că se ţes întâmplări numai de ea ştiute. Îi surprind zâmbetul, ce pare să spună „dacă aţi şti voi” şi modul cochet în care îşi lasă capul pe spate. Mă intrigă cumva. Îmi vine să ţes chiar eu o poveste în jurul ei, mirată şi de faptul că nicio clipă nu şi-a scos telefonul, cum face majoritatea din autocar, chiar şi eu.
Cineva şopteşte-n telefon, monosilabic aproape, dar tot aud, un „te sun eu” şi, imediat, mă priveşte a scuză. Mă fac că nu am observat şi sar peste moment cu delicateţe. Fata păpădie se joacă cu mâinile pe geam, parcă încercând să prindă luminile între degete. Mai la dreapta, un bărbat cu un păr lung prins în coadă, în care observ o majoritate de fire albe, murmură fără ecou ceva, cred că ipod-ul lui răsună, în urechile proprii, numai muzică rock. Sar, din nou. Prea uşor de tivit poveşti în jurul lui. Bătrâna doamnă de la geamul cu numărul cinci din dreapta, rujată strident, de se vede în lumina asta difuză, aţipeşte periodic, precum găina, plecându-şi capul înspre faţă. Se trezeşte ruşinată şi iar are, şi ea, acelaşi gest de verificare, dacă a fost văzută, cumva,  de cineva.
Intuiesc privirea şi mi-o mut pe a mea spre o doamnă mititică, ca o bijuterie colorată şi foarte delicată, care dormea de-a binelea pe umărul unui domn la costum, cam tânăr pentru ea. Îmi torc o poveste despre cum se îndreaptă şi ei spre mare, într-o escapadă demnă de un love story, cu iz de amantlâc. Mi se va spulbera povestea, după un timp, când doamna bijuterie se va fâstâci grozav la trezire, văzându-se atât de intim apropiată de mai tânărul ei companion. Şoferul nu a pus muzică încă, dar după degete îi simt nerăbdarea şi ne dă încet deşteptarea cu o melodie a Direcţiei Cinci, „Am nevoie de tine”. Cine n-are, zic…şi mă trezesc de-a binelea în foşnituri şi căscaturi succesive.
Se aud telefoanele date pe mic, dar cu indicaţii precise. Cuiva îi e foame, altul se caută de cafea, mie îmi întinde cel din faţă o banană mică. Rămân pironită cu privirea pe el. Mă ferisem toată noaptea să-l adulmec, ca să zic aşa, prea avea chip de manechin şi gesturi educate. Nu-l refuz, dar am un  entuziasm controlat. Mai ar fi o oră şi ajungem. Pornesc o conversaţie timidă cu tipul cu banana. Bre, manechinul, frumosul, ce uitaserăţi? Se dovedi a fi de fapt culegător de folclor. Ăăăă! Adică, cântă? Adună cântece? Ce face omul ăsta? Mergea la Enisala şi nu mai ştiu unde prin Dobrogea, pentru nu ştiu ce proiect complicat. Vocea lui cu timbru grav se opri la un moment dat, când mă văzu pe mine atentă doar din politeţe.
 În sfârşit ajungem. Mulţumesc în gând că am avut inspiraţia să aleg acest mijloc de transport şi îmi iau cu grijă bagajul din burta autocarului. Băiatul folclorist mă salută scurt şi se depărtează, tocmai când telefonul lui suna: „Mă suii în dealul Clujului”.  Zâmbeam. Clujul era atât de departe şi atât de aproape, într-o secundă. Mă trezesc spunând: Bună dimineaţa, toamnă…la mare, fără soare! Rămas bun noapte albă din somnul unora în jocul meu!

Postarea face parte din provocarea de luni, a clubului celor 12 cuvinte, o temă fixă ce-şi spune ”Nopţi albe”. În acelaşi tabel găzduit de Eddie veţi găsi şi alţi bloggeri jucători. Eu am trişat, dar cum regulamentul permite, am reactualizat o scriere mai veche.