Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Un ciob din viață, un ciob de viață…

 

Nu accepta să rămâi într-o situaţie distructivă din cauza unui fals simţământ de vinovăție!

 

Când inima îți pune o bătaie-n plus
Și te-a-ntomnat rugina unui gând,
Când ești o trecere în visul său apus
Și rost pierdut din ciob de jurământ,
      
Când ochiul cel de sticlă scapără văpaie
Și dă lucire seacă într-un răgaz tocit,
De ai durere veche  și parcă te-nconvoaie
Zadarnicia vieții în mersul său topit,

 

 

Să-ți porți în tine golul, să nu-l lași la vedere
Ca pe un negru vis cu mărăcini pe poale,
Să-i faci tunel sau luncă, să-i construiești avere
Din lacrimi neprelinse spre alte inimi goale.

 

Să-mpodobești ce cade. Ce-i dărâmat adună.
În flori cu miez de lume, de catalpa, s-ascunzi
Și fericirea surdă și inima senină
Și să păstrezi secretul adânc, să nu te-afunzi!

 

 

Din must sălciu, știut, cu urmă de trădare,
Am dat să bea cuiva, păstrând în mine amarul,
Degeaba am rodit, cu timpul, a răbdare,
N-am mai schimbat nimic, chiar daca am spart paharul.

 

 

Sunt oameni care trec prin noi adanc și lasa urme;
În accidentul vieții  se strâmbă un șasiu uzat
Al unei clipe ce rămâne fără nume
Și esti surprins ca în victorii multe, tu tot nu l-ai uitat.

 

 

Așa că ține golul, plinul, frumosul și urâtul
In seiful cel cu cifru și arunca chiar și cheia;
Va incerca s-o spargă cu indiscretii vreunul
Ce nu o sa-nțeleagă că nu-i a lui…ideea.

 

 

Nu am morală, cum probabil căutați.
Îmi port în slove, deseori, frânturi din mine;
Am scos din ușă cuie și poate așteptați
Să zic c-astup și urma cuielor ce vor rămâne;

 

 

Sunt, însă, doar o trecere de om anost;
Conștientizez că urma este, va fi și-o port adânc;
Traiesc rodind, sperând să nu mai pot
Să mai bat cuie în viață și dup-un timp să plâng.

 

Din urmele cu lacrimi adun ce pot și eu
Măcar vreo doua vorbe, vândute..pe un leu!
usacuie
Să trăiești pur și simplu…e o artă, ferice de cel care reușește asta, realizând că viața e cât o clipă. Un-doi …

 

Cuvintele duzinei  sunt azi: ragaz, trecere, sasiu, daramat, lunca, rugina, vapaie, negru, must, juramant, tunel, catalpa. Cu ele mai pun o urmă de cui. În tabel veți găsi alte încercări, tot la Eddie. Vă invit.

 

 

 

 

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Masa şi aripi de ''şindrilă''

Sâmbată am mutat o masă în casă. Îmi place de mor masa asta, dar nu-i găsesc niciodată loc. Ba ocupă prea mult, ba e prea în drum, ba prea în colţ, ba prea nefolositoare, ba prea utilă, după caz, ba nu se potriveşte cu ambientul. În fine, motive de om dereglat, care caută un ţap ispăşitor neliniştii din el. Si a găsit- o momentan: masa. Am profitat de lipsa lui Mihai şi am împins-o, cu toata puterea, sub o scară.

-De ce, femeie? Ce ţi-a făcut biata masă de ai surghiunit-o?
-Păi, vine primăvara, nu vezi?
-Asa, şi? O fi primul an în care vine şi nu ştiu? Şi ce-i cu masa? Care-i şpilul?
-Ah, niciunul, dar aşa parcă ne inunda lumina peste tot. E loc şi…soare…
-Ah, şi masa ţinea lumina în loc, bună logică!
-Da, cu suportul de flori ce-ai avut? Văd ca a rămas doar sfoara din el, restul unde e?

M-am uitat o clipă la soţul meu, la fir, în timp ce derulam, în minte, un episod:

Pe cuierul pe care tronează un abajur de lampă, am pus, preţ de câteva minute, un suport de ghiveci cu ceva conuri de brad în el. Chinuindu-mă cu masa, destul de voluminoasă, vrând să rezolv ”problema” înainte de venirea soţului, care sigur ar fi ţâţâit a neînţelegere, am văzut cum pleacă de lângă mine, spre geamurile mari de temopan, cuierul de fier forjat. Am închis ochii o clipă şi toată povestea drobului de sare mi-a venit în minte. Am scapat ieftin, pentru o păţanie ce nu părea a se sfârşi bine, singurul lucru distrus era acel ornament stil ghiveci atârnat şi o julitura discretă a lemnului. Pe jos, o gramadă de conuri zdrobite, ce păreau nişte aripi minuscule de şindrilă, erau singurele ce parcă mi se afişau ca niste martori tăcuţi a întâmplării mele neîntâmplate. Geamurile erau intacte, era tot ce conta şi acel ”ce-ar fi fost dacă” trimis la plimbare. Cât n-aş da ca şi grijile şi întrebările mele ce mă frământă uneori mai tare să îmi fie doar martori nevăzuţi, ştiuţi doar de suflet, iar în final sa zâmbesc fericită.

hol

Caci aşa zâmbesc acum, cu masa în colţul ei potrivit şi lumina soarelui în toata încăperea. Doar câte o aripă de şindrilă de con de brad mai zăresc rătăcită pe pardoseală. Semn.

 

Înainte să public articolul vreau să mulţumesc celor ce au intrat în jocul meu pe facebook. Mi-aţi descreţit fruntea şi am râs cat pentru trei zile.

sindril

Mărgăritare versificate

Te plac aşa cum eşti (sau povestea mea romanţată)

 

Cam toată viaţa

Am aşteptat un semn.

Un semn amar,

Un semn normal,

Un semn care să-mi spună

Ca-n poveşti:

Te plac aşa cum eşti!

Dar el întârzia

Să vina,

Nu-i era timpul

N-avea lumina

Nici potrivire inchipuita

Cam greu sa simti

Ca esti iubita.

La început

Nu m-a plăcut total,

Că el era

Precum un amiral,

Pe-un vas ce mări

Și oceane străbătea;

Și cum să aibă el

Și grija mea?

O tona de amenintari

Se abateau:

Oare-l mai vreau,

De bântuie prin lume

Cu al meu nume

Pus la rever

Mereu stingher?

Pe căpitan de vas

L-am salutat

Și am plecat!

 

Trecut-am iar

Prin vise frânte

Prin inaltimi

Cu buze mute,

Ce mă iubeau

Pasional,

Dar cam brutal.

Şi am plecat,

N-am stat.

Desi pastrez in amintiri

O tentativa cu iubiri

Fara substrat

Pe sub mustata

Pastra mereu o aroganta

Ca sunt a lui orice ar face,

Asa, ca l-am lasat in pace!

 

Să spun

Povestea

Unui om

Ce mă plăcea

„Prea mult”,

Dar domn,

Aşa cum  el

Nu  prea era,

Mă păcălea?

Şi nu stiu cum

Făcea,

Măi, frate,

Avea şi mult

 bagaj in spate.

Şi am plecat!

Desi cam greu a acceptat.

Și mult război am prins

Până …l-am stins!

 

 

Unde-am plecat,

Nu mi-a plăcut,

Și cel ce-a vrut,

Eu nu l-am vrut;

Și am intrat

Obositor

În alt registru

De amor,

Cam cu păcat

Iar am plecat!

 

Un june prim

Am întâlnit

Nici vorbă,

Aiurea, de iubit.

N-avea cuvintele

La el, să te fereşti!

Te plac aşa cum eşti?!

Tot în poveşti.

De exista vreun fir

Mereu subtil.

Că am plecat,

Se înţelege;

Caci firul nu părea

Să lege

Niciun cuvânt,

Ca amănunt.

 

Dar firul mi-a ramas 

Ca o idee

Ca n-ar fi rau 

Sa tin sub cheie

Un timp, si inima

Si trupul

Sa nu iubesc

Din nou

Cu amanuntul

Si nici pe bucatele asa

Ca-mi place prea mult viata mea

S-o daruiesc ametitor

Pastram ca pețitor destinul

Si-n inimă mereu seninul

Sperand ca-n viata viitoare

Voi fi cumva o-nvingatoare!

 

Dar cum povestea,

Nu-i poveste fără,

Un happy end

Sau un sfârşit de horă

Mută,

În clipa cand doar 

Inimile-asculta

Istoria unei poveşti cu

Suflet de poveşti,

Simti cum se leaga 

Un tango si-un vals

Dai drumul celor 

Ce nu ti-au fost in pas

Si-asculti cuvinte-n timp

Ce tu zambesti

Ce-ti spun atat:

Te plac aşa cum eşti!

 

Şi atuncea…creşti!

Versificarea asta naivă o dedic soţului meu, singurul care a văzut până şi în greşelile mele un potenţial. Nu credeam în dragoste necondiţionată şi în lucruri ce nu se vor schimbate!