Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

De Florii, în Covasna

zabala1

24 ianuarie 2016. Ziua surorii mele. Un român oarecare înconjurat de noi, familia ei dragă. Ciocnim cu ea, ne bucurăm, facem tot ce face un român obișnuit, într-o zi specială, alături de oameni apropiați. Deja știți cu toții povestea pe care o tot repet, de o vreme, cum că, atunci cand era mică, sora mea sărbătorea, în fiecare seară, când se închidea programul  la tv, și se cânta Hora Unirii, strigând cât o țineau plămânii:„ E jiua mea, jiua mea!”

„Din nou s-a cântat Hora Unirii  în țara noastră!”, parcă ar spune ochii supărați ai soțului meu, în traducerea mea. E după amiază, e cu noi, pare senin, dar ochii lui sunt tulburi.

zi romanie

Cum să pui doliu bucuriei?”, pare că gândește. „Cum să te folosești de tertipuri ca, în aceasta zi specială la Sf. Gheorghe, în Covasna,  să fluture steag de jale pe primărie? Doamne, as fugi până acolo să-l dau jos, să fiu Icar, să urc scări imaginare, dar să smulg steagul ăla de acolo!” Cuvintele acelea nu le pronunță cu voce tare decât mult mai târziu, aici ne zâmbește amar. „Așa ceva nu trebuie să se mai întâmple!”, îmi spune cu glas tare pe seară.

Nu cu mult timp, în casa noastră, parcă se spunea povestea tricolorului. Asist de multe ori la frământările soțului meu. „Știi, de 1 decembrie vreau sa strângem 1000 de steaguri pentru Harghita și Covasna. Mi-aș dori ca, de 1 decembrie, sate intregi și localitați importante, din această zonă, să simtă unduiri tricolore și nu doar să se închine la câte un steag cocoțat pe cel mai înalt brad pentru a nu mai fi dat jos, cum se întâmplă în tinutul Zăbălenilor.”

zabala

Iar visează!, gândesc eu, sperând ca visul lui să prindă contur. Iar mă simt vinovată că sunt sceptică și neîncrezătoare, dar cand știu că glasul lui sună virtual pentru români răspândiți în toată lumea, mă gândesc să nu-i fie ecoul surd. Știu că vorbesc prea puțin despre acțiunile soțului meu, despre implicările lui în cazuri pe care  le cred fără izbândă, la început; știu că nu pare că-l susțin suficient, că nu mă zbat prin ceea ce… scriu să se știe, să se audă, să se vadă. Vin așa, ca acum, sa fiu povestitoarea omului poveste. Aș putea fi acuzată de subiectivism, îmi zic eu, și de asta tac, dar de data aceasta multe vorbesc de la sine, iar cuvintele mele vor veni să aducă bucuria pe care a reușit acest om, care întâmplător sau nu mi-e soț, să o aducă multora dintre noi, dar mai ales acelora care împart cu el aceleași crezuri.

mihai

Și în fiecare zi, o vreme, în casa noastră, s-a vorbit limbă tricoloră, s-a văzut fericirea în aceste culori, iar podelele îmi erau asortate cu simboluri care ar fi emoționat și stâncile, nu doar oamenii. Am avut musafiri zilnici, uneori doar câte unul, alteori mai mulți- „STEAGURILE”.

-Uite, astea sunt cusute de o româncă din Galați, uită-te cum lucesc, uite cât suflet și dăruire poarta în ele!

Astea le-au cusut la mânăstire, pe acestea mi le-a trimis băiatul acela strașnic din Ploiești, pe astea frații mei din Spania, acestea vin din Deva, din Botoșani, din Craiova!, și începea să-mi enumere nume, să-mi arate chipuri, să-mi spună amănunte despre fiecare om care lua parte la visul lui. Și in fiecare zi venea cu un pachet nou, cu o speranță la fel. Dădea comandă de alte  steaguri, făcea planuri, vorbea cu lumea și se simțea în casă aer biruitor de credință și bucurie. N-am să vă enumăr câte pachete am făcut pentru copii, ca dar de mos Nicolae, n-am să vă spun eu câte alte lucruri ați reușit cu toții să adunati, Români pentru Români. Eu, sceptica, neîncrezătoarea, omul-teamă, dar om încrezător în cel căruia îi stau umăr la umăr, am văzut cum, din 29 noiembrie până in 6 decembrie, s-a vorbit românește prin steagul nostru în colțuri de lume unde doar la biserică și școală ce-și mai pot exersa limba strămoșească.

tg secuiesc

Și minunile au început să se vadă. În primul rând n-am să vă pot spune cum e să vezi o mare de steaguri tricolore care îți flutură în curte. Bărbatul meu era ca un copil care ridică zmee, zmee tricolore, zmee de credință, zmee simbol care să vă arate, vouă, că au ajuns la noi și vor pleca mai departe și ca e mândru de voi, de legătura pe care ați format-o. Am legat zeci de steaguri de bețe, ba ne-au ajutat și cățeii.

CATEL

Am privit cum s-au strâns peste 1000 de steaguri cu mult și cum au început să plece pe stâlpi în Tg Secuiesc, în Zăbala, în Sfântu Gheorghe, în Ghimeș-Făget, Miercurea Ciuc, Livezi, Dobolii de jos, Ozun.

steaguri
STEAGURI PE GARDUL CASEI MELE, ZMEE TRICOLORE

În orice înregistrare, fotografie, dar mai ales acolo, în faptă și realitate, steagurile trimise de voi au completat perfect cele de hârtie pe care cu greu le găsesc, prin librării, oamenii acelor locuri. Țăranii din Zăbala și sumanele lor păreau străbunii noștri coborâți din icoane sau de pe columna lui Traian. Copii fericiti, cu cadouri în mâini și stegulețe prinse strâns între degețele, cântau colinde și purtau straie populare. Dansuri și cântece, tradiții păstrate prin oameni despre care nu am dreptul sa vorbesc prea mult,  poate doar, cel puțin, să amintesc că mai există și învățători parcă desprinși din cărțile lui Ion Creangă. Domnul profesor Bilibok-Bârsan a reușit prin devotamentul dânsului și dăruire zilnică să ne arate că ce e romanesc nu piere, și că școala cu predare in limba română încă dăinuie deși în fiecare an sunt amenințați cu desființarea.

invatator 2

Lozincă, vor spune cei pentru care tot ce spun eu aici e desuet și furtuna într-un pahar cu apă. Nicidecum, vă asigur. Oamenii ăștia au credință și fac totul zi de zi, nu ocazional, iar voi ați pus umărul sa le creșteți încrederea în ceea ce fac, nemaisimțindu-se singuri și rătăciți în lumi care, de fapt, ne aparțin. Și totuși, în marea bucurie a tricolorului a încolțit un gând.

hora unirii

La Tg Secuiesc, un preot cu ochi de înțelept, în care se citeau emoțiile unui neam întreg și în care lacrimile se stăpâneau prin puteri divine, i-a cerut soțului meu un steag. Un steag pentru biserica mea vreau, să fluture și la noi ceea ce mi-e dat mie să văd aici! Era părintele din Ojdula.

Gândul emoție dădea din nou năvală în sufletul soțului meu, uitandu-se la bucuria care nu mai fusese niciodată astfel, intr-o zi de 1 decembrie, în Tg Secuiesc:

Ce ați făcut aici la noi și în celelalte sate din zonă, se numeste istorie!, spuse cu glas tremurat d-na Maria Graur, jurnalist la Mesagerul de Covasna, pe care va invit sa o priviți în cea mai emotionanta fotografie posibilă.

graur

Copii îmbrăcați obișnuit se amestecau printre cei care purtau costume nationale, atigându-i ca pe icoane. Era atât de frumos, încât zici ca România nu avea decât aripi să zboare prin generația asta frumoasă și dornică să poarte tot ce e simbol. Erau cununi, flori îmbracate în ii delicate și fote cu miros de istorie.

De am putea să facem din asta un simbol mai mare!, gândi soțul meu, privindu-i! Dacă am putea sa îmbrăcăm în straie populare măcar câțiva copii de români, de am putea să arătăm ca nu e doar foc de paie ce se intampla aici, acum? Strânse în brate cu putere un puiuț blond care-și purta costumul mândru și fălos. Într-o română stâlcită îi ceru un tricolor. Tot era mai bine decat atunci cand alt pui de român ceruse unul, dar în ungureste. Il chema Stefan.

copil1

Ochii pătrunzatori ai părintelui din Ojdula aveau să-l tulbure tare pe soțul meu, mâinile care tremurau pe steagul tricolor pecetluise gândul în care deja plutea imaginea altor mâini care croiau și coseau straie pentru micuți. Aflase deja că părintelui îi plac dansurile populare și că îi invata pe acestia, nu doar să-si pastreze limba stramoseasca vorbindu-le, la biserică, și nu numai, despre România, ci să-și păstreze tradițiile și obiceiurile din neam. Totul se lega. Ar fi fost minunat ca prin solidaritatea pe care a simțit-o până acum, puțin cu puțin, și mult cu mult, să îi putem ajuta si sa facem trusouri de românași care să rămână la biserică dar pe care copiii sa le imbrace, cu drag, la fiecare sărbătoare sau la momente artistice de care vorbeam. Despre Mărtănuș, celălalt sat, apropiat de Ojdula, ar fi multe de spus, dar vă invit pe toti pe pagina de fb a sotului meu unde veti gasi amănunte despre acțiune, logistica, și orice amănunt folositor. Cert e că toți copiii de aici vor purta de Florii costume cu aer de sărbătoare.

copii ojdula

Nu vă voi spune ca din nou mi s-a parut incredibil totul, dar deja mă scutur de gand și mă uit in spate: la fel am spus și cand a adunat tot cu voi alimente și  bănuți pentru instalarea centralei termice pentru Doboi, cand a dat prin voi lumina unor tarani romani tot din acel sat , cand a adunat bani și alimente pentru orfanii de la Odorheiu Secuiesc, loc in care sper sa mai ajung vreodata sau cand a adunat cele peste 1400 de steaguri tricolore, cand a dat premii de 1 iunie iar  despre alte acțiuni micuțe care deja se adună în palmaresul vostru, nici nu mai vorbesc.

noi trei

Mi-aș dori ca după Florii, cand se desfasoara Actiunea straie populare pentru micuții din Covasna, să vă pot spune ca am văzut, în modelul care se așază ca o columnă pe  iile și cămeșile populare, istoria și prezentul, că observ dăruirea voastră și implicarea într-un crez comun, care unește, desăvârșește și binecuvântează mâinile care cu drag au cusut, pe pânză curată, tradiția unui neam. Doamna preoteasa din Ojdula și o doamnă meșter popular din Covasna au împuns cu ac măiastru și au tivit dăruirea voastră, numele vostru, bucuria pe care o împărțiți adunând dureri și tristeți în simboluri ce vor fi purtate în aduceri aminte de acum încolo. Nu a fost usor, însa; materialele trebuiau cumpărate din timp, munca necesita migală și timp, care deși părea lung,  pentru doua maini dibace putea fi insuficient. Dar uită-ne la cateva zile inainte și totul are contur.

costume

 Nadajduiesc ca si de data aceasta se va scrie o pagina emotionanta, Români pentru Români, oameni răspândiți prin această lume care vor putea pune o parte din crezurile lor intre impunsaturi de ac, in brauri tricolore și in zambete fericite de copii care, poate, vor canta și ei Hora Unirii, strigând nu doar e „jiua mea” ci e ziua noastra, a romanilor de peste tot . Sau poate, doar vor rosti un „Înger, îngerasul meu” îmbracati in straie dumnezeiesti.

mihai 4

Eu v-am spus cu inima ceea ce am aflat de la alții, ceea ce văd și ceea ce sper să mai vad. Asa mă vindec, asa cred mai mult, asa nu mă mai rușinez ca nu sunt entuziasmată și că nu m-am născut cu trăiri asa cum le are sotul meu, cum le aveti multi dintre voi cărora le voi multumi din nou, pentru că m-ați făcut să imi schimb directiile in viață, să nu mă mai risipesc in lucruri fără sens. Va felicit și va multumesc.

copii

Mărgăritare festive

Aș putea, dar ei POT, sigur

Aș putea să scriu zilnic articole despre frământările soțului meu. Aș putea să vă zic mult mai multe, decât despre dragostea și recunoștința pe care i le port. Aș putea să vorbesc despre crezurile și idealurile sale, despre iubirile alea mari și generoase ce le poartă oamenilor, despre furtuna din lăuntrul lui, despre cum schimbă el cuvintele pe fapte, despre prietenii lui cu care bate satele durute ale României pentru un alin și o vorbă bună, un ajutor mărunt dar din suflet, pentru o solidaritate absurdă pentru unii, firească pentru ei, pentru o îmbărbătare venită din ochi neobosiți.

Aș putea să vă zic multe, despre cum adună el steaguri tricolore, într-o actiune ce se numește „1000 de steaguri tricolore pentru Harghita și Covasna de 1 Decembrie” și cum privesc uimită că glasul lui devine concret, în fiecare zi primind, pe adresa dată, câte unul, câte două, câte cinci sau o sută, încât pic cu pic se face mare și visul pare a se întregi. Aș putea să vă spun că acum, când lumea își varsă furia prin locuri în care durerea pare a se auzi altfel, el nu renunță la credința lui și nu numai asta, arată cine îi sunt camarazii și că fără Dumnezeu și slujitorii lui el nu ar putea izbândi de unul singur. El nu aruncă cu noroi, el îl adună și face steaguri, face zâmbete, face lucruri pe care eu, deși îi stau in preajmă, nu i le înțeleg mereu. El nu strigă ca mine, el izbândește, așa, cu pași mici.

Mi-e greu să scriu toate acestea pentru că e bărbatul meu și poate credeți că aș fi subiectivă. Aș putea fi, dacă faptele lui n-ar vorbi. Despre acestea am mai scris timid vreo două articole în care amintesc de Acțiunea Doboi și de cea cu „Rugăciune, Eminescu și Tricolor pentru copii” precum și cea de la Orfelinatul din Odorheiu Secuiesc. Sunt sigură că mulți vor zâmbi amar, ca la o zbatere inutilă și un crez depășit de istorii moderne. Nu e naiv. El știe că are alături oameni ce simt la fel și zilnic îmi arată nume ce nu mai sunt doar chipuri necunoscute ci frați. Români pentru Români. Eu îl susțin și îl grijesc să-mi fie sănătos, îl cert uneori și mă minunez de perseverență, mă implic dar sunt ca femeile acelea ce își așteapta soții să vină din pribegie. Aș știrbi, parcă, cu zgomotul meu, sfințenia lucrurilor ce devin deosebite într-o lume cu dureri.

Mihai și atât. Mihai al  meu și al multora, văd. Mihai, cel care a ales ca de ziua sa de nume să își poarte pașii prin sate plânse de neumblare, unde doar preotul și vreun copil rătăcit mai bat ulițele și casele celor singuri. Vă las mai jos, ultima lui relatare, de azi noapte, așa cum a simțit-o și trăit-o și cum o continuă și azi. Voi cei ce aveți sărbătoriți vă doresc numai bucurii și înțelegere, înțelepciune și bunătate. Întovărășiți-vă doar cu cei potriviți, căci viața e scurtă și drumuri libere destule. E loc pentru fiecare crez, pentru fiecare simțire. Nu e nevoie să ne adunăm în falsități. Eu am trăit printre ele până devenisem una de a lor, inclusiv prin fapte. Pășind pe alte cărări poți vedea viața și în lumini potrivite, potrivit cu ceea ce   poți deveni, progresând și făcând ceea ce doriți să faceți, nu ceea ce trebuie să faceți.  Azi pășesc prin zi de sărbătoare cu omul drag. La mulți ani lui, la mulți ani vouă!

”Țăranii din Moldova, alături de frații lor din Covasna. Români pentru Români.

Enoriașii parohiilor ortodoxe Cașin I și Cașin II, județul Bacău, au venit astăzi, de Pomenirea Morților (Moșii de Toamnă), la parastasele de la cele două biserici, încărcați cu daruri (ulei, zahăr, făină, orez, pâine, mălai, colaci, vin, fructe, borcănele cu zacuscă, dulceață, compoturi, brânză, paste fainoase, prajituri) pentru țăranii din satul Dobârlău Vale si pentru cele 15 fetițe orfane aflate în grija Mânăstirii Mărcuș. Este pentru a doua oară când acești vrednici urmași ai Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt transmit mesajul lor de dragoste româneasca fraților și surorilor lor din Covasna, prin intermediul acțiunii Români pentru Români.


Durerea si puterea sunt deopotrivă de mari în Dobârlău Vale. Puterea Credinței este nesfârșită. Am mers din casă în casă. I-am sarutat mâna lui tanti Maria, o mamă ce și-a purtat toata viața în brațe copilul lovit, încă de mic, de o cumplită boală ce îl împiedică să meargă. Am gasit-o, însă senină, liniștită, culegând câțiva morcovi din micuța ei grădină. Și-a scuturat mâinile de praf si ne-a îmbrătișat cu o privire de cer, lăcrimând atunci când a auzit că țăranii din Moldova i-au trimis dragostea lor.


Nea Luca, veteranul de război, care a luptat pe frontul de Răsărit, ne-a primit semeț, dar și lui i-a tremurat lumina din ochi când i-am spus din partea cui venim.”Pentru ce ai luptat nea Luca?” ”Pentru Credință și Neam!”, ne-a răspuns răspicat. A făcut parte din Vânătorii de Munte, „Divizia de Cremene” a generalului Ion Dumitrache. Un om de o tărie rară este nea Luca. Merge în fiecare duminică la biserică, stă la toată slujba și, printre altele, o dată pe săptămână face un drum de 40 kilometri dus-întors, cu bicicleta, până în comuna vecină. Are 96 de ani. Hristos să-i dea putere și fericire în continuare.

Dupa ce aproape terminasem de împățtit pachetele, părintele Lucian Pozna care ne-a însoțit tot drumul, încă de la intrarea în sat, ne-a facut brusc semn să oprim mașina. Pe uliță, am zărit, cu greu, (se lăsase noaptea între timp) un creștin ce mergea destul de grăbit. ”Unde mergi Ionuț!”, îl întrebă părintele. „Mă duc la tanti Ileana, am ceva pentru ea…!” Băiatul ținea în mâini o felie de pâine. Tanti Ileana este imobilizată la pat cu picioarele pline de răni supurânde din cauza unei suferințe cronice. Ionut îi ducea o felie de pâine. Căpătată de undeva…

Ne-am dat seama, atunci, că ne-am întâlnit cu una dintre rugăciunile pentru care Dumnezeu mai ține lumea pe acest pământ: cu Ionuț și felia lui de pâine. Pe ulița satului, într-o noapte fără multă lună, ne-am întâlnit cu lacrima lui Hristos care alina suferința. Acea bucată de pâine din mâna tânărului Contează; ea este o bogăție mai mare decât tot aurul adunat de lumea păcătoasă. Durere și Credință am vazut astăzi.


Pe când soarele era demult apus, am ajuns la Mânăstirea Mărcuș. Fetițele aflate în grija măicuțelor ne-au primit cu mare bucurie, nu neapărat datorită darurilor, ci mai curând datorită faptului că cineva a venit la ele, datorita faptului că mâinile unor femei aflate „departe” au rânduit, printre altele, și borcănele de dulceață, compot și zacuscă pentru ele.

Aceasta este solidaritatea românească. Icoana Părintelui Arsenie Boca veghează această familie creștină de la Marcuș, care a mai adoptat, între timp, trei copii ce rămăseseră în prag de iarnă fără un acoperiș deasupra capului. Mare este Dumnezeu.


Hristos să-i răsplateasca pe țăranii moldoveni din Cașin, să-i dea sănatate și spor în toate domnului Mihai Fudulache, care a asigurat transportul alimentelor, și să-i întăreasca pe vrednicii preoți de la cele doua parohii în fața vremurilor ce vor veni!


Doamne ajuta, dragi prieteni!”

Mihai Tîrnoveanu

lucapoznacop movi 1

 

Mihai nu face singur toate acestea. Îi sunt aproape prieteni, oameni ce simt la fel, familia noastră mare. Eu știu că de-a lungul vremii, așa neînțeles pentru mine la început, Dumnezeu mi-a trimis răspunsuri la întrebări gândite, doar, nerostite, însă. V-am spus-o des, așa cum spun și despre zilele pe care le trăiesc acum, la anii mei, așa cum nu visam vreodată. Și știu, acum, de ce alege să vadă Crăciunul într-o biserică sau focul de artificii de An Nou tot acolo, uneori. Eu spun ”continui sa strig, continui să cred”, el îmi arată cum să fac asta. Si eu vă spun vouă, deși acum nu-i timp de vorbe ci tăceri, de plânset și rugăciune. Însă, azi de ziua Sfinților Mihail și Gavril ne lăsăm răgaz și pentru lucruri care mai vindecă puțin din răni obișnuite, cu gust de sat pierdut, ca multe altele pierdute prin care ajung alți pași și alți oameni cu nume de români! Și poate îmi veți vorbi despre ei și faptele lor, poate dați drumul poveștilor și rescriem  basmul românilor actuali.

La mulți ani, dragilor! Să ne trăiți…cu numele!

Si pentru că mereu adaug note de completare articolelor mele, uite că și azi, 8 noiembrie 2016, își continuă menirea, și își poartă pașii pe uliță de sat-simbol, unde i-au început a-i tremura inima și sufletul la gândul că pe locul unde cândva erau plăieșii lui Ștefan cel Mare, acum, oamenii își vorbesc românește doar în biserică și la școala din sat. De doi ani, de când își arată grija și solidaritatea, lucrurile s-au schimbat tare mult. Azi, se vor îmbrăca copiii în straie populare cusute pentru ei cu fir de iubire desprins din inimi de români răspândiți prin colțuri de lume și de țară. Iar el e acolo sa le vada bucuria și freamătul.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Album de vorbe

Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.

Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.

Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.

Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.

Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”

Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină.  N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.

În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.

Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.

Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.

Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”

      

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

De unde vin norii, de unde seninul?

De unde vin norii, de unde seninul?
de unde vin norii, de unde seninul?
de unde vin norii, de unde seninul?

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimele călătorii le-am făcut în ochii iubitului meu:

Am străbătut satele româneşti prin ei,

Am cules o rugăciune caldă de recunoştinţă,

Am văzut steagul fluturând în locuri durute,

Am mers la Ciobănuş, în cuibul lui tainic, de copil,

Am străbătut Moldova, Ardealul şi Ţara Românească,

Am cules trei flori şi am dat deoparte un melc, din calea oamenilor,

Am atins cu inima câţiva camarazi,

Am auzit  urletul lupilor dar şi Măiastra,

Am dansat ciuleandra şi căluşul,

Am gustat bucate simple şi am priponit un cal,

Am simţit cum îi cântă inima ba cu dor, ba cu jale,

Am fost prin munţi şi am pus flori la morminte,

Am mers pas la pas  şi…  am luat aminte.

Am sorbit cu el vinul, dar şi taina din el,

Am mângâiat bătrâni, dar şi-un copil măricel.

Uneori, însă, nu pot trece mai departe,

De furtuni sau de soare,

De luciri trecătoare.

Uneori ochii lui, cu albastru divin,

Nu te lasă să treci dacă nu te-nchini

Sau nu simţi mai nimic din tot ce e sfânt

Şi ce-nseamnă durerea unui neam pe pământ.

Fac popas şi mă-ntreb, gând la gând cu destinul,

DE UNDE VIN NORII, DE UNDE SENINUL?

Căci în lupta ce-o poartă omul meu, chiar şi-n ochi,

Trec istorii, trec veacuri, trec români şi trei stropi

De aghiazmă curată şi de gând îngeresc:

Te iubesc, Românie! Pentru tine, trăiesc!

mihai

Acesta e semnul către soţul meu care a făcut posibil ca acţiunea ”Români pentru români”, a cărei membru fondator este, să se întrupeze într-o direcţie clară şi demnă, cel mai bun exemplu fiind Acţiunea Doboi, despre care sper sa scriu curând şi a cărei emoţii încă mă stăpânesc. Până atunci voi insera un link către un articol scris de un om drag, pe blogul personal, un articol interviu în care Mihai Tîrnoveanu explică pe larg ce înseamnă pentru el acest lucru. Mulţumim, psi.

Sunt mândră de tine, dragul meu! Mulţumesc pentru lecţiile oferite şi călătoriile spirituale la care particip de ceva timp încoace! La cât mai multe! Articolul e scris după o temă fixă , ”De unde vin norii, de unde seninul?”, în cadrul clubului celor 12 cuvinte, pentru ”provocarea de luni”. În tabelul lui Eddie, veţi găsi şi alţi participanţi cu variantele lor.