Mărgăritar publicitar

Aprecierea, echilibrul trecerilor noastre

Aprecierea e combustibilul perfect pentru lucruri mărețe ce au fost, până nu demult, tăcute.
Sunt genul de om care nu funcționează bine la critici. Dar nici la laude excesive. Consider că tare bine e să fii în echilibru. Să ai cu tine o balanță interioară pe talerele căreia să pui și binele și răul, dar din care să mai arunci, măcar din când în când, partea negativă; să se ridice spre cer, cu puțin chiar, lucrurile acelea care te fac mai bun. Am în jur oameni care, mereu, cred că ceea ce are altul e mai bun și că ceilalți au reușit mai bine în tot ce fac, că au cartea vieții scrisă așa cum și-ar fi dorit ei să o ai tu. Doar că îți trimit un gând consolator că, totuși, e bine și așa. Simți cum nu există nici măcar o urmă de apreciere și că orice ai face e caz pierdut. Florile tale nu se vor vedea de tufele înflorite ale celorlalți.
Dincolo de acest om, e cel pentru care ceea ce exista în ograda sa e extraordinar și ceilalți sunt mici și fără importanță. Culmea, acești doi oameni locuiesc în aceeași casă și mereu mă mir că echilibrul despre care vorbeam nu există; că, de fapt, minusul cu plusul nu dau semne de atracție  și  nu cred că am auzit vreodată vreun cuvânt de apreciere pentru cineva, ci doar constatări și statistici.
Eu numesc asta lipsă de iubire, incapacitate de a încuraja și susține. Culmea, provocarea am primit-o de la Sissi, șunca cu 1, 5 % grăsime, obținută din apreciere pentru femeile active cu grijă la siluetă. Apreciere!!!
Doar pornind de la această asociere, în mintea mea se conturează un om care nu doar că știe să primească, dar dăruiește tuturor din tot ce e ea și tot ce face, pentru că nimic nu e mai trist decât un om care dă fără a ști primi și invers. Sora mea, căci despre ea e vorba, e cel mai tonic om pe care-l cunosc. Omul care se bate cu viața și chiar cu ADN-ul propriu pentru a rămâne tânără și sănătoasă, care e de profesie nașă numărând deja 6 perechi de fini și trei perechi în așteptare, care a botezat deja 4 copii și se pregătește anul acesta de alți doi, care mereu are masa întinsă pentru vreun călător ostenit, care e singura care știe să vorbească „limba mamelor” astfel încât să nu mă mai simt neputincioasă când nu pot traduce nu-urile si da-urile mamei noastre. Pentru ea eu sunt ființa „cea mai din cele mai”și nu știu cum „de mă vede mai frumoasă decât sunt”, dar simt că împreună cu soțul meu au făcut echipă imbatabilă, astfel încât doar prin încurajările lor și tot aș reuși să nu mai văd negrul care, uneori, e doar în închipuirea mea.
Ea dă mereu veselie, gând bun, ajutor, făcându-te să nu rămâi niciodată deoparte, implicandu-te în fiecare lucru care aduce folos. Sora mea e darul primit pe când nu știam să-l apreciez așa cum îmi era dat. Cu recunoștință. Aprecierea noastră e reciprocă, de parcă rugăciunile mamei au avut ecou în noi pentru totdeauna. Alt om de la care, de fapt, pornesc toate trăirile mele mature, omul pentru care sunt perfectă așa cum sunt și pentru care ar trebui să inventez cuvinte ca  să-mi arăt recunoștința pentru toată susținerea pe care mi-a oferit-o întreaga viață.
mama și sora mea
Mereu m-am subapreciat, din păcate, contrar celor spuse până aici. Aveam așa o problemă de a nu-mi putea stăpâni siguranța de sine, de a nu mă încadra în ceea ce spuneam cu ceea ce credeam. Chiar și în scris, mi-era teamă că e „prea târziu” venit darul ăsta care mi-a adus povești închise în cușca uitării. Lăsându-i deoparte pe cei din familie, care, cum vă spuneam, au ținut bine frâiele închipuirilor mele, la trei luni după ce mi-am descoperit bucuria de a croșeta cuvinte pe un blog public, a apărut EA, cel mai mare susținător al meu, deși nu ne știm decât virtual. Dincolo de stângăciile mele  îmi prevedea succese la care nu m-aș fi putut gândi; îmi citea și recitea fiecare text, trecând dincolo de greșeli și văzând în mine mai mult decât sperasem vreodată. Nicoleta Ioniță, căci despre ea e vorba, mi-a fost primul „meu editor de carte” tipărindu-mi fiecare poveste, poezie sau eseu pe care le aduceam întru cunoaștere, păstrate în sertar pentru a fi citite și în afara on line-ului și tot ea a fost cu inima atunci când cartea chiar a apărut ca dintr-un joben de magician. Trecea prin cea mai grea situație din viață, pierderea soțului și nu-mi imaginez cum a găsit loc pentru bucuria mea. Copleșitor. Azi și nu doar azi, voi spune ca o apreciez nu doar ca prieten, sustinator, muză și critic, deopotrivă, ci ca femeia puternică ce se arată, înfruntând viața cu inimă de leoaică și ghimpe de scorpion.
Nu neg că am tot primit dovezi de apreciere, chiar și prin faptul că mi-au apărut câteva articole în ziare locale, dar cele pentru care voi fi mereu bucuroasă sunt cele de la cei care mă citesc și-mi trimit gânduri și mesaje,  atenții și cuvinte, emoții curate pe care le voi păstra mereu în suflet, ca pe ceva neașteptat. În definitiv, cu acestea rămân. Restul se așază la catastiful trecerilor mele mai mult sau mai puțin importante. Cu voi, însă, poveștile mele devin din banale…unele cu ștaif și n-am cuvinte să vă mulțumesc; mai ales ție, Nicoleta.
Mi-aș dori să vă știu fiecăruia gândul de trecere, de apreciere pentru ceea ce ați primit sau ați dat. Aș vrea să vă cunosc darurile obținute din această bucurie, de a ne fi recunoscute eforturile, de la cele mici, ce  se trec cu vederea, aparent, până la cele mari care nu se uită niciodată.

 

Soțul meu e completarea mea. Între noi există acel echilibru de care vorbeam la început. Ne-am întâlnit când deja împlinisem 35 de ani de viață. Mereu am spus că suntem două berze șchioape care s-au susținut una pe alta și au mai făcut și cuib.  Între timp ne-am vindecat, astfel încât fiecare să stea bine pe picioarele sale, să-și ducă la bun sfârșit proiectele și să fim fiecare parte componentă, chiar dacă asta doar se ghicește. El are o deviză, care ține și de profesia sa de medic ,,Dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău”. Nu uit deloc asta și mereu, în clipele puține de răgaz în care suntem împreună, tot ce vrem e să dăm timpului nostru liber aprecierea care se cuvine, printr-un cuvânt plăcut, ceva bun de mâncat, o plimbare care să ne adune, un semn că noi nu vom fi niciodată doar niște iubiți deveniți prieteni, ci vom păstra cu drag esența începutului pe care nu-l vom uita niciodată – aprecierea iubirii venite când te așteptai mai puțin. Din această trăire se nasc lucruri trainice, dovedite.
Noi, la Paris, în singurul concediu făcut vreodată peste granițe
Așadar, spre cine se îndreaptă aprecierea voastră? Sau când v-ați simțit cel mai tare apreciat? Oricum ar fi, reciprocitatea dă confort și stare de bine. Exact ca Sissi.

 

Mărgăritar publicitar

Cinci obiective, cinci visuri YO naufragiate în valuri virtuale

Mereu credem că avem tot timpul din lume. Locuiesc într-un oraș de smarald, la poalele Tâmpei, care îmi arată, anotimp cu anotimp, că nimic nu se schimbă, aparent. Ehehe, ce bine ar fi să li se întâmple asta și oamenilor, să acumuleze dar să arate ca și când abia acum pornesc cunoașterile.
Ies din casă; îmi așez în inimă o nouă frunză, o veche cărare, pășesc și mă uit în jur:„Doamne, ce norocoasă sunt!” Brașovul meu e același, are miros de cetate, foșnet de pădure – aceeași pădure – are umblet de fecioară și privire de om înțelept trecut prin multe, dar rămas ferm, cu șarm, puternic, dens, emanând iubire, cunoaștere, experiențe și dăruire. E doar petrecut de alți oameni. De mulți ani și de mine. Câinele meu cel mic, Toto, se luptă cu niște frunze arămii. Pe bancă, la popas, ne luăm răsfățul clipelor tihnite – puțin pandișpan și un strop de licoare din sticla umblăreață, cum numesc eu recipientul pe care-l umplu cu te miri ce, atunci când plecam în expediții știute.
Azi, mama mi-a pregătit o surpriză, așa că cele două bunătățuri au gust de mama, au gust de acasă. Desfac recipientul și râd în hohote – limonadă! Doamne, doar ea mi-ar fi putut pune în loc de cafea ceva atât de …nostalgic. Iau o gură și recunosc, instantaneu, siropul Yo fresh lămâie, roiniță & mentă, care nu-mi lipsește din bucătărie.  A diluat perfect în apă minerală câteva picături și a strecurat și câteva felii de măr, numai bune de pescuit cu degetele, înlăturând dopul-pecete.
csm_header_yo_cc647f0fe3
SIROPUL YO -ÎȚI UMPLE VIAȚA DE FRUCTE
Îmi trece prin minte că mama are puțin peste 60 de ani, exact ca siropurile YO. Practic s-au născut împreună. Asta îmi dă o stare atât de familiară încât mă ia nostalgia și mă poartă în toate segmentele vieții mele. Exact cum spun, unele lucruri, indiferent de trecerea timpului, par la fel. Și mama e la fel de mamă, are dulceața siropurilor și efervescența boabelor coapte de fructe. M-a făcut la 16 ani, motiv pentru care  vârstele și cu mine suntem destul de certate. Aveam aere de domnișoară, pe la 14 ani, când mama nu avea decât vreo 30, însă eu nu știam ce mică de ani era mama mea mare.
Și din nou mă cuprind gândurile cum că eu am trăit atât de diferit, sărind peste etape, căsătorindu-mă târziu, după ce am împlinit 35 de ani, adunând clipe, bucurii și încercând să recuperez, ca într-o cursă cu obstacole, tot ce au făcut alții până la acea vreme. De asta spun că mereu credem că avem timp, iar când observi  oamenii sau lucrurile care împart vârste pline, realizezi că nu ar fi rău să te gândești că ai putea să-ți așezi pe hârtie măcar 5 obiective de îndeplinit până împlinești și tu frumoasa vârstă. Mai iau o gura de sirop magic, plimb cățelul bucluc și îmi spun că fiecare zi trăită e un obiectiv, pentru că, din păcate, anul acesta, mulți oameni dragi au plecat definitiv, atât de devreme, și de tineri, încât ei nu vor ști niciodată cum e să ajungi acolo.
Vă recunosc, deși cred că v-ați dat seama, că am primit această  provocare nouă de la Blogal Initiative și siropurile Yo,  care-și aniversează 60 de ani de existență- 60 DE ANI DE EXPERIENȚĂ și cu această ocazie vă invită pe pagina de facebook, să le redescoperiți. Nu-i rea ideea să vă notați dorințele și eventual să  ascundeți hârtia într-un recipient pe care să-l găsiți atunci când gongul bate 6o. Am să consider blogul, sticla visurilor mele naufragiate în valuri virtuale, sticla celor cinci obiective YO, care sună cam așa:
  1.  Să rămân sănătoasă, fresh, cu dulceață în inimă, plină de viață, suplă, energică,  exact ca starea de bine pe care mi-o dau aceste siropuri care par noi cu fiecare zi care trece.

  2. Să am curajul să mă mut la țară, undeva tot între munți, unde tradițiile se duc mai departe și astfel să particip la șezători, ateliere de pictură, seri de colinde și povești,  cum văd eu la prietenii din Covasna. Tot la ei văd cămări pline de fructe și legume, din gradini proprii, ceea ce mi-aș dori nespus să am și eu.

  3. Să reușesc să învăț a merge pe bicicletă și să înot. Poate par lucruri banale, dar de mine nu s-au prins până acum și dacă mă gândesc la viață la țară, atunci și mersul pe bicicletă mi-ar prinde bine.

  4. Să văd Irlanda. Si asta pentru că acolo trebuia să muncesc eu înainte să-mi cunosc soțul, dar și pentru că visez de când eram mică – pe bune și repetativ – niște țărmuri înalte și pășuni tare verzi, pe care le atribui acelui ținut, dar înainte de asta vreau să bifez și niște locuri sau orașe românești ,unde n-am ajuns încă: Timișoara, Oradea, Maramureș, Bucovina, Enisala și ar mai fi. 

  5. Să scot o carte cu versuri, dar și să continui să scriu despre lucrurile frumoase, despre experiențele zilnice,  despre iubirea matură, cea  a celor 60 de ani, astfel încât să pot spune lumii cum e să fii fericit mereu, indiferent că trece vremea și să păstrez senzația aceea cu care am început articolul „că uneori parcă nimic nu se schimbă, ci doar prinzi contur de om împlinit”. 

E suficient să o privesc pe mama și să știu că bucuriile se bifează alături de cei dragi. Că poți fi iubit, vesel, dornic de lucruri noi, de seri de dans în doi, de canastă cu prietenii, de mers pe munte căutând banca și frunzele arămii de pe aceeasi cărare de sub Tâmpa, de unde mi-au plecat mie, azi, aceste idei. Dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac toate acestea lângă soțul meu și oameni dragi, știu că aș fi mulțumită. În definitiv, cu o limonadă YO cu mentă și roiniță și puțin pandișpan…pot întoarce timpul oricând. Stiu eu, însă, că adaugand și puțin alcool, parcă cocktailurile vietii se pot savura printre aventuri care se vor trăi cu efervescență și intensitate. Totul e să îndrăznim, păstrând esențele trecerilor noastre în sticle perfecte ce ne-ar purta numele cu mândrie, pentru eternitate. Le-ar recunoaste oricine, așa cum se recunosc siropurile Yo.
coctail
Hugo cocktail, pentru că tot vorbeam de scriitori, vise și eternitate.
Poate uneori avem nevoie de provocări venite de unde nu ne așteptăm pentru a ne opri din vârtejul clipelor ce par a ni se cuveni pentru a rămâne puțin pe gânduri, realizând că nu e rău să te mai gândești cam ce ai vrea să faci cu viața ta dincolo de lucrurile materiale în care suntem ancorați cu totul. Voi? Ce ați vrea să bifați în viața asta?
Mărgăritar publicitar

Pietrele timpului meu…liber

Iubesc pietrele. Le iubesc de când mă știu, de când trăiam lângă un râu măricel, de care mama era tare speriată, căci se-nvolbura des, dar  se și retrăgea în așa fel încât eu pășeam în albia lui și  culegeam zeci de pietricele, mai ales pe cele cu forme ciudate sau șlefuite bine de ape care cine știe ce taine duceau la vale. Le adunam în batista și le strângeam bine, în colțurile sale,  să nu le pierd. Înainte de asta, aruncam câteva, așa cu fentă, cum mă învățase tata, și făceam ochiuri, ochiuri, care se desfăceau în alte cercuri de mă credeam cu puteri de zână bună.
Acasă, mă așezam pe iarbă și-mi admiram averea. Aveam o grămadă. Doar a mea. Zilnic, îmi făceam din ele magazin de visuri; însă cum venea mușteriu la vândut de pietre, îi gaseam cusur, astfel încât să nu cumva sa-mi descompletez colecția ….. pe mofturi fără substanță. Într-o zi, Geoni, vecinul bărbos, nu mi-a cumpărat nimic de acolo ci mi-a adus două pietre – una gri, dură, care-mi dădea senzatia ca a coborât muntele în prăvălia mea și alta cu un luciu și niste irizatii albăstrui, ca mi-a devenit pe loc prietena pe viață. Nu știam cum se numesc, dar Gioni a venit și cu explicatii spunând că marmura și granitul sunt frumuseți care nu pier niciodată și, în ciuda trecerii vremurilor, tot nu se vor demoda. Multe n-am înțeles eu pe moment, dar am pastrat povestea pietrelor până azi și dincolo de clipă….
Sunt fata munților și a pietrelor, trăiesc cu stânca în curte, munte get-beget, și mă uimeste mereu măreția ei.  E puțin calcaroasă, are  legende prinse în ea cu mări din ere pierdute de timp și mă simt extrem de norocoasă. Împodobeste ambientul fără să faci nimic. Natural. De aici am știut că pietrele îmi vor intra si în casă. Lemn, piatră și sticlă. Trei repere dragi mie.
pietre-pictate
pietre pictate, sursa: pinterest

                                                                                                   ***

Ce fac in timpul liber, acasă?, sună o întrebare-provocare primită de la  stona.ro, care și-a lansat recent website-ul și pe care vă invit a-l răsfoi.
Păi simplu, scriu povești cu pietre si nu numai, despre lume,  oameni și viață; adun din mintea mea boemă versuri, mă joc cu câinii în curte, pictez pietre, și descifrez mesaje din lucruri aruncate de alții. Merg prin târguri de vechituri și iau obiecte cu suflet pierdut și le redau suflul. Acasă, șmirgheluiesc, chituiesc, aplic ceruri și vopsele, antichizez și pun din nou poveste in ele. Din juguri de lemn am facut lămpi, din blat de lemn, casuta pisicii, dintr-o masa cu picioare sparte am luat blatul de marmura albastra, l-am asezat pe un bufet rapciugos, pe care l-am infrumusetat cu piatra aplicata pe laterale și l-am transformat in cea mai frumoasa insula de bucatarie, fără să investesc în ea atat de mult. Albul-vintage e dat cu nepricepere dar cu intuiție. Sper să vă placă ce a ieșit.
pisi-blat
chiuveta-marmura, insula recondiționata de mine
Dorința mea mare  este, insa, sa am  ceva sa se potriveasca cu roșul burgund al unei chiuvete tot din acest material prețios, dar cred ca sunt extrem de norocoasa pentru că tocmai ce am descoperit firma Stona.ro, după cum vă spuneam. Așa mi-aș asorta și mai bine bucătăria, iar tejgheaua mea ar căpăta ceva din prețiozitatea celui de mai sus.

stona

Că gătesc, citesc, mă uit la filme, plantez iederă și brăduți în curtea muntelui nici nu mai spun, însă vă mărturisesc că dacă aș avea timp liber aș merge la o conferință ținută de  Lorand Soares Szasz, care este invitat special al  firmei Stona, firmă care ar asigura în data de 13 octombrie transportul pentru cei care locuiesc în Brasov, căci pentru cei care trăiesc in Bucuresti au aceasta oferta în toate cele 3 zile cat tine evenimentul lor  numit Zilele Porților Deschise, despre care și eu am auzit, întâmplător, dar cu bucurie, și la care vă invit cu drag, în numele lor. Poate asa, de la el, as intelege de ce am nevoie pentru a avea succes în lucruri personale sau comune.
Asadar, nu stiu ce faceti voi in timpul liber, mai ales acasă, dar daca sunteti interesati dati o tura pe site  și la eveniment. Ați fi uimiti cate ați afla despre aceasta firma care este divizia de retail a Algabeth Stone Group, o companie ce comercializează piatră naturală, deţinând 6 cariere în întreaga lume şi peste 15 cariere în cooperare exclusivă, cu export în peste 80 de ţări. Cu cel mai mare stoc de piatră naturală disponibil în România, depozitul Stona vine în întâmpinarea cerinţelor pieţei cu 300.000 mp din peste 500 de modele de piatră naturală, cum ar fi: 120 modele marmură, 230 modele granit, 20 modele travertin, 20 modele de calcar și 15 modele de onix.

 

materiale
Stona.ro Materiale – calcarul, piatra apelor marine

 

N-am să merg cu dorințele prea departe, caci locuind la casa, din oferta lor as gasi extrem de multe intrebuintari, de la gard, la placări in curte, de la pardoseală in baie, până la tejghele de bar, asa cum e cel pe care-l am, de granit, gros și care-mi dă inspirație profundă atunci când mă asez la el să adun vorbe pe hârtie. Nu știu ce faceți voi in momentele libere, dar daca aveti ceva timp folositi-l sa intrati…..într-o altă prăvălie cu visuri concrete, dar de data asta unele profesionale, de ajutor. Si nu uitați de cele trei zile speciale: 13, 14, 15 octombrie, adică…acușica.
Acasă e locul meu de poveste și orice fac îmi aduce bucurie și relaxare, însă nu uit nicio clipă că cel mai plăcut lucru e să fii acolo cu cei dragi. Sub privirile și încurajările lor orice picătură de timp liber înseamnă prilej de a împărtăși lucruri. Multumesc, Blogal Initiative și Stona. ro pentru exercitiul meu de azi. Cu bucurie, n-am făcut altceva decat sa vorbesc natural despre natural, de acasă de la mine.

 

 

Mărgăritare versificate

Ce am în buzunare? Am pietre și pământ

casut

Ce am în buzunare? Am pietre și pământ,

Două mărgele și-o cheie veche, de la casă,

Am un bilet superb, îngălbenit, și-un gând

Rămas pribeag de când eram acasă.

Am o capcană pentru fluturi albăstrii,

Sunt călători printre cuvinte pline de culoare,

Se-ntorc, mereu, dresați de semne vii

Să-mi zică ce-au găsit în depărtare.

Mi-au spus că au stat cam mult la ușa ta,

Era păzită, cu iubire, de același câine,

Vopseaua era nouă, dar tot se mai vedea

Semnul de ieri, ce l-ai schimbat în mâine.

S-au strecurat când arșița zâmbise a înserare,

Un guguștiuc cerșea sărut și  miez de tihnă,

Vreo două runde au dat pe lângă soare,

Si-n armonie au primit Lumină.

Ca licuricii s-au intors la mine, în vacantă,

Aveau pe aripi adunate mărturia lipsă,

Ca tare dor iți e, dar  ca  tot mai ai restanță

La somn, de cînd ți-e inima-n eclipsă.

 

 

Mi-au pus din nou in buzunare vreo trei gânduri,

Coincidentă? Mă gândeam că-s fără țară,

Cand trei bătăi de aripi mi-au asezat în visuri

Dovada că doar trupul mi-e afară;

Ca inima e-n odaita cu icoane,

Ca port cu mine, simpludragoste de neam,

Ca sora mi-e acea predestinare

Ca tu sa-mi fii și-n suflet și la geam

Si sa ma strigi asa ca altădată:

„-Printeso, hai cu dada, nu mai plânge!

Uite, aducem puii din livada

Si-o sa-i lasam cu tine sa se culce!”

 

 

Ce am in buzunare? Am pietre și pamant.

Dar am și de la mama un cuvant,

Mi l-a trimis pe o batere de fluturi!

 

„cuvinte, guguștiuc, capcană, vacanță, coincidentă, predestinare, dor, printeso, soare, sarut, acasa,  inserare, dragoste, gând, iubire, culoare, armonie, arsita, lipsa, fluturi, superb, departare, sora, caine, simplu, țară, dadă, miez” sunt cele 28 de cuvinte pe care le-am primit, la miezul noptii, in urma provocarii mele, de la prietenii mei de pe facebook.

 

Vând cuvinte:
Stau în dex înghesuite,
Uneori, formează un rând,
Stau aliniate toate
Cum se cade.
Cumsecade sunt și eu
Le dau toate pe un leu!
Ieri, au stat așa-nșirate,
Cam o oră jumătate,
Ca la coada de la carne
Deghizate în cucoane,
N-au mai vrut să stea în soare
Și au comandat ninsoare.
Imediat, în cinci minute,
Sănii, gheață, zurgălăi,
Au format imagini noi
Și adus-au in plină vară
Prin cuvinte, intreaga iarnă.
Pot să facă tot ce vor
Lăsate de capul lor!
Nu le vreți?
Sa stati in soare,
Dacă nu vreți și răcoare
Din cuvinte înghețate!
Eu le dăruiesc pe toate,
Rând pe rând ,
Si zi de zi,
Cum or vrea și cum oi ști!
Scriu cu verde, la necoapte,
Curcubee-n miez de noapte,
Și așez roșu-ncet pe buze –
Se vând singure …ca muze!
Cin’ mai vrea? Cine oferă
Zambet, vorbă, o scrumieră?
Să pun chiar și trei chiștoace
Ce-au fumat slovele-n pace
Si-au dus fumul lor de tihnă
Ispitindu-vă cu smirnă;
Si miros de vorbe coapte
Hai, luati-le pe toate!
Vi le las ieftin de tot
Sa va fie cu noroc!
Dar pe miercuri, pe la opt,
Dati-mi cate unu-n dar
Sa le-ndes în buzunar,
Sa le adun, de pe la voi,
Numărând din doi in doi,
Si sa pun de o scriitură
Si la mine-n bătătura.
Facem targul? Hai că-i bine
Semnăm trocul, joi, la mine.
Nu uitati, că nu glumesc
Astept azi..cuvant domnesc.
Il lasati aici, incet
Si vă fac poem cochet!
Vă astept!

Troc, pe loc!

Va multumesc tuturor celor care ați intrat in jocul meu; sper sa va placa rezultatul. Am fost mai rapida, dar joi, la opt, la cafea, aveti mărturia interactiunii noastre. Mă înclin, cu respect!

 

 

 

 

 

 

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Coperți, întâmplări, permanențe

Nu-mi adun amintirile in cuvinte, unele nici măcar nu mai stiu a veni in ordinea fireasca. Se imbulzesc, se aseaza unele peste altele, se îngrămădesc, se anulează și izbândesc a ieși doar câteva curate la suprafață. Dar mie nu mai imi pasa. Aleg ce știu, poleiesc ce nu imi mai e cunoscut, astup golurile cu frunziș de vorbe, strecor puțin din mine, din tine, din chipul întâlnit ieri pe stradă, din conversația cu un om cunoscut și scurtez timpul gândirii nerodnice.
Mă ascund într-un univers nou, unde nu mai am nimic de dovedit. Am tot încercat  să fac asta, de-a lungul vieții, și fără succes. Mă întreb de ce am insistat in idee, deși știam că mă va duce într-o directie gresita. Cand am inceput sa leg cuvinte in scrieri publice simteam ca mi-am gasit un mod nou de a mă liniști, de a-mi plimba gândurile și ideile prin locuri începute demult. Mi-am cules bucuriile, tristetile, întâmplările, oamenii, bucăți din mine, secvențe din alții, am luat vorbe dosite in neuroni pitiți și mi-am zis sa incerc un lucru …sa fiu eu. Fără influențe, fără atingerile altora, mai buni, mai frumoși, mai pricepuți, mai plini de umor, mai…mai, mai. Am adunat provocari, am plusat in cuvinte luate de catre douăsprezece ori, am persistat in povesti cu subiecte banale, le-am dat unde noi, invaluiri care sa ma infatiseze subtil, am tivit brâuri de gânduri, am stat, am fugit, revenit, am adunat oameni prin prejur, ochi buni, ochi rai, ochi ce au cules idei de aici, ochi ce au incurajat, alții care au daramat, dar, într-un final, am înțeles ca nu am nimic de dovedit nici aici. Ca bucuria cuvintelor a invins. Ca privilegiul de a mă deconecta scriind mi-a fost inlesnit cu trei ani in urma și inca il simt ca fiind  ceva neașteptat.
Voi căuta mereu efervescenta, omul cu scrieri altfel, originale, chiar, dar cu puncte comune in ceea ce simt și, cred, voi renunta la cuvinte șoapte dacă e nevoie, la stereotipuri fără de care credeam că nu pot fi eu, la indemnuri banale, la ridicări de sprâncene,  căci multe mi-s contra vremurilor pe care le trăim, la margini de cuvânt dar și  la mesaje surde sau mute care ar atinge sau ar agita orice trăire curată.  Candva, am pus coperti cuvintelor, virtual vorbind, intr-o casă cu mărgăritare; curând voi  deschide poarta aceasta din fundal și voi trece peste coșuri cu  recunoștință, dar și cu împliniri, și deschideri spre alte proiecte despre care poate voi vorbi, poate nu, dar sigur imi vor vorbi mie despre bucurii calde și pline, chiar dacă  fără însemnătate pentru restul lumii. De multe ori vorbesc de întâmplare. N-am avut visul scrierii, cum nu l-am avut pe cel de iubire. Am avut altele, ca cel de mamă, de exemplu, și care a ramas inchis într-o bulă frumoasa de timp nerodit. De asta, cred, ca întâmplarea merită ridicată în grad de permanență.  Bucuria întâmplării se schimbă in bucurie permanenta. Am dat din mine, am primit la fel. Am schimbat frica și teama, pe nesiguranțe de lux, cu alintături cuminți, am trecut din dependențe și repere nesigure, in certitudini și realități pe care le pot ocoli sau nu, după caz.
Schimb mereu cate ceva, dar, de fapt, nu-mi schimb structura. Păstrez  bucuria începutului transferându-l în obișnuințe zilnice. Deschid scrieri, inchid scrieri, bifez  ideile, dar, uneori, nici nu  le mai disec ca odinioară, sau, nici măcar, nu imi iau din ele repere, cum făceam odată. Simt cum tulburarea unuia e de fapt o altă trecere, cum gândul meu de azi se poate scurge într-o brambureală de cuvinte puse de-a valma. Cert e, ca lucrurile oricum se asaza firesc, in perceptiile mele, ale altuia  sau poate trec neobservate. Si e bine asa. Mi-a pus Dumnezeu in cale o posibilitate. Acelasi lucru l-a oferit și altora și e minunat sa vezi cata curgere e in jur, cata diversitate și cat interes pentru ceva care e la indemână tuturor, dar doar pe unii îi adună constant în puncte tangențiale. Doar că unele lucruri ating, surprind și altele  sunt, și atat. Si cum nu putem sa incantam mereu, prefer sa fiu și să-mi fiu permanență dintr-o întâmplare cu iz de anotimp oarecare, dar cu miros primăvăratic. Să fii fericit cu tine, e tot ce contează! Asa poti fi fericit și cu ceilalți. Să nu mai explici fiecare alegere, imi pare echilibru, sa construiesti chiar si cand totul e potrivnic poate fi senitatate sau acceptare. „Nu poți avea totul. Unde l-ai pune?”, îmi revine mereu în minte joaca asta de cuvinte, adorabil spusă de Ann Landers

nu poti

 Sa spui lumii ca existi si tu, poate fi act de curaj, caci lumea trece, oricum, prea repede, mai repede decat vei reusi sa captezi tu atentia. Am vorbit,deunăzi, la telefon cu o persoana de care nu mai stiam mare lucru.  In acelasi timp, am remarcat ceva neplăcut in altă directie. Si, paradoxal, am inchis o ușă și am deschis alta. Am alungat o tristete cu o bucurie. Dar .am avut noroc. Maine pot avea doar o optiune și va fi musai sa o las sa se aseze fara sa mai provoace tumult. Nu sunt mereu pe taramul povestilor, dar am oameni in jur care mă aduc mereu spre ele. De ce as refuza?  Acolo mi-e…acasă. Si acasă..nu-ți vin mereu musafiri, chiar dacă tu continui sa te pregătești. De asta mă vor surprinde mereu vizitele. Cineva mi-a spus ca scriu prea des, uneori și deloc în anumite perioade. Am vrut sa-i spun ca nu scriu cuiva. Eu depozitez treceri  care, cand le redescopăr, după o vreme, îmi așează în față un întreg foileton, cu distribuții de excepție. Păi, nu ar fi păcat să uit, cum am așezat deja, zeci de chipuri și întâmplări dosite?
 Nu găsesc mereu amănuntele importante, în memoria mea. Mi-e  ciuda, desi se zice ca uitarea are rol de regenerare. Nu prea cred in asta, așa că mi-am promis sa pun haine noi anumitor întâmplări, poate asa devin și ele permanente. Pentru mine a fost de bun augur….de trei ani incoace..