Ne plouă și noi ne adaptăm

M-a mâncat undeva să mă uit pe prognoza meteo pentru Brașov.

Bre, nimic. Vreo cinci zile bune de am numărat în vreo 90 de zile. Bașca 10 grade prin septembrie, iar ploile par zilnice, chiar dacă se scutură norii, doar.

Din mai, ne plouă zilnic. Azi, potop, ieri potop, mâine potop.

Muntele meu miroase a mâl, mucegai și mușchi putrezit. Bucătăria mea, la fel. Centrala pornește în încăperea aceea.

Inimaginabil, nu? Nu îmi place canicula, nu mă plâng, aveam de reparat curte, garduri! Iaca nu se poate!

Ne plouă și noi ne adaptam.

Parul meu creț e ca un burete….de sârmă.

Viața e faina, ce sa zic?

Singurul avantaj – am la verde, in putinele mele locuri cu pământ, din curte, de zici că ne-am mutat.

Las semn:

Sarea pământului

Sarea pământului tămăduiește
doruri nespuse,
neghicite,
învinse,
ascunse sub pleoape triste,
sub o batere de gene,
adormind infinitul
prins
în cercul inimii,
rostogolind începuturi.
Sarea pămîntului vindecă
tremurul mâinilor,
îmblânzește atingeri de sticlă,
netezește,
catifelează,
îmbălsămează
dureri muncite,
simțite toate în vârful degetelor
ce scormonesc amintiri.
Sarea pământului decantează
neiubirile,
separând lacrima
de sărut,
adunând surâsuri,
înmulțind cu dimineți pierdute,
dupa nopți de nesomn
în care te-ai rugat
să găsești drum  rătăcirilor voastre.
Sarea pământului nu-i palpabilă,
nu-i pulbere,
nici sărată nu e;
nu o găsești la târg,
nici prin borcănașele de pe tejghea.
Ea se formeaza încet,
în noi, din dureri primitive,
îmbălsămate cu treceri
rămase în balans,
între doua lumi,
uneori paralele,
cer si pământ,
scurgeri absurde
de timp ce nu rezolvă
nimic, dar datatoare de viață nouă,
căci orice devine lecție,
pentru vremi viitoare,
e sare a pământului.

 

 

ORICE DEVINE LECTIE, PENTRU VREMI VIITOARE, E sarea pământului
ORICE DEVINE LECTIE, PENTRU VREMI VIITOARE, E sarea pământului

 

orice devine lecție,
pentru vremi viitoare,
e sare a pământului.

Eu? Eu n-am făcut nimic!

copac

Pentru acest copăcel am suspinat mult. Nu fac parte dintre norocoșii care se pricep să îngrijească plantele, care știu ce pământ să le pună, când trebuie schimbat, pus vitamine, îngrășământ, udat fix atunci cand trebuie, adăpostit pentru iarnă. Merg la noroc și la mulțumiri adânci…. când îmi iese. Am avut un palmier superb, îi mergea grozav, avea loc potrivit, mă mândream cu el, nevoie mare.
L-am găsit căsăpit de căței și, oricât am încercat a-l obloji, a murit definitiv. Afară, în curte, am piatră, stâncă adevărată, munte curat, umed și umbros, iar pământ la liber prea puțin. Sunt mulțumită de cât verde e, dar mi-am promis să mă îngrijesc mai mult, de cand mi-au dovedit vecinii că se poate, cât de cât, la câtă iederă se întinde prin prejur.
În fine, vorbesc mult, scriu la fel. Tata, Dumnezeu să-l ierte, până-și expunea ideea trecea prin Brăila, ajungea la Pitești, cobora pe Rucăr – Bran și abia de poposea la Brașov, în ideea propriu zisă: „Iar ai luat-o cu Internaționala, Iosife!, îl dojenea mama, dând din cap a supărare minoră. „Vezi că plictisești omul!”
Tata nici că o auzea. Își continua povestea, introducând în ea, tacticos, fiecare element. Așa și eu. Parcă a duce mai departe moștenirea primită, în loc să vă zic ce e cu acest copăcel din imagine, mă tângui a verde lipsă.
Deci, am primit trandafirul japonez de la mama prietenului meu cel mai bun. L-am adus cu greu să nu se rupă crenguțe, am înapoiat ghiveciul, deci l-am mai chinuit puțin, l-am mutat la fereastră, să vadă Brașovul din înalt, ca un privilegiu. Părea că-i place. Până într-o zi, când l-am găsit și pe el maltratat. Tot, dar tot pământul era scos pe podea, iar lângă el cu botul plin de dovadă neagră și umedă, rotweillerița privea în altă direcție de parcă ea nu, nu. Ceilalti. Dacă ar fi fost doar atat nu era nimic, dar crenguțe fragile zaceau prin mormanul acela care mă ingrozea la gandul ca trebuie sa-l si curăt.
Am proasta inspirație să-l cocoț pe o măsuță care mie îmi place enorm dar care, recunosc, mi-era total nefolositoare. Bre, da măsuța era pe rotile iar cățeii mei zici ca luasera lectii de împins-tras astfel de mese. Iar s-au rupt crengi. Atunci am sângerat puțin. Bun, i-am gasit loc. Loc perfect pe barul care a devenit bibliotecă, din motiv de musafiri lipsă, care musafiri nu se pupă cu prezența cățeilor și tot așa. S-a relaxat copăcelul. S-a relaxat și și-a văzut de verde și de frunze, și de crescut frumos, de îmi crescuse și mie sufletul cât o pită coaptă pe vatră – slăbiciunea mea.
fifi1
Si-a apărut Fifi. Care Fifi a ginit, de cum a venit, tufa umbroasă, dar nu neapărat pe motiv de cățărare ci pe motiv de coșul de lângă, care îmi întregeste mie colecția – cine nu cunoaste ca cel mai frumos cadou pentru mine e un cos de nuiele, va zic acum. Asa, s-a bagat in el, cautat pisicul 2 ore, descoperit pisicul, certat, baricadat coș, în fine. Pardon, la a doua incercare de coș, a cazut cu el cu tot ceea ce a făcut ca o perioada sa uite si de copacel. De trei zile incoace, insa, zici ca e turbata. Se urca de se crede in salcami, și se aud cum trosnesc crenguțele fragile. Se agață ca o omidă cu fiecare gheruță și nu se lasa pana nu se joaca cu cel putin cinci frunze diferite. Orice încercare de a o cobrî se lasă cu tatuaje naturale pe diverse părti ale corpului. Ultima oara am cam zgâlțâit-o putin, nu de altceva, dar pe partea cealaltă a „barului” e hău, in sensul ca e scara spre bucătărie, iar de pică din varful cu verde, mi-e teamă, la cat e de mititica, sa nu se franga, saracuta.
fifi3fifi2
Va veni toamna si vor poposi și alte plante in casa. Vai și amar. Fifi va fi zana neîncoronată a plantelor cățărătoare. Și uite așa, tânjesc eu a verde și mă las subjugată de priviri inocente care par a spune: „Eu? Eu nu am facut nimic! E la liber, aici e pădurea mea!”

Mi-e dor de tine, tată!

Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spune timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng de mult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.
De ce să plâng? Mai bine mă joc. Mă joc pe seară cu steaua ce luceşte pe cer şi-mi închipui că eşti tu. Când te-ascunzi după nori, îmi spun că pleci să mai aduni poveşti, de acolo, de la Dumnezeu. Când sunt multe  stele pe cer te cred la un bairam de noapte. Ce le cânţi, tată? Romanţe sau şansonete? Mie cântă-mi cântecul ăla rusesc de mă făcea totdeauna să plâng. Nu, acum nu plâng! Ai o idee fixă că voi da apă la şoareci! Nu ţi-am spus că mi-e dor? Păi, să irosesc bunătate de seară cu lacrimi?
Să vii în visul meu astă seară… tată! Dacă vii, îţi voi spune tot ce nu mai ştii de când ai plecat. Cum? Le ştii? Pe toate? Hai, măi… tată, că ţi-o fi lăsat Dumnezeu şi ceva nespus în joaca asta a voastră! Cum? Dumnezeu nu se joacă? Iartă-mă, tată, … dar parcă tot aș crede că te-a luat să-i fii stea în jocul lui de-a vesnicia, pe cerul uitat al vieţii şi al morţii. Cum? Tu eşti doar stea căzătoare? Şi atunci cu ce stea mă joc eu seara de la fereastră?  O fi Dumnezeu!
Ştiu, ştiu, Dumnezeu nu se joacă; nu joacă viaţa nimănui, şi nu cerne prin sită …praf de stele. Nici chiar de stele căzătoare. Dar dacă nu se joacă, roagă-l tu, tată, să mi te-aducă în vis, aşa… ca într-o joacă,  o singură joacă, măcar o dată!
Mi-e somn, mă duc …să te visez…tată! În stele!
Eu am stele pe pământ şi în cer. Pe una mi-o odihneşte Dumnezeu. Pe celelalte le are în grijă şi le face să strălucească mai tare. Cum să separ amintirile…dacă mi-e dor?

imagine

 

Dumnezeu nu joacă

 

Dumnezeu nu joacă.
Nu joacă hore, sârbe sau ciuleandra;
Nu joacă zavaidoc, dar nici nu dă cu piatra;
Nu joacă zaruri cu Universul, cum Einstein credea,
Dar nici alba-neagra cu viaţa mea.
Nu joacă la ruletă destine frânte,
Nici leapşa nu joacă, nici chiar pe osânde.
Nu joacă nici fotbal, cum crede Becali,
Nu ţine păpuşi de sfoară, deşi păpuşarii
Îl ştiu, îl cunosc si-i cer ajutor
În fiece spectacol, cam pe mărimea lor.
Dumnezeu nu joacă nici chiar un sport de iarnă,
De vară, primăvară sau poate doar de-o toamnă;
Nu joacă nici flori, fete, râuri şi băieţi
Şi nici nu joacă ‘scunsea cu tine prin scaieţi
Nu joacă biliard şi n-aruncă săgeţi,
Poate de avertizare ca mai apoi să-nveţi
Ceva din jocul simplu, ce nu mai e doar joacă.
Nu joacă Dumnezeu. Dar oare ce-i o joacă ?
De-i joacă viaţa noastră, nu Dumnezeu o joacă,
Nu-mi este nici arbitru, nu apără vreo poartă,
Nu-ți suflă-ncet în minte cuvinte ca de pluș,
Dar nici nu fuge-ntruna lăsându-te la uși
Ce nu se vor deschide, parola de n-o ai,
Cu o vorbă de iubire dispar zavoare-scai;
Si vezi, din nou, doar fumul unor simțiri… ca-n joacă,
Puse-n suflete calde cum a făcut odată,
Lumină din lumină, lut fermecat și apă,
Născându-ne pe noi, punând, treaptă cu treaptă,
In fiecare lucru, din Cer și pe Pâmânt,
Acela-i jocul lui – Iubire, Om, Cuvânt.
Din orice joc faci parte, nu-l joacă Dumnezeu,
Mai bine prinde-n grabă cuvântul lui și zmeu
Să-l faci, cu grijă, să-nalti spre al Lui văzduh
O jucarie aparte – Iubire, Rugă, Duh.

 

sursa: pinterest