Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare împărțite cu tine

Niciodată nu veți ști când…

 

Pe tavanul iubirii cineva a desenat un chip.
Mulți s-au chinuit să-l descifreze,
Să decripteze harta semnelor lăsate discret,
Ca și când în locul frunții era Steaua Polară,
Ochii erau frunze încremenite în nemișcare,
Nasul ar fi fost puntea dintre minte și inimă,
Gura un vulcan ce erupe,
Iar pomeții munți de sare, ce sticleau în nesfărșire.


Doar tu, ți-ai pus palma, atent, lângă, și ai cules totul, rotund și perfect, într-un cerc.
L-ai rostogolit și l-ai pastrat pe inelar, șoptindu-mi, că oricum m-ar zugravi Dumnezeu, m-ai recunoaște după semnul din frunte.
Langa Steaua Polara niciun reper nu se pierde, ci se redescoperă….cu inima, suspendând secundele în iubiri eterne.
Apoi, ai făcut tu ce ai făcut și m-ai ascuns într-un poem, apoi într-o fotografie de ocazie, fără ramă, sau îngalbeniri de timp, fără zimți sau contur clar.
Conturul era in inima ta.

Azi, am uitat de frig căci ai topit zăpezile nesfarșite în ape vii ce mă hrănesc, în ploaie de mărgăritare, dezvelind astfel un zâmbet curat pe care să-l ofer oamenilor. Aveti răbdare, daca nimeni nu v-a cules din tablouri pictate de altii, sigur o va face cineva. Insa niciodata nu veți ști când..

*din ciclul – Momente cu tine
Mărgăritare versificate

Decojesc o castană, decojesc o mirare

Decojesc o castană, decojesc o mirare:
Sunt banală, spre neinteresant.
N-am profunzimi, ci doar margini.
Nici nu primesc, nici nu dau.
Fac troc de  gânduri simple,
Cu minți luminate albastru.
Prin mahalale dosite mă plimb,
Căutând armonii părăsite.
Primesc bilețele cu vorbe indescifrabile,
Amanetez mănuși desperecheate,
Cumpăr castane coapte in jar invizibil.
Nu-mi plac, dar îmi place aroma
Si ador ochii celui care le invarte,
Ca pe niste fructe ce nu sunt vazute de soare
Pe fiecare parte.
Decojesc o castană, decojesc o mirare
Fierbinte.
Decojesc o castană, decojesc o mirare
foto: pinterest, pozeonline.ro, vânzător de castane,

 

Troc pe loc. De gânduri.
Ați uitat? Nu primesc, nu dau.
Îmi incalc principiile și ofer castanele
Unei florarese cu miros de toamnă.
Ea miroase a toamnă, nu florile;
Florile miros a iubire neîmpărtășită.
Nu le iau. Sunt tufanele plânse.
Ea-și aprinde o țigară și zâmbește
A gând nespus.
tiganci
foto: pinterest

 

Încă unul pierdut, ca esență.
Of…
Sunt  banală, spre neinteresant,
Dar asta nu înseamnă că nu pot cânta,
Si nu pot murmura cuvinte
Care nu s-au scris încă.

 

Pe cele, deja, puse în armonii
Nu le stiu, ci le presimt.
Le adaug în inimă,
Le scutur și le las
Pe tăciuni de castane coapte,
Poate le observa ochi cuminti,
Care știu, simt și traiesc în cantec.

 

dans-vechi
poze online.ro pinterest

 

Eu rămân banală, spre neinteresant,
Dar știu a dansa desculță.
O fi de ajuns?
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Doar o joacă. De planete

Mi-e cald și bine-n lumea aceasta,

Mi-e luna sfeșnic și mi-e turtă dulce

Venus.Pe Pluto l-am sărit de data asta

Și cu Saturn mă cert  la o răscruce.

Am gând năstrușnic  să citesc în stele, 

Cu Marte am stârnit chiar un scandal,

Căci n-am văzut nimica scris în ele

Și m-au chemat, pe rând, la tribunal.

Neptun e supărat din cale-afară

Că l-am făcut bătrân și demodat,

Iar în agendă și-a notat, așa-ntr-o doară,

Să-l pună pe Uranus avocat;

Mai zic că ozn-u-i farfurie,

Fac sfat și mi-e promis chiar un război,

Cer ferm să văd, mă rog,  cam unde scrie

În ele soarta mea. Fac tărăboi.

Dosarul meu l-a luat Mercur, aseară

Să-l studieze, căci e retrograd,

Îi e servieta plină ochi și vrea să pară

Că e din cale-afară de-ocupat.

În cutiuța ei cu ape, printre stele,

Stă Terra noastră, rece și făloasă,

Îi dă târcoale două turturele,

E semnul ei, spre mine, că îi pasă.

Dosaru-i incomplet, cer amânare,

Sentința seamănă, cumva, cu un stigmat,

Mă întâlnesc cu Jupiter și-mi pare

Că am noroc și sper că m-au iertat.

Tot Universul pare să mă placă,

Planetele s-au cam aliniat,

Nu au acuma ce să mai îmi facă,

Un cineva, de SUS, le-a speriat!

Sunt multe stele în depărtări lumină,

Or fi în ele prinse  verzi și uscate,

Dar dacă crezi în lumea cea divină,

Ți-oi scrie soarta-ncet, pe derulate;

Vei ști mereu că ăsta nu ți-e drumul

Dictat de  un Lilith si de-un horoscop,

Ca dacă faci într-una pe nebunul,

Nu mai contează de ești semn de foc;

De plângi în palme scuturând trecutul

Și ești nostalgic ca un semn de apă,

Mai bine adună-ți forța și cu tot avântul

Treci în prezent, că poate iar îți scapă.

Și de cuvântul astăzi îl încaieri

Cu umbre negre și repere seci,

Nu da iar vina pe un semn de aer

Că rele îți sunt zilele, și reci.

Ascult și eu previziuni de-o șchioapă,

Mă înfior de orice retrograd,

Dar vreau să-mi construiesc, mai bine, o rampă,

Să sar prin viață ca un saltimbanc.

Să cred în Dumnezeu și nu în stele

Sau poate-n amândouă-ntr-un cuvânt,

Să prind mereu lucirile din ele,

Să mă-ncălzesc, căci sunt…semn de pământ!

Dacă am avut o duzină de cuvinte misterioase, cu aceleași cuvinte vedete: sfesnic,turta dulce, avocat, nastrusnic, batran, agenda, cutiuta,farfurie, turturele, servieta,ochi, stigmat, am construit și ceva vesel cât să vă facă săptămâna plăcută. Sper. La Eddie, în tabel, aveți și alți participanți.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ochii lui Dumnezeu

Ochii lui Dumnezeu

 

 

ochii lui dumnezeu

OCHII LUI DUMNEZEU:

De trei zile pe blogul Vienelei tronează o fotografie, care fotografie a fost facută acum ceva vreme de Matilda şi pusă pe unul din blogurile ei. Cum-necum, ce s-a gândit Vienela? Ia să pornim noi o joacă de la fotografia asta.

 Ştiţi momentul ăla în care te dai un pas înapoi ca sa vezi mai bine o imagine? Ei, da’ mai bine citiţi voi aici toată tărăşenia, căci acum despre mine voiam a scrie. Despre mine şi visul de-a scrisul. Am unele momente în care ideile îmi vin de-a valma şi aş tot tasta în neştire, orice, cu logică, fără, cu sens sau pură imaginaţie. Cine mă opreşte? Ştiu şi eu? Altele. Aseară, însă, am visat că scriam articolul inspirat de fotografie şi am vrut să mă trezesc chiar, să-l creionez aici, dar puterea somnului a fost mult mai mare. Nu ştiu ce visaţi voi, dar al meu a fost ideal:

”-Ce zici, desenăm şi noi un copac?, întreb cu glas scăzut pe băiatul bălai din vecini;

-Iar? Am mai desenat şi altădată, parcă n-am chef! N-ai şi tu o idee mai originală? Uff, ce bate vântul de se ciufulesc toate găinile de afară!, spune oarecum preocupat privind prin geamlâcul bucătăriei;

-Păi, oricum trebuie sa stau cu tine până vin ai tăi, hai să ne jucăm ceva!

-Noi doi?Hmm, mai bine facem altceva!Ce ziceai că desenăm?

-Uite asta!, şi îi bag sub nas fotografia de mai sus;

-Ia uite ce de Ochi a lui Dumnezeu, în rămurele!

-Cum adică Ochi ai lui Dumnezeu?

-Păi, mamaia mea îmi spune tot timpul, de când eram eu mic, mic, că păsările astea mititele sunt ochii lui Dumnezeu pe pământ; că văd tot ce se întâmplă aici şi apoi zboară sus, sus de tot şi îi spun fiecare amănunt! Şi el e fericit sau supărat, depinde de noi, doar!

Înlemnesc puţin a mirare, dar îmi reiau tonul autoritar:

-Acum ce aştepti, de ai înţepenit cu creionul în mână?

-Of, nimic nu ştii; acum aştept să crească rădăcinile copacului, căci nu există copac fără rădăcini nici în poză! Ele nu se văd, dar sunt acolo! Când mă urc eu în pom, ele mă ţin şi pe mine; uite aici ţin ”ochişorii”, vezi?

-Aha!, îngăim eu, privind nedumerită cum din trei mişcări a trasat nişte linii pe coala cea până mai adineauri albă ca  sufletul lui curat;

-Acum ce mai coci? De ce te-ai dus cu linia dintr-un capăt în altul şi ai mai adăugat câteva răzleţe? Că ăsta arată a pom doar dacă beau o ţuică de a lui tac’-tu, cumva!

-Păi, nu mi-ai arătat tu o fotografie cu un pom golaş, cu ramuri răsfirate? Aşa am făcut şi eu, nu vezi?

– Nu, nu cred, sunt doar linii ameţite, atât!

-Hmm, …avem rădăcinile ce nu se văd, da?

-Da!

-Avem pamântul şi cerul, da?

-Da!

-Păi, pomul nu creşte în pământ?

-Ba da!

-Şi nu ajunge la cer? Nu am unit eu cerul cu pământul prin linia mea? Că aşa văd eu!

-Ăăăă, ştiu şi eu? Da nu-i pui şi tu nişte frunze ceva, măcar? Poate aşa mai seamănă a copac!

-Nu, şi nici păsări în pom nu pun pentru că s-au dus toate la Doamne-Doamne să-i spună cum mă baţi tu pe mine la cap şi nu mă laşi să mă uit la desene!”

 

Nu ştiu cum s-a terminat visul meu, dar ştiu că băiatul avea dreptate; nu totdeauna ce se vede e ceea ce pare şi nici ceea ce nu se vede nu înseamnă că n-are contur şi sens, dar ştiu că şi o simplă fotografie poate face mintea şi sufletul să creeze poveşti.
Privesc pădurea şi jur că cerul se uneşte cu pământul în mii de linii răzleţe, ca într-un desen de geometrie naturală. E sumbră şi goală şi nu pot sa nu îmi închipui, pentru o clipă, că mii de ochi ai lui Dumnezeu au zburat către El să-i şoptească cât de preocupaţi suntem de noi înşine. Poate e timpul să mai simţim şi noi cum ne cresc rădăcini şi cum mâinile noastre ating nepermisul, nevăzutul, neştiutul în rugăciuni de gând. Sau poate e doar timpul poveştilor. Pe a mea v-am lăsat-o azi provocată fiind de Vienela și de  niște păsărele ce par ochii  lui Dumnezeu.