În baldachinul fin al lunii

În baldachinul fin al lunii:

La noapte voi dormi cu luna, şoptind poeme stelelor,
M-or legăna norii întruna şi voi privi spre voi cu dor;
Voi fi la fel de visătoare din patul meu cel suspendat,
De m-oi trezi iar din visare, voi şti măcar ..unde-am umblat;
De n-oi dormi să ştiţi de-acuma că luna este vinovată,
Căci pe-ntuneric-nchid eu ochii, iar ea lucește noaptea toată.
Cum să mai dormi? Mai bine o tură să facă… înconjurul lumii
Cu mine-n braţe sau, în fine, din baldachinul fin..al lunii.

baldachinul fin al lunii
baldachinul fin al lunii
Continue Reading

O jucărie de poezie

O jucărie de poezie:

Luna sta să cadă,
prinsă într-un colț,
se agață de norul
ce stătea-ntr-un cot,
clătinând misterul 
nopților de plută,
luna pare-ntreagă
dar de cer cusută;
o privesc din nou,
iar de sub sprânceană,
tabloul se mișcă
negrul se destramă,
lucesc mii de vise,
luna cade iar,
dezechelibrează
somnul meu hoinar
care-și cată semne
pe o zare stinsă,
aprinzând senzații
ca pe-o plită-ncinsă,
unde ia foc luna
și vreo două stele,
norul plictisit
și visele mele;
pare că ma văd
cum le iscodesc,
se ascund de mine,
să nu le privesc,
fac bairam cu toții,
iar stau într-un cot,
relaxați în clipă,
într-un nobil scop
de a lasa să cadă
peste fruntea noastră
poezii ce mâine
or înflori în glastră;
ca-ntr-o baba oarba
au jucat un rol –
să ne fim tovarăși
când în pat …e gol.

o jucărie de poezie
o jucărie de poezie
Continue Reading

În colțul cerului, departe..

În coltul cerului, departe,
sub Carul mare, mai la stanga
unde doar norii-s flori de noapte
și luna șade ca nătânga,
sub furii și amestec cald
de mici materii nestiute,
s-au dus și dorurile mele
spre Dumnezeu, să mi le asculte.
S-au ratacit printr-o furtună,
apoi nu stiu cum de-au ajuns
pe Marte cu escala-n Lună
și tot nu le era de-ajuns.
Au ratacit pe o cometa,
au prins și fulgere și arderi,
și s-au intors cu o racheta,
și-acuma dorm in mine toate.
Păi, ce-ati facut, cu atata zarva
și forfota, și drum, si zbor?
La Dumnezeu aveam eu treaba,
să-mi decripteze dor cu dor.
Din margine de suflet simplu,
Se scutura de somn un gand,
Pai, noi am fost, de-am tinut rândul
Dar ne-a trimis iar pe pământ,
Fara raspunsuri uimitoare
Sau descifrari de tâlc mocnit
De porti in tine dor ce doare
Porti focul viu care a trait
In fiecare imbratisare,
In orisice oftat prelung,
De ce sa pierzi ce-n tine apare
Precum o candelă de vânt?
Iubeste-ți dorurile toate
Caci sunt doar urme adevarate!
Azi am dor cu nume sfânt
Și-n candelă nu arde..vânt…
departe, departe
sursa: pinterest.com, departe, departe

 

Continue Reading

De unde sunt? De aici din colț de munte, dar…

        Nu știu uneori cum să reacționez când oamenii au mai multe de spus decât am eu. Mă așez într-un colț și ascult. Deseori mă bag în discuție, atentă să nu gafez pe subiectul care, poate, îmi e străin sau îl înțeleg atât cât pot. De mică fac asta. Îmi plăcea la nebunie să aflu lucruri, dar nici nu era prea greu trăind mai mereu printre oameni mari. Sunt o mie de motive pentru care am copilărit fără a fi dusă la grădiniță sau fără să am mulți copii în jur. Cu toate acestea nu am fost îngrădită în cunoașteri. Doar că totul avea alt ritm și înțelesuri magice. Lumea din jurul meu avea cuvinte stâlcite după regionalismele satului, iar eu le îngrămădeam în mine ca într-un sac fără fund. Cand am dat de cei de vârsta mea m-a cuprins disperarea. În loc să-mi fie ușor, mă copleșeau cu agitația și „știința lor în fiecare secret al timpurilor de atunci”.
Pe ulița pe care creșteam eu, erau și nu erau copii de vârsta mea. Erau, dar responsabilizati de mititei, ne făceam de lucru în joacă, pe stradă, seara târziu, sub lumina felinarelor și a stelelor ce păreau strajeri neînfricați. Mă gândesc că nici nu voiam iscoadele de ochi maturi pe noi, căci, nu știu cum se face, dar când adun personajele nu-mi ies cei mari, în acele clipe, decat în sunete. La noi, la „țara mea”, cum îmi plăcea mie să zic, când te strigă cineva pe nume o face ascuțit, prelung, cu un fel de țipăt în glas, de parcă odată slobozită parola– „hai, acasa” niciun pas nu vei mai cuteza a face în jocul tau. Și nu, nu erai deranjat de faptul că ți se curma jocul. Fiecăruia îi venea rândul, negreșit. Mi-am luat si eu acel „Adrienus, gata joaca!” …de zeci de ori, și, spre deosebire de ceilalti, îmi adunam euforia și o duceam în bătătura mămăiței mele cât să o păstreze pentru a doua zi. Ea, nu eu, căci mai mereu mă împingea să mă bag și eu în pititea, când parcă nu-mi ardea prea tare, căci mie îmi sunau mai bine discutiile de adulti ale dragilor mei. Era o plăcere să-i asculți chicotind, lângă ceașca de țuică fiartă de unde boabele de piper își împrăștiau aromele picante, precum vorbele lor. Și acum mi se luminează sufletul, când închid ochii și aud în ultima celulă a inimii: Tinco, hai că-i gata țuica!
„Esti de la țară, Tîrnoveanco?”, m-a întrebat, habar nu am de ce, cineva, nu demult. Mă gândesc că încă îmi curg fotografic clișee tainice din satul unde m-am făcut mare și de unde am prins eu drag de poveste și cuvânt, de oameni, de obiecte, de imaginile cele vechi ca niște icoane ce s-au întipărit pe veci în mine. Mă închin discret, rugându-l pe Dumnezeu să-mi scoată vălul cel nou ce îl am pe ochii minții, căci tare-mi pare că uit chipuri dragi. Dar nu le uit glasurile. Nici nu pot. Mama mi-l aminteste perfect pe cel al neamului său.
Dacă sunt de la țară? Eu cea care am crescut și m-am născut în Brașov? Aș spune că da, câteodată sunt, căci nimic nu are gustul și blândețea de atunci când eram fericită total, fără urme de treceri seci și de evenimente destabilizatoare. Sunt, când cuvinte ca ringhișpir, odăiță, cramă, cotineață, cooperativă, brigadier, saivană, crivăț, maidan, șaretă, clopotniță, chiseliță, gogoși chicate, bostan, canton, de vale, marne, ceferist, zarzăre, „haide, fă, nu fi ticăloasă, ia și mănâncă” și câte și mai câte vin în minte, cu două sau mai multe ramificații, ducându-mi pașii pe fiecare drum ce-l deschid la rostirea lor. Sunt, când știu că „acasă” e doar în bătătura mămăiței mele, restul  locurilor unde îmi poposesc picioarele fiind doar zone flotant, însufletite de alți oameni, alte cuvinte și alte imagini care dau drumul altor povesti.
Sunt pentru că ai mei se trag din zone care altfel ar încremeni în istoriile altora fără să mai știu cum arată gardurile, porțile,  ci doar crucile din cimitir, albite de timp și vremuri. Sunt pentru ca toți cei dragi dusi la stele mi se odihnesc in pamantul ăla uscat și tare care se crăpa de atâta secetă, de parcă erau cratere pe lună.
Imi amintesc că, de cate ori se ivea o problema mare cu ai mei parinti, indiferent de oră, eram imbracate si fara vreo explicatie detaliata ni se spunea ca e musai sa mergem la țară, să aibă mamaie și tataie griă de noi. Nu eram la școală sau dacă eram, sigur in primii ani era vorba, desi ai mei nu concepeau ca eu sa lipsesc de la a invata carte, indiferent de problemele avute. Si ne luau pe sus, ne urcam cu totii in tren și in legănatul ăla care mă liniștea doar la gândul că mă voi afla, in putin timp, acolo, unde iubirea era la cote maxime, asteptam să se termine calatoria. Insa niciodata nu era simplu, cand schimbam trenurile, cu bagaje, cu sora mea în brațe, în negrul nopților deloc prietenoase, cu frica să nu pierdem legăturile si sa ne apuce dimineata pe drumuri; timpul se scurgea altfel și totul era cu bătaie maximă de inimă. Într-un final, pe un peron care nu exista, mult prea înaltă fiind scara trenului, eram aruncate ca  niște bagaje de preț și ne număram cu toții, de la om, la valiză, până eram siguri că, din nou, putem porni la drum.
Mi-amintesc ca a fost nevoie, de câteva ori, să ne lase tata în cantonul de lângă barieră, din cauza unor zăpezi și al unui viscol cum greu îmi mai pot imagina. Cadeam la fiecare pas, asa ca tata a luat unul din bagaje si a plecat după ajutor. Nu ar fi fost chip sa ajungem singuri pe o asa vreme. A rămas definitiv în mine, și acum, mirosul focului din sobă și patul îngust, din constructia aia de caramida rosie, dar și bucata de cozonac pe care ne-a oferit-o ceferistul. Îmi pare că nici cantonul nu mai există, ca multe altele ce se prefac în fum în lumea asta, dar mereu e în amintirea mea, singur-singurel, încă tronează în câmpurile nesfârșite,  confratele  fiindu-i viscolul și soră arșița aia uscată..
In satul nostru lucrau mulți la CFR. Îi vedeai îmbrăcați în haine de postav albastru închis, cu nasturi metalici, șepci cu cozoroc și cămăși bleu. Cand era frig, aveau unele grele cât să facă față gerului și viscolului din Bărăganul ăla bântuit. Îi vedeai cum ies din curți, încolonați, spre gara, unde făceau naveta. Aveau glumele lor, semnele lor, dar de cele mai multe ori, unul dintre ei m-a salvat de cate ori eram ratacita intre legaturi, cand schimbam ruta, dar asta mult, mult mai tarziu, cand nici nu-mi imaginam ce inseamna sa fii singura in drumul tau.
Atunci, de la canton, ne-au luat niste rude. Ne-au invelit pe noi doua in paturi și ne-au dus de parca eram jucarii de plus, incercand sa ne fereasca fata de atingerea vantului care parea ca te usuca cu totul. Cand ajungeai in odaita cu pereti albastri și tavan prea jos, simteai raiul, simțeai cum se lăfăie bucuria în fiecare ungher si erai toropit sub mirosul de sarmale. din piept de gâsca, tocat cu satarul, aromat cu ardei iute,  și infasurate migalos de parca erau niste miresici fierte molcom, în asteptarea nuntii..
Alteori, in noptile ploioase, mă tineam de mana mamei, dar mai tare o incurcam, caci mintea mea de copil lucra altfel decat credeau ei. In lumina lunii și a putinelor felinare de pe ulite, in ochiurile de apa – bălți vestite – mie mi se oglindea cerul, in niste reflexii greu de uitat, iar eu ma feream sa calc in ele, chiar si in cele mici, pentru a nu cadea in hău. Eram convinsă că prin ele ajungi in fundul pământului și, cum nu voiam decat sa revin in siguranta la buna mea cu glas de domnisoara, nu-mi doream sa cad și sa nu mă mai gaseasca nimeni, asa că mergeam în zig-zag, spre disperarea mamei, care mă lăsa să înfrunt drumul singură. Acum ma gandesc cat de tare mă consumam în mersul meu, imaginandu-mi lucruri despre care, atunci, în anii ăia buni, dar tare sărăcuți, cand nici desenul animat nu-mi era cunoscut prea tare, tot ce aveam era închipuirea, care mai mereu mi-a adus mai mult rău decat bine, căci in valtoarea greului și al traiului de zi cu zi, nimeni nu gusta exaltarea din mine.
Asa ca, ma intorc și spun că-mi torc amintirile de cate ori am ocazia. Le pun în fuior curat și le prind de grinda, acolo, in crama bunicilor mei, langa cosul cu sunatoare și ligheanul cu malai, langa butoiul cu vin și damigeana de visinata, langa strugurii atarnati pe ata, la uscat și nucile cocoțate de grija soarecilor. Si pot spune ca, uneori, fix ca in ochiurile mele de apa, nimic nu s-a schimbat. In haurile cu luciri de noapte, inca se oglindesc pericole, dar cele cu iz de uitare, și, pentru că nu-mi ajung doar mangaierile crucilor din cimitir, vreau sa fiu sigura ca inca mi-s vii toate, cat sa mai scot din umbra timpului lucruri care nu vor muri niciodata.
De unde sunt? De aici, din colț de munte de Brașov,  dar cu drum și gust de Buzău…

După o absență considerabilă, am luat din nou cuvintele – parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel –  din duzina de cuvinte, și am pus de o poveste nouă cu iz vechi. Cu aceleasi cuvinte au construit și alții articole pe care le găsiți în tabel la Eddie.

Continue Reading

Orbind

 

Orbind de lucirile lumii,

Mă prind în schimbări care-mi lasă

Dorinţele prinse-n trecuturi,

Și-mi strecoară parfumuri de acasă.

 

Şi crezi că aduc adevăruri,

Visezi că-ți schimbi soarta pe loc,

Pluteşti, oarecum, în derivă,

Căutând… cuvântul…noroc.

 

Nu ştii de-i lucirea cea bună,

Ce  picură zâmbete-n noi,

Ori lacrimi de soare sau lună,

Pe care să le dai înapoi.

 

Tu știi că nu-i gratis nimica,

Deși ai sperat că va fi

Și că n-ai luptat fara frică,

Să ai…. libertatea  de a fi.

 

Mi-e teamă de vechiul din mine,

De cuvinte ce par cam la fel,

Mi-e teamă de noul ce vine,

Căci observ luciri de oţel

 

Şi nimeni nu se află în spate

S-aplice lovituri care tac,

Mă strâng în hore cu oameni

Şi cu vorbe ce parcă mă plac;

 

Şi, brusc, aleg, chiar, schimbarea

Şi uit că nu-mi place defel,

Căci mi se arată Cărarea

Pe unde o să meargă şi ..EL.

 

Azi sunt pe drum cu multi oameni,

Cu orbi care văd, chiar in soare,

Dar sunt şi acele persoane

Care văd, dar par oarbe, şi…doare.

 

Trimit, oarecum, gânduri simple

Spre ţară şi neam şi mă-ntreb:

Vom fi toti orbi fără minte

Şi-om alege tot ORBI printre orbi?

 

Dacă da, m-oi lovi de bastoane,

Bâjbâind cu alţii ca mine,

Orbind în luciri-amazoane

Că, sigur, ne-o fi chiar mai bine.

 

Şi ne-om ţine de mână puternic,

Căci presimt căderi viitoare;

Ce-am facut din românul titanic

Ce sclipea și cand nu era soare?

 

Morala:

De un sfert de veac și mai bine

Am pierdut și stima de sine

Și de cred în vreo doi tot îmi pare

C-amăgirea nu are scăpare;

Astazi vin și promit în cuvinte,

Ce devin, mintenas, dinamite

Si-ntr-un an, haide doi, cu  fason,

Pacaliti vom fi de-un blazon;

Si vom ști ce stim chiar și-acum

Cel ce striga mai tare-i nebun!”

Nu mai bine, ne prefacem din casă

Ca e bun orișicare și-i pasă?

Eu, orbind, in lucirea străină

Ma intreb oarecum cu o vină:

Ce ziceaţi? Că schimbarea e bună?

Mai bine muta-m-aş pe lună!

Provocarea de luni a avut ca temă fixă..”orbind”.  La Eddie in tabel găsiţi şi alte idei.

 

 

 

 

Continue Reading