Juliturile mele din suflet

Juliturile mele din suflet

În cochilia singuratatii am stat suficient de mult sa stiu ca prefer sa dau de opinii diverse, de cuvinte însingurate decat sa mai devin eu astfel. Uneori tac și doar ascult sau citesc. Imi inmuguresc tot felul de păreri ce stau pe margini de cuvinte care încremenesc pe buze de prăpastie, una de aici, de aproape, de pe lângă partea stângă a ființei mele. Nu le las să cadă, le trag cu toată puterea și le înșir povești-tribut, biruri cuminți care să trezească duhul literelor moi.

Nu vor mereu. Îmi însângerează în palme poveri din slove albăstrii, iar inima îmi tocmește nevoi dulci de viață nouă mereu cu fiecare jumătate de minut în plus, cu fiecare jumătate de minut pierdut, cu fiecare jumătate de minut în care s-au scris deja istorii plăpânde.

Inventez sărbători închipuite, cât să mai fug de realitățile din jur, dar sfârșesc în a mă despărți de locuri, uneori și de suflete, unde se strigă prea tare, prea mult, prea cu foc de îmi vine a spune că degeaba admir dacă nu-i plac, cât să îi păstrez printre vechiturile inimii mele.

Azi, am inventat sărbătoarea aramei, iar din cuprul ibricului cu cafea aromată am lăsat să se scurgă capricii de primăvară întârziată dar și hotărâri de o clipă, din acelea fără regrete, ci cu inimă eliberată de aparențe, în furnicături de nerăbdare verde-crud.

Cu juliturile mele din suflet nu știu eu mereu ce sa fac, caci prea mă simt slabă, și ineficientă, ca o creangă dintr-un pom ce pare puternic, dar căruia nu-i sunt prinse bine ramurile-aripi. De mă vedeți înmugurind, sa stiti ca am făcut față timpului iernit, iar de observați tăceri ample, să-mi turnați apă vie pe litere și pe creanga inimii să intru și eu în primăvara cuvintelor noi.

Voi? Bine? Sănătoși? Juliturile voastre se mai zăresc? S-au mai cicatrizat? Ceva răni de suflet sau doar de bine? Aşa mă gândeam şi eu, că binele nu e niciodată suficient.

Numai bine să aveţi, dragii mei! Pe curand! Să ne facem că nu vedem că ne vor ninge vremurile și să-mprimăvărim bucurii!

juliturile mele de suflet
juliturile mele de suflet, in primăvară dorită, cicatrici viitoare ce ies dintr-o colivie aurită…

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel…

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel.. :

Se agață pe cerul nopții cuvinte
și mă gândesc că le stă bine acolo, luceferi,
decât să le ascundem în sertare, să doarmă,
chiar dacă s-ar putea sa ne fie bucurie și surpriză,
într-o zi-narcisă.

Sunt momente când cuvintele stau sub tălpi,
se amestecă în lut,
se decoreaza cu inimioare, fluturi sau cruci,
se ung cu untul minții plânse;
prin oase se pitesc înțelesurile,
alea neînțelese, de mulți dintre noi,
căci, de atâtea adunări și scăderi,
de atâtea potriviri-nepotrivite,
s-au tivit literele pe poalele vietii
pe care, cineva, indiscret, le ridică ușor,
iar dintr-o exaltare la minut,
din marginea sa de inima,
se scutură câte un cuvânt-stea.

 

Ideea e sa ajunga la toți,
chiar daca uneori strălucesc perfect în
tăceri și muțenii primenite.

Eu mi-am bagat în sân câte au încăput,
apoi în buzunare am îndesat unele indecente,
din acelea legate cu fir de catifea roșie;
doar că iar s-au deșirat înțelesuri
și n-am mai apucat să însăilez nimic,
încât, obosită, le-am agățat, din nou, pe cerul nopții
să le fie altora lut, mir, balsam și apă vie.

Probabil, iar …voi dormi, o vreme, prin lumi
bântuite de alte vorbe –
unele ferme, rostite, cu glas tare,
…. fara subînțelesuri.

Cel mai greu e să caute cineva în slovele tale
ceea ce nu ai pus vreodată,
dar cel mai ușor e să și găsească,
și, uimitor, chiar să crezi si tu asta
observându-i convingerea,
chiar dacă tu știi că gândul tău e trubadur prin nori
și naște cuvinte care sigur se vor ascunde în alte sertare
de teamă să nu rodească
în goluri de suflet….
….iarba păcatului.

Pe cerul nopții, încă agăț scrisul inimii
ce va spovedi taina sufletului,
canonul primit fiind tăcerea literelor..

Sssshhh….cad stele ce se scriu singure.
Înșiră-te mărgaritare!”, îmi zici tu, mirat,
Iar eu știu că, din nou, ai citit ce ai vrut!

Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel...
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel…
Când ideile se continuă în înțelesuri ce par la fel… (pornită de aici.)

Idee ce se vrea continuată – mult zgomot pentru nimic

Idee ce se vrea continuată – mult zgomot pentru nimic, dedicație fără destinatar

Eu scriu un cuvânt
tu-l citești cu partea din tine care vibrează;
eu mă mir de ce vezi;
observ cum îl rostogolești
fix în direcția aceea la care eu nu m-am gândit,
deși știu și eu toate sensurile lui,
dar tot sunt uimită de alunecările tale,

și de cum mă rătăcești în vorbe
deși, ieri, mă citeai doar într-o fotografie
sau nu mă descifrai deloc,
chiar dacă dădeai drumul unor reacții
care să mă facă să cresc,… ziceai tu.

Încet, am început să mă cenzurez,
să-mi închid silabele în cochilii,
să le împreunez greu și uneori prea atent;
să explic prea mult sau deloc,
să dispar cu săptămâna
visând că pot să dispar de tot;
să mă-ntreb dacă n-ar trebui
să mă scriu pe petale
sau nasturi,
aceia pe care-i uit a-i încheia,
(cum vă spuneam deunăzi),
de ajung toți, prea repede,
la buzunarul inimii.

În definitiv, nu e cazul să descifrez nimic;
o fac alții mult prea ușor
și așa aflu și eu
ce TREBUIA sau NU trebuia să desenez
în litere.

Idee ce se vrea continuată - mult zgomot pentru nimic, dedicație fără destinatar
sursa: facebook, Idee ce se vrea continuatăîntr-o altă idee – mult zgomot pentru nimic, dedicație fără destinatar

Cum să explic și cui?

cum sa explic și cui?
Cum sa explic ?

.. ca nu mă iau in serios,
Că slova mi-e ca frunza, când e pe ram, când jos,
Iar poarta e deschisă doar celui ce dorește
Să vadă și-nfrunzirea, dar și cum se ofilește.
Ca-mi place primavara, dar o asez în toamnă,
Iar vara-i ca o iarnă, în vorbe fără haină,

Că-mi tremură cuvântul, iar textele-s stângace,
În inimă am fluturi și in stomac am ace,
Si că nu as vrea sa stiu de strâmbi din nas sau plac,
Caci scrisu-mi relaxează și fricile, și-mi tac;

Iar de-mi vedeți șuvoiul de litere de-a valma,
Nu observați doar forma, mai bine simțiti teama
Că mi-ar putea seca izvorul, curat cu apă vie,
Și as ramane stearpă, de literă pustie.

De veti căuta-nălțări fără de-apus
Priviți și printre randuri, caci totul s-a cam spus. (de alții)
Nu veți găsi nimic, doar litere-nșirate,
Și fluturii zburând prin lumi mai inspirate.

Ce aș mai vrea?

De spus de-aveți ceva, bateți atent la poartă,
Caci fluturii-s timizi și vor porni iar roată, (in seri repetative)
Si se vor aseza pe-al vorbelor zăvor,
‘nlemnind cumva poetic, trecand la locul lor,…(‘n tăceri definitive.)
Nu între ei, ci cu acei ce parcă
Nu înțeleg că lumea e un teren de joacă,
Pentru cuvinte…vii. Sau mii? (Habar nu am..)

Ce-aș prefera?

Sa treceti mai departe, pe poartă nu intrati, (de nu simțiți),
Caci universu-i plin de cei adevarați.
Si de mă-nvart si eu, fara sa tin vreun ritm,
E ceva la-ndemână, la liber, dar divin!

Și nu uitați:

Eu nu-s în lumi perfecte, dar sunt în a mea lume,
În ea am tot zidit, și bune, și nebune,
Cei ce au pus mortar, nisip și cărămizi
Simt fluturii din mine de când au fost omizi.
De nu vreti sa lasati decat noroi prin mine
Luati-l și pastrați-l ca poate face bine …(la reumatism)

Acuma, mă scuzati, dar voi deschide poarta
Zavoru-i tot acolo, și pragul, chiar și treapta
…martor tacut ca scrisul imi e impiedicat
Un vesnic inceput, albastru demodat.

Și multumesc, discret, căci fluturii se-opresc
Iar acele nu-nțeapă, dar eu mai scriu..oleacă;
Desperechez iar frunze și-mperechez cuvinte,
Să-mi fie mărturii de ce-am avut prin minte. (o vreme)

Ce am scris aici?

…păi, știu și eu? Nu aveti o plasa de fluturi
Să adunam tulburarile mele de-o clipă?

N-am scris nimic, doar am bătut din litere-aripi,
Caci prea mă luase lumea in serios…
Si mă agata in vorbe ce mă-ntorceau pe dos.

sursa: facebook, cum să explic și cui? să explic de ce scriu? să explic cui mă scriu?

Românește

 româneșteLiterele mele nu devin cuvinte mereu. Literele mele se prind în hore și uneori joacă tropotite moldovenești, furate din locuri unde soțul meu a copilărit. Ar prinde și accent moldovenesc dacă ar putea, să fie dulci și mieroase, calde și adăpostite de urâtul lumii în vorbe meșteșugite acoperite de arome fierbinți și istorie scrisă. Ar sta pitite sub pături molcuțe, ar bea ceai din muguri de brad și și-ar drege glasul care ar cânta românește.

Literele mele tac, uneori. Le scriu împreună, dar se risipesc sub ochi străini ce diseacă totul cu priviri reci, tăioase, oțelite. Plâng literele atunci și nu vor să mă mai urmeze chiar dacă le promit soare și lună, și urcat pe munte, și răsărit, și apus, și rucsac așezat pe umeri de cosânzeană, și mare din aceea neagră, care îmi pare cea mai frumoasă mare din lume căci e a noastră și ne vorbește prin valuri … românește.

Literele mele lăcrimează adesea și caută petale de trandafiri să se așeze pe ele ca roua dimineții, într-un sat întins pe un platou de munte, unde curge râul cu forță, și mugetul vacilor e muzică divină, unde bate clopot sfânt de biserică pe care mulți nu o văd, dar o știu acolo, căci e în drumul lor, de putință și neputință, de sprijin și mulțumire, de bucurie și jale, iar toaca ne cheamă la ea prin bătăi ce sună … românește.

Literele mele sunt tinere și bătrâne, sunt mamă și tată, sunt frate și soră, sunt sortite să râdă, să se bucure, să adoarmă, să tacă, să plângă, să tropotească, să se ascundă, să zboare, să strige, să picteze, să umble despletite prin lume, să cânte, să devină, să fie, să atingă mereu suflete ce simt românește.

Iar dacă ele nu devin vorbe, dacă  se adună rânduri-gânduri, dacă vă plac, dacă le huliți, dacă le mângâiați măcar puțin cu privirea, să nu uitați să o faceți..românește. Și atunci poate s-or grupa în cuvinte și nu vor mai fi litere risipite pe drumuri nebătute, și vor aduce povești, și arome, și întâmplări, și senzații, despre oameni ce simt ...românește.