Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare festive · Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

O lună plină

O lună plină

Cand am câte o zi ce pare perfectă, o zi in care faci si desfaci o mie de lucruri și niciunul, o zi in care realizezi ca poti si vrei, ca poți fi mai mereu cu un pas inaintea intuitiilor, ca ai oameni in jur cu care parca nu trebuie decat sa scoti un cuvant ca-l adauga ei pe celalalt, ca daca doresti poti sa-ti aduci in intampinare persoane ce vor vrea sa te ajute si sa te sustina in ce-ti propui, ca poti oferi din energia ta si altora, ca stii de ce nu poti sa fii in jurul unora decat pasager pentru ca metehnele nu dispar, chiar și ale tale se amplifică, ci doar iși pot controla firile, simți că esti in largul tău mai mult ca niciodată și că esti un om fericit cu ce ai, iubind fiecare amănunt.

O zi amestecata si totusi tare bunuta, care mă lasă cu dor de cuvinte si de vremurile povestilor mele. O zi in care inteleg ca nu degeaba „a te iubi pe tine pentru a-i putea iubi si pe ceilalti” e perfect valabil.  Am avut o zi de naștere, de exemplu, specială,   pe care as fi putut-o avea in fiecare an aniversat de-mi dădeam ragaz. Nu mi-am dat, mi-am dat acum. Cam acesta mi-a fost licarul din ochi intreaga zi. Am purtat o rochie si abia la final mi-au spus invitatii ca e pe dos si zău ca habar n-aveam. Eram fericit, relaxată. Cu ai mei,  cu surprizele mari ale acelei zile. De ceva vreme nu mă mai bucuram de aniversările mele. Mă gândeam că nu e nimic de sărit în sus, câtă vreme anii mei tineri sunt îndosariați de mult. Greșeam, câtă vreme ești și trăiești ceea ce vine, zău dacă nu e de sărbătorit. Că ești sănătos, mai ales. Că exiști și atât.

Dati-va voie sa fiti fericiti macar pe clipe. Nici nu stiti ce bine e sau poate stiti mai bine decât mine! Prin energia pozitiva primită m-am vindecat de multe lucruri. Asa, instantaneu.  Barbatul meu e genul care nu stie ce inseamnă „unu”. Nu! El orice îi spun ca am nevoie aduce multiplicat. Două prajituri in loc de una, trei paini in loc de doua, de zici ca da foametea, in loc de un caine m-a pricopsit cu sase. Bine ca n-are de ales si raman singura nevasta. Stati sa va zic ce cadou mi-a facut – mi-a inramat niste fotografii. Dar pentru ca nu s-a hotarat la una, a facut trei. Diva sunt, oameni dragi! Inca o aniversare si voi fi pusa in rama si la baie! Pana si Google m-a urat,  iar Doamne-Doamne a dat cu zăpadă-dar!

 

Pe sub ochi, pe sub sprânceană,
Va trimit gand bun, firesc;
Sotu-mi zice Consânzeană
Deși Guguț mă numeste,
Cand m-alinta si imi spune,
De juri c-avem șaispe ani:
”Hai, Guguț, c-acuma vine ziua ta
Și-ți zic: mulți ani!”
Ii zambesc amar, sub plete,
Am noroc ca-mi pot ascunde
Și emoțiile bete
Si mirările absurde.
”-Stai asa, sa-ți fac o poza!
Te pun iute pe fb;
Esti un inger, esti o roza
Nu mai intreba de ce!
Vreau sa vada lumea toata
Cata bucurie simți
Nu-ți mai da iar ochii roată
Eu la poză nu renunț!”
Chiar mă fac că imi convine.
Poza-i gata, la minut,
Numa bună sa imi fie
Dovadă, ca-ntr-un film mut,
Cand o zi o poti incepe
Cu amărăciuni pe față,
Si cu voi, cei dragi, pot trece
Intr-o altă exuberanță.
Caci nimic nu-mi e mai simplu, 
Mai frumos și minunat,
Omul drag să fie mândru
De ce sunt și chiar ce fac!
Dac-adaug și iubirea
Ce mi-o arătați chiar voi
E normal doar cu privirea 
Sa spun scurt: Si eu pe voi!

 

Apoi, am intrat intr-o altă zi festiva, la nici o săptămână, cu multe bucurii si cu sora abțibild sărbătorita. Mi-am pus fir de busuioc in piept si mi-am zis ca timpul imi devine batran, dar inima imi strange fiece emotie. Uneori in lacrima, alteori in zambet, si mai lasa si pentru vreo doua hohote de ras. Și a trecut și aceea cu artificii de emoții, fără să-mi pun în jurnalul inimii mele semn ca de carte bine scrisă, insă cu foi încă libere pe care să și le însemneze ea cum doreste. I-am făcut poem surorii mele, abțibild pe inimă. Unul ad hoc…

 

S ă-mi rămâi nu doar o soră
A lipită-n colț de suflet,
N ebunatică în gânduri,
D ar cuminte ca răsunet,
A dorabilă făptură, tu ești cel mai mare dar,

S teaua ce lucește-n noi, prinsă-n dragostea hotar,
T ăinuită în adâncul tumultos ce îl ascunzi
A ducând în el parfumul unei vieți ce n-o pătrunzi
I spitind, ci doar cu fapte generoase ne cuprinzi, ambiental,
C rescând astfel admirația tuturor și, natural,
U rci în barca vieții tale, orice om aflat la mal

...doar o mână întinzând, fata mea fără egal!

O morală avem și aicea, la mulți ani-ul nu-l sărim,
Tu ne dai nouă putere, nu ceri mai nimic la schimb,
Lași în urma ta doar zâmbet, cărămizi zidești, de bine, 
Mi-aș dori, sora mea dragă, să zidești mai mult în tine!
Și în anul ce-l aduni, cu folos și bucurie,
Să culegi, din ce-ai zidit, respect, dragoste, frăție,
ȘI din ploile primite să faci veșnic curcubeu,
Iar în bucuria noastră să îl simți pe Dumnezeu!

 

Când era asta mică cât o ciupercuță, cântec pe care-l și cânta, îmbrăcată într-un maieu lung pe care călca și se împiedica încercând a sta într-un picior ca subiectul lălăielilor ei, o întreba mereu pe mama:

Mamă, ziua mea când e?

Mama, grăbită, îi răspundea sec:

-Cand se cantă Hora Unirii, atunci e ziua ta!

Sor’ mea a băgat la cap, dar a şi remarcat repede că ”ziua ei” era in ”fiecare seară”, de fapt, când, la inchiderea programului tv – cine îşi aminteşte – se cânta, cum bine ştiţi, Hora Unirii.

Dincolo de semnificaţiile sale, acest cantec îmi aminteşte bucuria unui copil ce ţopăia de zor şi striga de umplea camera: ‘ „E jiua mea, e jiua mea”. 

Și iar a trecut fără semn lăsat prin cutia mea cu texte rătăcite!

 

Ce iarna turist avem! Turturii stau la streasina casei mele de parca sunt in taram de clestar. I-a casapit sotul meu, cu o miscare teatrala, de parca era coborat de pe maidanul copilariei. Sub foisor pasarile – ochii lui Dumnezeu – au venit la ospat. Stau toate la un loc intr-o regie de ele stiuta. Ma simt de parca s-a asezat in mine o lume intreaga. Si e cuminte lumea asta. Si e tare bine asa, iar mie imi vin in minte melodii. Imi cantă tot felul. Mi-e dor de tata. El imi canta acele cantece. Oare cand ti-e liniste in suflet, dorurile nu mai tac? Oare le dai ragaz sa spuna ca uiti si te gandesti prea mult la taxe, la facturi, la cele trei riduri in plus sau la cele zece fire de par alb, in loc sa te uiti de mai ai ulei in candela amintirilor?

Mereu mi-au placut oamenii hotarati, oamenii care nu se invart in jurul cuvintelor pana sa le rosteasca. Cineva, la telefon, mi-a spus ca am un om ca painea calda și ca in acelasi timp pare desprins din poveste cu haiduci. Eu am zambit intelegator, nu de altceva, dar de pe canapea cel care respira a somn, nu-mi povestea decat de un soț obosit. Si uite asa, imi lasa mie tihna sa va zic cum tremură umbrele pe la ferestrele mele, in muzica cea mai frumoasa sufletului meu-somnul omului meu iubit.

Și iar se face zi, și iar se rotesc zilele, și mă trezesc cu un alt gând răzleț. Când mă trezesc dimineața îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru noua zi. Da, fără modernisme și cu mult  înaintea altor necesități. Îmi spăl gândul cu apă rece, să-l țin treaz și să revină în fiece dimineață. Prima tresărire e că văd lumina; simt căldura așternuturilor și mă uit cum doarme soțul meu. Din nou. Uneori, îmi pare că nici timp de somn nu mai are la câte ghidușește el în orice secundă rămasă liberă. In timpul asta, realizez că mă simt cel mai bine din întreaga zi, că toate problemele dispar și de ai unele fără rezolvare, te rogi să găsești calea potrivită lor.  Încerc să stau nemișcată, să nu deranjez, însă cățeii culcușiti in locurile lor de căței mă observa și își ridică nasurile. Unul câte unul se urca în pat și se înghesuie să prindă loc cat mai aproape de trupul meu. Eu intru in fibrilații pentru că foșnetul lor îmi trezesc omul. Lor nici că le pasă, au un dor de zici că nu m-au văzut vreo doi ani. Piticul de Toto se urca pe mine, maidaneza se întinde cat e de lungă, cu botul așezat pe umărul meu stâng. Rottweilerita rămâne puțin tălâmbă, mai mai că s-ar așeza peste Izi tomberoneza. Renunță. Se lasă cat e ea de grea peste picioarele mele. Izi pufăie nemulțumită, Toto îmi pune capul pe piept, eu mă simt într-o menghina.

Ei sunt fericiți. Tare. Eu nu mai știu nici ce zi e, darămite probleme. Nu pot sa stau in fericirea lor multă vreme. Renunt. Pornim, trenuleț, către bucătărie. Devin ușier. Ei ies, pe rand, eu ii astept sa revină. Ștergem lăbuțe și îi vezi fuga sa cotropească și omul rămas în așternuturi. Nici nu respira. Așteaptă, ațipesc vigilent, și când observă ochișori deschiși incep partea a doua de giugiuleala.

Iubesc diminețile. Dincolo de mirosul de cafea, de simplitatea lucrurilor știu că ziua mea e una binecuvântată. Uneori, incepi bine, dar se complică totul. Faci tot ce ține de tine, apoi știi, cumva știi, că El nu te lasă și va căuta să te îndrume cu gând folositor. Mi-e frică de exagerări. Și de cele care merg in sus mult, și de cele care te coboară prea tare! Nu mereu înțeleg cum apare neprevăzutul, dar cred că nimic in lumea asta nu rămâne fără ecou. Poate că vei fi mai bine mai târziu, însă nu tine doar de tine.  Până în următoarea dimineață când antidotul va veni iar prin botic de cățel. Și când te gândești că nici nu îmi imaginam vreodată viața mea cu un câine prin preajmă, darămite în casa. Neprevăzutul. El da lucrurilor intensități. Eu îl rog frumos sa dea și rezolvări facile sau nu, dar sa le dea, la nevoie.

Deunăzi, mi-a trecut prin minte faptul  ca o problemă nu dispare dacă nu e vorbită, rezolvată, anihilată. Dacă ai reușit să provoci o tensiune, deși nu față în față, tot ce vei simti, gandindu-te înspre, va fi plin de disconfort. Iar uneori sunt așa niște prostii că lași naibii stările proaste și te duci tu sa vezi ce zici ca are ăla de spune că n-are.

Doar că nu mereu poți face asta și aștepți ca ceălalt să revină cu o explicatie. Dacă nu vine la timp, e ca atunci când chiulesti mult și de rușine nu mai știi cum sa-ti motivezi absentele fără să nu te adâncești într-o senzație stânjenitoare. Periodic observ asta între oameni și des iau taurul de coarne, dar uneori..obosesc. Apoi mai sunt momentele în care acționezi cu tumult, însă care te liniștesc  fantastic știind că ai făcut ceea ce simțeai, ceea ce trebuia, ceea ce crezi tu că ți se potrivește și, realizezi, că, de fapt, simți totul ca pe o mare ușurare. Erai cu un pas pe drumul altuia, îți iei pasul înapoi și treci pe al tău nemaiprivind in spate.

Viața e prea scurtă să ne-o petrecem în regrete și scuze. Mai bine, cu naturalețe și o explicație la obiect ieși din problemă. Doar dacă nu se dorește continuitatea legăturii, nu se vor găsi momentele perfecte. Iubesc oamenii care stiu a repara ce strica, iar acolo uit si ultimul gand rau avut si pentru o secunda. Efortul lor e ca un bilet dus si intors intr-o calatorie neprevazuta. Da, stiu, iar acest cuvant- neprevazut. Uneori, insa, nu mă plac pe mine că  n-am știut să opresc mai de mult tăvălugul nemulțumirii, iar cu timpul  răul ascuns devine tăiș chiar pentru mine. De ținut minte!

Trecând la chestii mai vesele, iar ne-au napadit șoriceii din pădure, de m-au facut să las versuri naive, de  descântat momente deloc plăcute:

Pădurea ne oferă ofrande-șoricei,
Fifi se joacă, ghidușă, cu ei!
Eu mor, de nervi și uite așa
Într-o luna doi șoricei au murit, la propriu,…in casa mea…pam, pam.

Operaţiunea şoricelul….lovește din nou în liniștea casei. Dar hai sa ne amintim una din 2015:

„Cand am renovat casa, ne-a rămas o incăpere de care nu ne-am atins. Am sperat ca o vom face curand, dar a trecut ceva vreme si am cam lăsat-o baltă pentru un timp când, sperăm noi, vom fi mai relaxaţi. Ei, şi de astă vară, in tavan, si nu, nu am gresit exprimarea, auzeam scârţ, scârţ, chiţ, chiţ. De unde, Doamne? Pe unde să intre vreun şoricel de ăsta ghiduş, că eu n-am văzut vreunul nici cand erau catacombe în curte?! Nu, n-am văzut, dar poate au văzut pisoii de atunci, pe care, mişeleşte, i-am înlocuit cu niscai căţei alintaţi.

Aşa, a trecut vremea, zgomotul revenea periodic sau vedeam urme de polistiren pe jos, semn că băietul se hrănea cu cate ceva. Juma’ de an a trecut şi, acum o săptămână, pe când ne oblojeam răcelile cu ceai de ghimbir şi miere, într-un semi-întuneric perfect, îi semnalez lui Mihai, cu un calm desăvârşit: ”Ştii ceva? În sufrageria noastră e un şoarece! Uite-l!” Ala ne aude, sare de unde statea; ne iau istericalele pe bune, iar el se refugiază aiurea-n tramvai. Bre, eu şoarece în casă nu vreau, asa că mă agit şi m-agit. Nimic. Apare după alte 10 min prin faţa lu’ Lupu’ -băiatu’ care nici n-a clipit. Minunat. In fine, soarecele se ascunde după masina de spălat, eu chirăi de neplăcere si asist la capcane improvizate de copilul din sotul meu, care se credea intr-un film de desene animate: înşirase castroane, sfori şi nu ştiu ce proptele ineficiente. Dimineata ni s-a confirmat insa lipsa branzei, asa ca am avut ceva sperante ca lucrurile ar putea sta si altfel. Si am purces la cumpărat capcane pentru şoricei. Capcană care de fapt a fost un lipici ce l-am aplicat pe un carton, langa o bucată de branză.

Plecam la somn cu sufletul strans, iar pe la 4 dimineata imi invit sotul la o incursiune spre baie. ”Eu singură cu lighioana nu stau, nu o pot vedea in lipici, clar?” Clar a fost, caci doar cu coada ochiului am văzut cum sarmanul chităitor se zbatea pe cartonul uns cu minim de clei de-ăla, ca sa nu sufere prea tare, zice sotul milos. Operatiunea eliberarii soarecelui a fost ceva râsu-plânsu. sotul somnoros şi-a pus mânuşele şi cu grijă a trimis inamicul public în pădure. Uite asa, putem menţiona că niciun animal sau om nu au avut de suferit. Nici căţeii care nu intelegeau deloc agitaţia noastra. Bre, dar ăstia nu se pot dresa sa prindă si ei lighioane? Sau sunt doar de fantezie în casa asta?”(februarie 2015)”

Si uite asa, intre timp, a intrat in casa noastra marea vanatoreasa Fifi și nu glumesc. Semnaleaza tot- sarpe, musca, bondar, sobolan ( caci da, din cauza ca au rascolit muntele cand au facut blocul au aparut si de astia in cotloanele de pe stanca, eradicati acum), soarece. Tot. Cu astia doi insa, da-i joaca, spre disperarea mea, in casă. Cine ma invidia ca locuiesc cu stanca in curte, acum are prilejul sa-i treaca. Si mie imi vine sa cam fug departe in astfel de momente, dar noroc ca intervine uitarea. Si Fifi, vanătoreasa…care parcă zice mereu:

Sunt Pupix, zisă și Fifi, și cerșesc atenție,
Dacă n-o primesc de-ndată, m-așez cu direcție…

Iar imi revine in minte un amănunt că anul trecut, pe timpul asta, ma scotea din lista ta’-su cel dintâi al lui Fifi, pe motiv ca cineva din lista mea  de facebook s-a contrat cu dansul pe chestiune…politica. Da’…ce pisic frumos mi-a lasat!!!!

Apropo de animăluțe, scriam in 7 februarie 2014, la 3 saptamani de la momentul meu festiv:

Căţelul meu rotweiller şi puiuţ pe deasupra, Alma, aflat în dotarea mea din 21 ianuarie, cadouaş perfect de ziua mea, coboară scara spre bucătărie din 10 în 10 minute. Nu ştiu dacă spală vase, dacă face vreo tocană dar ştiu că stă acolo mai mult ca mine.”

…si acum, dupa 4 ani, obiceiul acesta inca si-l pastrează. Tare dragi îmi sunt notițele astea, de observ că totul merge cu viteza luminii, dar unele lucruri par încremenite în poveste.

Multe mi s-au intamplat din 16 ianuarie incoace. Multe de zici ca a nins cu surprize care mai frumoase, care mai putin frumoase, care excentrice, care de speriat, iar unele miracol care mi s-au parut trimise anume pentru mine de Cel de Sus.

Cine ma cunoaste, stie ca urasc surprizele. Daca ma gasesc nepieptanata si cu fire albe pe la radacina gandului? Daca ma imbolnavesc de inima, din emotii prea multe sau prea grele? Daca sunt verzi si eu le vreau rosii si nu pot sa ma prefac omului cu tot chipul, ci doar cu un zambet proptit intre urechi gata, gata sa intepeneasca acolo? În plus mă feresc de darurile otravite, aparent cumsecade, dar in care gasesti lucruri care nu te pun intr-o lumina placuta, si in care sunt strecurate surprize care se simt a nu fi puse la intamplare, dar carora nu prea le poti spune mare lucru fara a nu fi facut sah mat usor. Ca deh, opiniile diferă și în cazul acesta fiecare interacțiune e zgomot fără sfârșit.

De multe ori ne regăsim în situațiile descrise de unii dintre noi, în cuvinte, în posibilitatea de a ajunge într-un punct nevralgic, însă toți putem gafa sau genera și lucruri mai puțin bune. Totul e să recunoaștem, măcar în sinea noastră și să nu ne mai căutăm cu orice preț printre cuvinte.


Eu chiar nu sunt în măsură de a așeza răutăți despre vreun om anume tocmai pentru că am făcut-o în trecut, grav, și a ieșit prost. Cel mai rău a fost ca a trebuit să trăiesc cu asta ani de zile, cu o pată-n inimă, ce niciodată nu s-a estompat. Mai nou nu mă mai supăr pe nimeni ci doar mă strecor cât pot eu de ușor, sau nu, într-o altă dimensiune. Și tare mi-aș dori să nu fiu înțeleasă greșit când nu sunt sută la sută în lucrurile care entuziasmează alți oameni. Poate, eu simt diferit și atât. Nu bine, nu rău.

Însă pot să am amărăciunea  câte unui gând, doar observând că o întâmplare poate primi cunună de ace când, de fapt, ți s-ar oferit aparent cu intenție bună. E suficient însă să primești darul și să simți că sângerezi. Poate acel om a vrut asta, poate nu. Oricum ar fi, lasă gust amar și atenția sporită. Și nu e mereu de bine acest lucru, paranoia se poate instala ușor, iar confuziile te pot locui. De asta, afirmația mea nu e despre ceva grav, dar e despre oameni cu care nu mereu e musai să interacționezi și că oricând în situația descrisă poți fi chiar tu sursa generatoare.

Când te întristează ceva, nu înseamnă că răul e la ei, ci că l-ai poftit să stea cu tine la masa sufletului. Dacă vreodată nu vă place ceva, nu primiți. Eu asa voi face.

Vorba unui om fain din jurul meu, nu-l despachetati!

Iarna a revenit la aproape o lună de la ultima ninsoare-dar. Tot  ca un cadou apare, de data asta învelita in inimioare și îndrăgosteli pasagere de ne aminteste tuturor ce norocoși suntem că avem un așa anotimp, chiar de pare, de o vreme, mai mult o nălucă:

O iubim că ne aduce albul de odinioară
Când prin scârțâiala gheții ne grăbeam „încet” la școală,
Și slăveam Dumnezeirea cu un mulțumesc frumos
Că primeam atâta joaca într-un cadru maiestuos..

 

E o dantelărie afară, că îmi vine să o încremenesc într-o vrajă și să stea așa nemișcată și rece, cât să-mi ajungă inimii. Primenește emoții și curăță cu aerul ei tot ce părea bolnav și trist:

 

Ninge fin, ninge duios, ninge simplu a mirare,
Mie-mi pare aceasta zi de zici ca-i prima ninisoare
Ce ma locuieste-n timp si ca alta n-am vazut,
Altfel nu stiu de ce simt ca ma lasa un om mut
Si ca-mi pune licar nou si in suflet, si in ochi,
Poate am asteptat-o mult, si acum nu vreau s-o deochi,
Vreau s-o las de cap sa-si faca, si sa umple toata curtea,
Voi ascunde si lopata si-o sa vreau sa ne inunde
Valuri albe matasoase, gand curat copilaresc,
Iarna-i sora mea mai mare, fiindu-mi ruda, o iubesc!
Si nu voi cârti nimica, ba mai mult, o voi ruga
Sa ramana sanatoasa, cat mai mult in curtea mea:
Fac tablou senin …din ea

 

Uneori nu pot scrie vesel sau puțin. Scriu și nu public, scriu și pierd textele prin hățiș de facebook sau drafturi prafuite. Însă mă străduiesc să amestec stările, deși tot subiecte  de viață aș dezbate.  Imi place sa dezvolt o idee mărunta care se cuibareste in mine si s-o port prin zări și capete de drum, o întorc, sucesc și o trec prin diverse nuante pana se picteaza singura, cum vrea, cum doreste, cum se nimereste. Alteori, îi imprumut din starile mele pasagere, dar de cele mai multe ori dacă desenez cuvinte amare nu demonstreaza ca am suparari adanci sau tulburări de ocazie.

Asa cum stiu ca imi place sa scriu la persoana intai, stiu si ca imprumut povesti sau ofer unele cu tremur de suflet, insa nu vin cu tristetea eventuala din mine. Cine ma cunoaste, stie ca eu nu scriu cand sunt trista. Nu, tot amarul s-ar prelinge in slova sau poate as forta literele sa se scrie singure cu intunecat pe margini, ori cu mult rosu sa ascund ce ma apasa.  De exemplu, nici ai mei, nici cei care mă citesc nu au bănuit că de vreo trei săptămâni nu am fost chiar lipsită de niște apăsări de suflet. Am zis că e musai să cred că e doar o trecere mai altfel. Si asa a fost. Rezolvarea a venit saptamâna aceasta, in mod miraculos.

Oricum ar fi, nu totdeauna ar trebui confundată scrierea cu autorul. Ar fi pacat sa lege cuvintele fedeles numai pentru ca ar fi banuit de tristeti iremediabile. Sa sari cu optimismul în fiecare virgula și vocala veselă, să lași zălog doar hăhăieli zglobii numai sa arati ca nu ti-a picat niciun munte in cap, mi se pare ușor dar deloc felului meu de a fi. Nu vreau sa ard momentele care sunt tot viață, dar una care calcă și prin pavaje mai zgrumțuroase. Metafora alunecă și prin cuvinte jucăușe, dar parcă o port mai ușor prin cele ce urcă trepte firești, așa cum urcăm noi treptele vieții noastre, care de multe ori ne obosesc. A, ca sunt clipe cand le urci rapid, cu sustinere, in doi, uneori chiar sarind de bucurie, e foarte bine. Acelea nu se vor vedea. Se vor semnala doar rândurile cu încărcătură …ploioasă. Cu toate acestea voi sari intr-un picior si prin cele bune, si prin cele rele, dar le voi lasa zalog a aducere aminte, pe unele taciuni, pe altele scrum. Sa se stie care au putere inca în viața asta ce pare atât de simplă și complicată în același timp:

             Viața e o colivie,
ființa pare adesea vie,
dar de ne uităm mai mult
parcă doarme-un somn adânc,
parcă-aleargă, dar încet,
parcă stă să o începi,
tu, vecinul de trăire
încurcat într-o simțire; 
el se-ndreaptă spre noroc,
dar așteaptă să-i faci loc
și să-i legi ca într-un snop
multe verbe la un loc
fără patimă sau foc,
ci cu apă vie în sevă
să adape orice vervă!
Viata e și parcă nu-i,
multi umblam asa hai-hui
pe la poarta nimănui
și prin lumea nuștiucui,
dând din mâini, pe nevăzute,
scriind vorbe, nu cuvinte,
eu le-nșir și mai desfac
vorba-n literă și glas
care murmură încet:
Viața-i cel mai bun poet!
 
Noi suntem doar rime seci
și pe alocuri, strofe-ntregi
Ce vorbesc de-amândoi:
Viața-n om!
Și omu-n noi!

Mai știu că, de fiecare data, de incerc a scrie un poem de dragoste, n-as primi altceva decat „sa fiti fericiti”, caci nu s-ar mai vedea mesajul ci imaginea ce se va strecura in mintea celui care citeste, cu noi doi, tomnaticii indragostiti. Uite, exact ca aici:

El e faptă și gând bun,
Eu îl însoțesc pe drum;
Eu sunt fire mai boemă
Încurcată într-o poemă;
El e flamură și crez,
Dar pereche-mi e, cu miez
Bun și drag ca pâinea caldă
Ce vrea doar frumos să vadă!
Amândoi va mulțumim!
Doamne, ajuta! Va iubim!

Apropo de indragostiti și lucruri făcute in doi, una dintre dorințele acestui an, pusă in fiecare an, daca vreau a fi sincera, vreau sa invat sa dansez tango, cu Mihai bineinteles. Intrebare – stie careva un hipnotizator, altfel nu stiu cum l-as duce la o sala de dans?!  Un, doi, trei…., un, doi, trei…dansez de una singura, deocamdată, ca al meu inalta zmee tricolore si danseaza doar….Hora Unirii.

 

Îmi caut cuvintele-n tăceri ce se scutură din mâneca mea dreaptă,
în mâneca stângă am pitit trei idei și-o scrisoare neștampilată..

Sunt cuvinte ce-mi bântuie acum mintea si cărora musai să le găsesc continuare.

Până una alta  mulțumesc că mi le-ați citit pe cele lăsate deja! Mare privilegiu am sa va stiu ratacitori printre randurile mele, muze de ocazie, de multe ori, doar dintr-o idee strecurata in vreun comentariu ce devine poveste viitoare. Una unică.  Va iubesc, iar literele mele vă poarta-n ele, recunoscatoare:

Sunt liniște de februarie,
Sunt bucurie
Și îți mulțumesc, Doamne,
Pentru ce îmi dai mie:

Pentru cei buni pe care-i îndrăgesc,
Pentru că am prin preajmă
Suflete care-mi citesc
Cuvântul care-mi pune, în oglindiri de hotar,
O mie de alte cuvinte primenite, ca dar.

Vă mulțumesc, vouă, celor care mereu îmi călcați pragul și nu mă lăsați să uit de ce mă aflu pe aici, însă cel mai tare va sunt recunoscătoare pentru că mă primiți cu drag ori de câte ori rătăcesc drumul la întâlnirea cu voi.  Știu că mă repet, dar mai știu că nu e niciodată suficient. Am avut un început de an fabulos, pe care-l continui implicată într-o mare bătălie cu mine însămi, dar pe care o las deoparte, în scris, și  nu scot la lumină decât momente ce mă îmbogățesc, clipe de frumos, din zile pe care oricand le-as retrai cu drag pentru emoțiile primite. 

Si pentru că am o casă plină de blănoși surprinzători, vă mai las o imagine care vorbește despre tihnă, armonie, pace și iubire bazată pe încredere.

„Ajung acasa. Pisica nehranita, cosuletul cu mancare al cateilor l-am pus deoparte cat sa matur la intrare. Cand ma-ntorc, o rotweillerita si un pisic se hraneau din acelasi loc. Nimic nu mi s-a parut, azi, mai minunat ca asta. Tot ce-i lumesc dispare si te umpli de bucurie, cu zambet larg..”

 Iubiti-va mult și bucurați-vă de fiece zi, căci e un privilegiu binemeritat.  Eu mă retrag pentru a aduna tot ce mi se întâmplă, în buchete de drag.  Am învățat să nu mă mai risipesc prin locuri unde nu mi-e inima liniștită, fără vinovății de fațadă și fără să nu uit o clipă că nu poți fi mereu generos, dacă  nu știi a primi liniștea  simplității zilelor tale trecătoare.

Să vă fie viața dulceață de flori vindecătoare! Spre primăvară, dragii mei! Spre o altă lună frumoasă! Să ghiocim bucurii mărțișorite…

 

o lună plină

 

 

Mărgăritare-profil

Adriana, nume dorit

Adriana, nume dorit:

M-ar fi chemat Adrian.

Tata și-a dorit să fiu băiat
Să-i semăn și să-i port numele mai departe;
Nu știa că i-l port cu fiecare celulă din mine,
Căci din el nu se putea naște altceva…decât minune.
M-au numit Adriana și n-am avut habar, niciodată, că aș avea protector,
Așa în plină vară, cât să răzbun momentul acela de iarnă,
Dintr-un ianuarie optsprezece, ce-mi ninge mereu trecerile.
Ai mei mă sărbătoreau de Sfântul Andrei.
Si acum o fac, deși le arat calendarul și le povestesc
Că, de acum, și vara îmi e sărbatoare.

Prima mă suna bunica mea și-mi spunea aceeasi replică:
„Sa ne traiesti, trandafirul mamaii, să fii fericita!”
Avea voce de domnișoară și chicot de bucurie nedisimulată.
Nici ea nu a știut că ar fi putut să-mi zica multi ani trăiască
În vacantele de vară, când îi smântâneam oalele,
Și îi alergam puii, când mă bucuram de chisăliță
Și pâine cu zahăr sau gogoși chicate,
Căci nu mereu aveam răbdare să-mi frământe
Și să aștept să dospească aluat.

Acum, realizez că de ziua mea, iarna, de la bunicii mei
Am primit doar urări scrise sau șoptite la telefon.
N-am suferit niciodată, căci ceea ce trăiești firesc
Se duce în locul cu bucurie, despre care nu bănuiești
Că ar fi putut fi și altfel.

Adriana, nume pe care l-aș fi cerut, de nu mi l-ar fi oferit,
Cu drag, mama și tata, și nașii mei, și mai ales Dumnezeu.
Rar, îmi spun oamenii altfel, poate doar cei apropiați
Aduși din copilăria mea împreună cu fiecare alint primit.
Ai casei mă strigă lung, prelung și apăsat, cu tot numele
Iar eu iubesc fiecare literă și multumesc Cerului
Ca m-am născut într-o zi de iarnă, că am numele perfect
Meritat, sper eu, și că azi, intr-o zi de vară, vă mulțumesc și vouă
Că-mi trimiteți gânduri bune, iar eu simt cum îmi adun bucuriile
Din ierni în veri, din veri în ierni, recunoscătoare.

 

Azi e pomenirea Sfintilor Mucenici Adrian si Natalia, iar eu primesc urări, de azi dimineață, pe care  le port cu bucurie în suflet. Și vă trimit și vouă gând bun de sărbătoare. Să fiți iubiți!

…cu drag de voi, semneaza, Adriana, cea cu nume dorit

 

Adriana, nume dorit

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Caprifoiul, lecția mea dintr-un ianuarie înghețat

mana-mdRădăcina de Mânecuța Maicii Domnului  era înghețată bocnă. Buldozărul se grăbi să o scoată din pământ, deși ianuarie îi tot amintea că nu ar fi cazul să o facă. Rece, nemilos, crud, nu-i păsa că se întindea frunza aia verde pe zeci de metri, de parcă era o plasă naturală de mătase cu foșnet și zumzet de Dumnezeu. Am lăcrimat, dincolo de gard, țipând ușor când, din toata tufa aceea maiestuoasă, nu mai rămăsese decât o bucată înțepenită de pământ înghețat. Din ea ieșeau fire răzlețe, ca un păienjeniș ce până mai devreme duceau seva pământului dăruind bucurie privitorului. Mi se părea că miroase a tămâie și a mir când, deși i-am rugat să ne-o dea nouă, ei ne-au privit sfidător și, parcă, au așezat-o în poarta noastră ca și când ne era inutilă dorința, dar na…să ne facă hatârul. Ca o monedă de schimb, am dăruit un zâmbet timid, abia perceptibil,  gen „e bine si asa daca altfel nu se poate, și-un multumesc”. S-a îndepărtat fără să schiteze un gest, preocupat de desene și planuri. Eu rămâneam cu gând de caprifoi și înlănțuire, deși totul a devenit fum, curând. O căsăpiseră rău; n-aveam cum sa plantez asa cum îi place ei, cu rumeguș și paie, cu sol umed, totul era bocnă și asa a ramas mult timp.
Ce prostie! O visatoare se rătăcea printre ziditori. Ei erau cei care construiau „solidul, baza, temelia”. Floarea mea îi încurca. Seara ne-a găsit dărâmați. În mintea noastră se formase un vid și căutam o soluție, o bulină salvatoare care să ne ajute sa ridicam rădăcina vietii. O voce aroganta, în trecere, ne spuse sec, să nu ne mai chinuim, nu va mai prinde niciodata viața. „E ianuarie, doamnă, pamantul e înghetat. N-o puteti planta și, in primul rand, nu aveti cum s-o urniti de acolo, decât cu macaraua!”, continua el încercând să fie imparțial, observând dârzenia noastra dar si realitatea obiectiva. În fiecare zi ieseam, curatam cate un pic de pamant, mă uitam rugator sa vad dacă vine cineva cu o solutie salvatoare și intram.
gardut
Cheia rezolvării stătea în vremea buna, dar ea nu venea. Frigul era cel care domnea de ceva timp pentru ca anul  trecut zapada parca se dăduse pe cartela, putin cate putin sa ajunga la toți. Asa că, îi luase el locul. „Regatul de cleștar!”, bombăneam eu dimineața când bruma și urmele gerului dantela totul.
Scările care duceau spre casa noastra îmi dadeau o stare de nervozitate asemanatoare cu cea de anxietate, dorind sa modific planul intrarii noastre, măcar pentru o clipă. Nici dacă arvuneam patru oameni vanjosi nu aveau cum sa urce radacina aia în curte. După ceva timp, s-au gasit niste brațe de fier, dar si în ziua de azi îmi sună in minte vorbele trecatorului: „E ca  moartă, doamnă, nu te mai chinui!” Intr-o zi, mi s-a parut ca apare o frunza. Una singura ar fi fost miracol, dar nu, pozitivitatea sotului meu nu dădea roade. Nimic nu a mai facut ca minunea aceea de caprifoi, cu aer optimist, și miros de smirnă, sa ne inunde curtea cu verdele si parfumul ei. Si azi, e îngropata în pamant, ocupând, poate, locul altor frumuseți. Niciunul dintre noi nu se îndură sa scoata radacina din pamant și nu pentru ca ar mai avea o șansă, ci pentru că știm că acolo îi va fi liniștea meritata, ca  un suflet care a trăit de la sine, dar doborât de nerăbdare.
Povestea  mea  nu ar fi scriere completă, dacă nu v-aș spune, că după ce au scos-o de unde îi era locul, șantierul s-a închis pentru luni bune. Oare nu puteau sa-i dea voie sa mai trăiască până-n primăvară astfel încât să o putem planta ușor și firesc? Nu! Erau grabiti sa omoare muntele, sa omoare verdele, sa faca pamantul sa sangereze, pe noi, pe Mânecuta Maicii Domnului și asta pentru un bloc răsărit în coasta mea, în locul în care părea grădina lui Dumnezeu.
Nu știu cum se planteaza corect o astfel de frumusete, am o idee insuficientă despre asta, dar stiu ca trebuie sa aduc un arbust care sa ne amintească de ceea ce am pierdut, și să răzbunăm cumva graba acelui om care ne-a furat posibilitatea sa crestem planta mai departe, nu s-o omorâm.
Dar astia suntem, niste grabiti. Ne ducem spre nesfârșit, uitând să luam pauze, sa asteptam, sa întrebam daca ceea ce nu îți e de trebuință nu cumva îi  e altuia. În ultima vreme, nu mai las orgoliile sa ma stapaneasca, întreb, acolo unde cred ca sunt înțeleasa, unde simt rabdarea, tihna, daca  nu cumva e nevoie de una, de alta din ce-mi prisosește. Poate și de aici am învățat ceva, sa nu te pui în calea omului care n-are regrete. Aceia sunt sticloși, la suflet și in privire. Regretele mele nu le uit, și nu pentru că nu merit, ci pentru ca întâmplarile de odinioara trebuiesc respectate măcar cronologic. Am înghețat în alții dureri, am îngropat în mine lucruri care nu vor mai înfrunzi niciodata, exact ca tufa mea de caprifoi, lectia mea dintr-un ianuarie înghețat.

M-am inspirat din aceste cuvinte – matase, tamaie, moneda, impartial, vid, cartela, cheie, bulina, anxietate, perceptibil, altfel, scriere – din duzina de cuvinte, dar pe care nu le mai bolduiesc trebuie sa ma credeti pe cuvant.