Toamne și ploi, vechi și noi, ploaia din noi

Ploaia asta îmi macină forfotele întomnite. Se scad picurii care-și fac treaba lor de picuri. „Care ești măi, în plus? Du-te în văzduh! Caută-ți un nor și privește de acolo spectacolul! Nu cumva sa te rostogolești fără să fie neapărată nevoie de tine!
 
Nici că le păsa! Îmi zdrobeau cuvintele și așteptările într-un ritm sacadat. Streșinile scoteau bulbuci de aglomerare. Burlanele vorbeau de nesupunere. Apele se adunau și se risipeau pe trotuare gri. Dacă s-ar aduna într-un loc aș ști că mi-aș găsi și eu, cândva, acumulate, mirările și ropotul trecerilor mele de toamnă. Așa, le spală ploaia. Muzica plânsului din văzduh e aceeași, dar pare nouă.  O păcăleală. Și, de fapt, de ce plâns când simt curățare, liniște și rost de colț de pătură groasă, lângă o cană cu licoare caldă și biscuiți sfărâmicioși?!

Frunzele lucesc puternic ca niște talismane de aramă, prețioase, fălindu-se în oglindiri cuminți. Îmi simt mintea golită de lucruri inutile. Aș citi, dar mă las vrăjită de spectacolul  de afară.
 
Trop, trop, trop. Se războiesc pe acoperișul meu. O fanfaronadă inutilă! Ce, măi, vă credeți primii? Am mai văzut noi picuri și înaintea voastra! Dar ei fac hore, joaca sarbe, se razboiesc in lupte ploioase, izbandind sa spele urmele unui anotimp uscat și sec.
 
Ploaia asta imi macină forfote de păsări care-și caută hrana prin pomii noștri. Fructe de soc le sunt răsfățuri inedite, căci mai toate s-au trecut deja, dar la noi încă mai sunt. E amuzant cum se rostogolesc pe ramuri, căci acolo unde sunt fructele …și crenguțele-s firave, și se rup sub greutatea lor de păsări. Prin brazdele noastre de flori se aud ciufulituri de frunze si pene. Picurii cad peste ele și gângureli aparte răzbat până la noi. Se comporta de parcă ploaia le-ar fi martor în munca lor de teren. Sunt precum cei care nu se împiedică de starea vremii când afară mai e ceva de făcut, de adunat, de strâns. Au protecție toți. Cum de la cine? De la EL. Soțul meu a lucrat cu alți oameni de ispravă, ignorând apa și frigul care le cam încurca socotelile. Nu, nu acasă. Biserica din Vârghiș, Covasna, primește oaspeți peste două săptămâni. Era rost de primenire …la cât de uitat de timp și oameni e acel loc în care e suficient sa intri ca sa ghicesti cam cum e cu lumea, cu istoria și cu trecerile noastre grăbite.
 
sursa: facebook
Ploaia asta îmi macină înțelesurile. Simplitatea se așază. Iertați-mă, ies pe stradă. De la geam spectacolul pare repetativ.  Vreau sa fiu putin pasare, sa-mi fac rost de speranțe. Vă zic curând dacă vor luci la fel ca frunzele cu roșu pe margini. Dacă nu, inseamnă că n-am inteles nimic și …ploaia mi-a udat doar cuvintele. Iau cu mine pe cine vrea. Vreo două flori, o umbrelă roșie și vreo două geamantane cu griji. Pe acelea le las în gara în care nu trece niciun tren, dar lumea tot revine. Stau mulți pe peroane așteptând  să se ridice barierele sufletelor.  Uneori, doar ploile mai  fac oamenii să  se adapostească în locuri pe unde nu mai trece nimeni.  Revin, obosită, la muzica de acasă. 
 
Se plimbă iar câțiva stropi pe acoperișul meu, cică aduc o nouă toamnă. Dar asta veche ce are?
 
Voi ce credeti? Mă păcălesc, nu-i asa? Repetativ. Mai bine îi dau drumul pe stradă. Cum cui? Apei de ploaie. Fac câteva bărcuțe de hârtie și le trimit, împreună, la vale, să se știe că sărbătoresc neprevăzutul și aroma de pădure, aroma de rășină răvășită. La butoniera sufletului îmi păstrez, însă, frunze de aramă ude, dovadă că apa spală și natura vindecă orice…..fantezie.
ploaia
sursa: facebook, bărcuțe de hârtie și ploaia

 

O dragoste

Mi-e somn. Vreau să uit şi să iert, să dorm şi să iert, să plâng şi să uit de ce plâng. Mi-e somn. Mă rătăcesc pe drumul pernei mele, unde mi-am aşezat capul spre odihnă blândă, dar dureroasă. Pleoapele sunt grele şi mă strigă să le las să cadă singure, ca o cortină grea de catifea peste drama minţii mele. Da, da! A minţii! Pentru prima dată plâng cu creierul, cu mintea trează, cu neuronii activi şi atenţi, cu inima strânsă şi dusă într-un colţ de lume pierdută. Mâinile caută în gol  prelungirea fiinţei mele. Ce vorbesc? Mâinile  caută ceva, aşa, instinctiv, ca într-un gest reflex, deşi de ceva vreme nu ştiu ce caută. Mintea mea e un peron de gară. Gară goală, unde nu trece niciun tren, unde au rămas pereţii unei clădiri roşii, cândva perfectă, acum plânsă şi bătută de vânturi, fără ferestre şi uşi, pe unde poate trece orice gând…atât e de liber. De ce gară? De ce pereţi roşii? De ce gol? Hmmm…
„Cândva, am fost o tânără fată ce mă născusem din dor şi din iubirea vie a unor oameni simpli, de la câmpie, a căror singură avere era o căsuţă de chirpici, un petec de pământ şi un cal sur ce părea a fi desprins din poveştile pe care mi le spunea baba Rada, bătrâna la care mă lăsau  ai mei, când plecau cu treabă. Greul vieţii se împletea în spicele de grâu ale verii, în ruginiul viei, în caişii înfloriţi şi în focul din soba pe care dormeam noaptea, în iarnă. Podoabele acestea binecuvântate îmi înfloreau pe chip anotimp cu anotimp, până când m-am trezit codană cu gânduri vinovate dar simple, cu dor de ducă şi visare în ochi şi în minte. Lacrimile îmi curgeau din senin şi nimeni nu înţelegea de unde aveam această fierbinţeală ciudată în trup. Vorbeam de munţi şi de păduri nevăzute, vorbeam de nori şi furtuni, vorbeam de un om ce avea să vie la noi şi îmi va schimba viaţa. Atât de des aminteam despre asta încât toţi se obişnuiseră cu poveştile acelea, pe care le credeau o scornire a minţii.
Într-o zi, pe miriştea de lângă calea ferată, unde eram trimisă cu singura capră ce o primisem moştenire de la baba Rada, când s-a dus de pe această lume, opri o căruţă cu lemne de vânzare. Se întâmpla des să vină cei de la munte cu astfel de oferte, aşa că nu mă miră prea tare. În căruţă era un om,  între două vârste, care atunci când dădu cu ochii de mine, aproape că scăpă hăţurile din mână: „Pe tine te cheamă Gherghina, nu-i aşa? Nu te speria, dar te ştiu! Şi nu mă întreba de unde, că nu pot spune!”Inima îmi bătea cu putere şi fără să spun vreun cuvânt am încercat să mă depărtez, tot privind cu teamă în spate.
Nu au trecut câteva zile de la întâmplare că, în sat, apăru acel căruţaş cu un flăcău frumos şi cu un petec de hârtie în mână. O căută pe Gherghina şi mă găsi ţesând preşuri pentru casă, la războiul de pe sală. Erau oarecum fâstâciţi dar până la urmă îşi luară inima în dinţi şi îmi spuseseră că flăcăul, de ceva vreme, îşi tot visă aleasa, într-un sat de câmpie, unde e o livadă de caişi şi o capră cu un corn retezat. Şi ca totul să fie şi mai ciudat îmi arătă chipul pe care băiatul îl desenase pe hârtia îngălbenită, culeasă dintr-un caiet vechi din casă, pe care iscălise un nume: Gherghina. Am ridicat ochii şi am văzut cum furtuna se apropia de casa noastră şi, în clipa aceea,  am ştiut că vorbele ce mă frământaseră  atât de mult timp, aveau să se adeverească.
Ne privirăm în ochi o vreme,  vorbeam în tăceri, în lacrimi şi surâsuri timide, fără vorbe şi fără promisiuni, fără întrebări şi fără atingeri. Capra fără corn, trecu pe lângă noi, parcă pentru a arăta că totul e aievea. În puţin timp  îmi luam zestrea,  urcam în căruţă şi plecam în necunoscut, într-un sat de munte cu pădure şi ape repezi. Ne-am mutat repede lângă gară, într-un canton de cărămidă roşie cu muşcate la ferestre, iar povestea noastră deveni una banală, simplă, fără evenimente. Eram ştiuţi în sat ca oamenii ciudaţi ce au împărţit şi împărţeau un destin, o fantasmă devenită realitate, o dragoste vie ce rămăsese fără cusur până când am plecat, pe rând, în lumea drepţilor. Cantonul a rămas în paragină şi încetul, cu încetul, totul se degrada,  până când vântul uitării şi al amintirilor începu să circule prin cotloanele umbrite şi ude de lacrimi din cer. Lacrimile noastre. Pe un perete rămăsese petecul de hârtie înrămat din care zâmbea o fată tânără ce visă cândva – o dragoste”.
Pe acolo trecuseră şi ale mele, într-o poveste încurcată, fără logică, dar care îmi bântuia mintea, făcând-o să poposească puţin, să caute, să înţeleagă şi să spere că semnul i se va arăta mai repede. Doar că, din visul realităţii imaginare, pe o pernă, cu ochii grei …visul adormea din nou. Mîine ar putea fi doar o scuturare de gând, o sprânceană ridicată şi o părere simplă: oare cine se plimbă prin cotloanele imaginaţiei mele? Ce fantasmă? Ce poveste? A cui?
Nu ştiu dacă cineva va răspunde, dar eu aş răspunde atât: o dragoste!

 

GARA

23 02 2014

Brad înaripat

Într-un brad, ca o spirală,

Într-un început de timp,

Nu-s nici globuri, nici beteală,

Pare-un pom obişnuit.

 

Stă cuminte, fără freamăt,

Şi de-i ploaie, şi de-i vânt,

Gălăgie, tobe, zgomot

Nu îl scot din ”zen-ul” sfânt.

 

Îl mai necăjesc blănoşii,

Ce spre ramuri se întind,

Dar i-alungă cu ţepoşii

Verdelui fără sfârşit.

 

Muzica pădurii mamă

O regretă, uneori;

Inima  i se adapă

De sonetul prins în zbor.

 

Dar de zece zile-ncoace,

Am văzut, în ale lui ”plete”,

Paie, aţe, ghemotoace,

Iarbă, gâlme şi scaiete.

 

Agitaţie-n crenguţe

Şi ceva înaripate,

Ce purtau între gheruţe

Sau un cioc, vă spun, de toate. 

 

Ca un detectiv de seamă,

Înarmat c-un telefon,

Am luat urma, fără teamă,

Musafirului din pom.

 

El gara fără să ştie

De intenţia inamică

Şi-un moment, cât alte-o mie,

Am surprins, încet, cu frică.

 

O minune, o splendoare,

Într-un cuib gen coşuleţ,

Sta micuţa cântătoare,

Păpuşa cu .. …. cioculeţ.

 

Poza-i ca o ghicitoare,

Dar se vede-un ochi şi-un cioc,

Nu-i aşa că-i lucru mare

Pentru bradul cu ”ghioc”?

 

Nu ştiam de ce, de-o vreme,

Era piesă principală,

Ascundea în el o lume

Şi-o poveste teatrală.

 

Căci n-o fi mare scofală,

Să vezi pasăre în cuib,

Dar, vă spun, e o mare fală

Să pozez, curând, şi….”pui”.

 

Deşi este o duzină de cuvinte întârziată, deşi versurile sunt oarecum potrivite pentru cărţulii pentru copii, eu nu am putut lăsa momentul meu real să nu se împletească, bine sau rău, cu cuvintele următoare: ”spirala, sfarsit, inima,moment, telefon, zece, papusa, tobe, plete, inceput, gara, muzica”. Cu adevărat, intr-un brad din curte, o pasăre şi-a făcut cuib. Nu am putut-o fotografia mai bine, din păcate. E prima oară, semn că datorită stricăciunilor din vecini, şi ele şi-au căutat locuri noi. În tabelul lui Eddie, în clubul celor 12 cuvinte, sper sa găsiţi articole mult mai profunde. Vă invit cu drag.

 

PASARE

 

 

Pana albastră, dintr-o fotografie zimțată

Nu ştiu dacă pana albastră,
Ce zace pe-un taler de aramă,
Vine dintr-un trecut abstract,
Sau dacă paşii mei s-au pierdut
Prin anotimpuri uitate şi pline
De chipuri zugrăvite doar de cuvinte;
Nu-i treaba mea să ştiu dacă trecem
Prin încăperea cu amintiri stranii,
Azi sau mâine sau în treacăt,
Câtă vreme treptele de granit
Mă duc în grădina viselor lumeşti,
Unde simt tremurul frunzelor
Şi coborâri de nori aproape de capetele noastre.
Trecem, parcă, prin desiş de aburi;
Prindem în mâini clipe albastre de nori
Ce trimit trepidaţii subtile sufletelor noastre călătoare,
Prin lume, prin gări părăsite, unde nu mai opreşte niciun tren,
De când un soldat cu chipiu aurit a uitat să coboare.
Suntem trecători ce ocolim trepiedul unui fotograf ce poartă încă joben,
Luat de pe malul Tamisei, pe când studia despre desăvârşirea fotografiei.
Nu ştiu cum, cu spiritul treaz sau îmbătat de istorie,
M-am văzut într-o poză zimţată, cu o gară pustie,
Cu o pană albastră la pălărie,
Facând cu mâna unui soldat cu chipiu auriu.
Pana albastră de pe talerul de aramă
O fi poveste, închipuire sau semn?
Nu ştiu, dar poate lacrima din ochii mei va şti să spună mai mult
Sau doar o vom căuta în fotografii dantelate, unde zâmbetul e mai mult un surâs timid
Iar cuvintele cad din poveștile altora.
În a mea, doi oameni au fost cândva tineri, îndrăgostiți
Și au trecut prin gări cu iederă roșie.
Doar jobenul lipsea, transformat în chipiu de șef de gară
Dar cine-i oprea să viseze?

Textul face parte din duzina de cuvinte, din cadrul clubului psi. Au scris alţii mai bine şi inspirat şi îi găsiţi în tabel.

Bucureştiul unor toamne trecute

Bucureştiul de dinainte de ’89 nu era nici frumos, nici urât, nici primitor, nici vesel. Îmi furase deja 4 ani din adolescenţa mea şi aşa plină de frustrări şi căutări de sine, în care mă intersectam cu întâmplări în care mi-aş fi dorit să nu fi păşit vreodată. Mi-aduc aminte ca azi. Griul Gării de Nord, unde primisem  un prim salut al oraşului pestriţ în care aveam să locuiesc, era parcă coborât, fix, din hornul vreunui combinat de la Copşa Mică. Cărucioarele mari de bagaje mă fascinau însă, ca un element nou, nemaiîntâlnit de mine, un pui de om plecat de acasă prea devreme. M-am trezit când râsul isteric al unui hamal de ocazie, ce se credea un saltimbanc de succes pe un peron aglomerat, mă dădu la o parte din calea lui. Rămăsesem pironită, oarecum extatic, privind tumultul şi angrenajul liniilor de cale ferată cu cel al reţelelor electrice de deasupra.
Când am ieşit în zgomotul firesc al Bucureştiului stradal, mi s-a părut o muzică de Bach în comparaţie cu Beethovenul gării. Habar nu am avut unde să merg prima dată. În ce autobuz să urc, ce traseu să aleg până acolo, unde aveam să-mi petrec ceva ani. Totul părea ascuns şi alambicat, în rezolvări ce ţineau de hazard mai mult decât de cunoaştere. Nimereală ar fi cel mai potrivit cuvânt. Mi-am lăsat la bagaje de mână tot ce aveam pentru a mă mişca în voie. Am plecat spre centru şi-mi amintesc că primul lucru care m-a lăsat fără cuvinte a fost Intercontinentalul, ca mai apoi stilul eclectic al Ateneului Român, descoperit într-o plimbare ameţitoare, să mă lase fără cuvinte. Griul se lăsa uşor şi descopeream un muşuroi în mişcare, în care oamenii păreau mici iar clădirile se căscau în faţa ochilor mei ca într-un puzzle necompletat, negăsind uşor piesele lipsă.
Teatrul Naţional, Palatul Telefoanelor, Calea Victoriei, Magheru…erau nişte nume pe care le completam în carneţelul meu de bal, pentru nişte dansuri viitoare. Cofetăria Scala mi-a oferit cel mai bun desert din viaţa mea de până atunci: un cataif cu frişca veritabilă. Mă mânjisem toată ca o pisică ce descoperise oala nesmântânită şi nepăzită. Tot centrul devenise explorabil şi nu mă săturam să compar, să adulmec şi să mă bucur de noua mea experienţă de provincială ajunsă în capitală. Doar că visul frumos avea să devină coşmar, când noua mea casă, din acea vreme, avea să mi se înfăţişeze într-o zonă periferică, dubioasă, sătească, dar fără nimic idilic în ea, cu miros de boală de la spitalul cu bolnavi incurabili …aproape, cu viaţă ţinută de un fir de noroc.
Toată adolescenţa mea  vira spre o fundătură într-un aliniament al sorţii nefiresc şi neînţeles nici măcar acum după 25 de ani. Cât de neinspirat să fii să laşi un oraş de munte, curat, frumos şi primitor pentru o văgăună de cartier din care am ieşit rar, cu teamă şi cu peripeţii, la un îndemn neinspirat al unor adulţi atotştiutori? Viaţa mea timp de 4 ani a prins contur de om trist, cu zbateri printre străini neprimitori şi de unde amintirile nu ţâşnesc aproape niciodată. Sau rar, aşa ca într-o încercare de împăcare târzie.
De Braşov mi-a fost dor continuu, iar din Bucureşti aveam să ţin minte frumuseţile esenţiale pentru un timp în care să le regăsesc cred că ar fi doar un joc de-a baba oarba, insistând în a recunoaște semnele trecerii mele pe acolo. Și deși am încercat de câteva ori să caut anumite locuri, am sfârșit tot în aduceri aminte, cuminți și plicticoase, numărând pași pierduți și ani tineri cât o părere.
A fost odată, în vremuri în care Ceauşescu exista şi viaţa noastră era influenţată de acest lucru.

1971-hotel-intercontinental