Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Fă rai din ce ai!

Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la  un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca  în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată.  Înroșesc  ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară.   Mă învălui cu iubire, voie bună  din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile.  De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne  pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E  evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări  „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu  cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!

 

Mărgăritare versificate

Doar un poem. Și atât

eu7

Habar n-am de ce mă simt atât de învinsă, uneori,
De ce las să mă legene vorbe arse cu smoală,
De ce mă uit către cuiburi părăsite de Dumnezeu
Si de ce îmi plâng neputințele în gânduri care tac.
De ce mi-e frică de zgomotul lor și nu știu
Cum să mă-ntorc în mine însămi,
Așa cum știam s-o fac odată, pe vremuri,
Când vorbele erau cuvinte și cuvintele vorbe,
Si nu se amesteca scrisul cu graiul,
Nici litera cu sunetul,
Zădărnicind comploturi de nepotrivire
În inimi reci, în suflete obișnuite,
În treceri fără tumult,
Când se separau, firesc,
Apa și uleiul, grâul și neghina.

Fă-mă, Doamne, neghină!
Lasă grâul celuilalt, dă-i lui bogăția!
Mie dă-mi doar, sprijin, un alt fir de neghină
Si-o binecuvantare!
Habar n-am de ce mă simt învinsă, uneori,
Cand din neghina sufletului meu
Am scos atâta iubire.
Mă iartă!

neghina

 

Mărgăritare versificate

Să fii Marie!

Să fii Marie e un dar străbun, o taină plină, sfântă,
Să fii Marie seamănă c-un strop…. de bucurie adâncă,
Să fii Marie e ca rugăciunea, spusă cuminte între palme,
Să fii Marie e firesc și cald, e cântecul de leagăn ce te-adoarme.
Că ești Marie afli c-un sărut pe creștet, primit în ziua-n care te-ai născut,
Nu știi de e al mamei primul sau Dumnezeu a apărut
Să-ți pună daruri împletite, să te-ocrotească cu frumos;
Mă simt Marie deși nu știu cum să te numești așa duios,
Vă zic, așa, stângaci, pe alocuri, cu picuri de lumină vie:
Să ne trăiți cu numele, oricare ai fi și esti Marie!

 

flori

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Un pumn de amintiri pribegite


Întotdeauna m-au enervate regulile. Culmea, fac parte din categoria celor care respectă regulile. Chiar şi atunci când le urăşte. Nu ştiu nici acum cum au rezistat unele relaţii de-ale mele, în timp. Pe unele le-am făcut praf eu. Da, cu toată tehnica din dotare – intrigi, răzbunare, vorbe rostite anapoda şi chiar cu seninătate, ca atunci când vrei cu tot dinadinsul să scapi de ceva şi cineva. Cine-i prostul să nu ştie în ce se bagă cu bună intenţie, nu? Nu scapi de revers! Îl primeşti la rându-ţi, tot la fel, cum l-ai trimis şi  tu. Dacă celălalt crede că încă mai ai de primit e problema lui că nu înţelege că, din prima clipa, te-ai ales cu o pedeapsă oribilă – povara.
În fine, nici măcar de intrigantă nu-s bună. Nu ştiu nici să sufăr, nici să port poveri, prea mult. La un moment dat, le arunc precum cojoacele babei Dochia. Sper, totuşi, să mai ţin unul pe mine să nu mor îngheţată. Brrr. Oricum, știu  că, dacă nu te mai gândeşti la un lucru, nu înseamnă că el nu s-a întâmplat; dar aşa cum l-ai început, aşa îl şi sfârşeşti. Punct şi de la capăt. Asta e! Gata!
Uneori mă mir şi eu cum am reuşit să merg pe acelaşi drum cu o persoană anume. Mie îmi place ciocolata, ei nu. Ei îi place trecutul, mie prezentul; ea e veşnic la modă, eu bâjbâi aproape tot timpul. Ea e veselă, eu am corăbiile înecate la Dunăre, de la începutul zilei. Ea adoră „Vacanţa mare’’, de exemplu, mie mi se pare greu de văzut și digerat. Ei îi place la shopping, mie mi-a plăcut cândva. Acum mi se pare o corvoadă. Şi pot s-o ţin aşa încă ceva ture, uimindu-mă şi pe mine, cred. Dacă ea e înconjurată de prieteni, noi nu ne întâlnim niciodată în formulă în lipsa-i. Cât despre mine, sunt de-a dreptul solitară şi mi-e bine aşa!
Cunosc câteva persoane născute în zodia în care e născută. Fără excepţie au ceva comun: sunt discrete, au un aer nobil, sunt educate, au caracter şi sunt prieteni devotaţi, dar și când renunță la oameni o fac pentru totdeauna. Şi ar mai fi, dar vorbeam de cele generale, cele particulare întregesc imaginea.
Omul de care vorbesc mi-a pătruns în suflet cu mult timp în urmă, când viaţa era mai mult o joacă, o încercare uneori reuşită, alteori nereuşită. Când jucam în serialul de întâmplări cu final neaşteptat, asta şi datorită lipsei de experienţă pe care o aveam amândouă. Experimentam. Mai întâi am experimentat cum ar fi să profesezi ceea ce ai învăţat. Mie mi-a ieşit vreo cinşpe ani, ei mult, mult mai puţin, deși niciuna n-am scăpat de continuări în domeniu, fiecare în altă parte și …la alt nivel. Bifurcaţiile de atunci, însă, ne dădeau stări diferite. Eu eram mai tot timpul obosită, tracasată şi supărată pe viaţă, ea vedea lucrurile simplu – spui stop, la un moment dat, şi…. gata. Eu n-o înţelegeam că nu mă înţelege……
 A râs multă vreme de mine şi scuzele idioate pe care le găseam să fug spre altceva. Of! Nu mă simţeam bine printre prietenii ei. Habar nu am de ce. Erau prea multe legate –  senzaţii, stări, întâmplări, tot felul, dar nici ea nu mă aproba în relaţiile mele, absolut prost alese. O singură dată am fost şi noi de acord cu ceva -cu soţii noştri. Acolo, fiecare are un cuvânt frumos de spus şi un  „jos pălăria”. Măcar atât!
Au urmat ani ciudaţi cu noi, între noi, printre noi. Parcă mai ieri hălăduiam pe Oituz, cu tomberonul meu roşu, fără încălzire, pe o ceaţă îngrozitoare,  scoţându-ne capul pe fereastră pentru ceva vizibilitate. Sau tot cu aceeaşi maşină prăpădită, cu doar o fază lungă întorcându-ne, în noapte, de la Sibiu, unde am mişunat pentru un pumn de amintiri pribegite.
Sau serile de chef din disco, când mi s-au rupt mie pantalonii, fix la intrare, spre deliciul tuturor. Cafelele din centru la o poveste, ronţăiala de bunuţuri, care şi aici erau aşa de diferite, până la paharul de vin –  sec al ei, demisec al meu. Toate, după cum se vede, ne erau potrivnice. Uneori mă gândesc că nici nu e prea fair play să-ţi foloseşti prietenul, permanent, ca umăr pentru sprijinit fruntea, în vremuri neînţelese. La firea mea, i l-am udat prea tare şi prea des. Apropo de  faptul că am venit pe lume cu acele corăbii înecate gata la Dunăre.
Nu s-a plâns. Nu, mereu. Mă mai punea la colţ, uneori. Deh, uitam că mai există şi alte probleme pe lume. Şi acum regret serile în care mă invita la o distracţie cu fetele, iar eu prinsă de trăirile mele de tranziţie, mi se păreau ostentative, gen „ţara arde şi baba se piaptănă’’.  Acum, e prea târziu. Le las aşa. Sunt sigură că greşeala asta o voi repeta. Mă cunosc prea bine.
Nu mi-am făcut cununia civilă până când nu a ajuns acasă din pribegie, iar la nuntă încă mi-o amintesc cât era de elegantă şi super rock . Mi-a fost, apoi, aproape, tot din pribegie, cu un gând bun, când sărmanul meu tată a plecat la stele, sau când am bifat „succesuri’’ cu Mihai. Ea s-a bucurat, prima, de noua formă a casei mele şi tot ea mă vedea la fel chiar şi când am început să iau ceva kilograme:
„- Ei, bucură-te că eşti sănătoasă, prinţeso! Tot frumoasă eşti! Şi la o adică, un-doi le dai jos. Nu te ştiu eu pe tine?’’
Într-un an, de ziua mea, pentru prima dată …nu  ne-am auzit. Rămăsese în aer o ceartă stupidă, fără de împăcare prealabilă. N-am rezistat. Prima vorba rostită a fost la fel ca cea lăsată în urmă cu ceva timp – firească.
Vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat să trăim împreuna.  Să-i mulţumesc că m-a lăsat să-i fiu prietenă, chiar dacă nu mă pricep la asta; că mi-a dăruit-o prietenă de când drumurile noastre s-au înlănţuit. Că am învățat multe de la ea, lucruri  bune, calde, asezate cu grija în cartea cu vorbe frumoase, din care mereu avea de dăruit câteva pentru toţi amărâţii lumii.  Mi-o amintesc mereu ca un  om care nu iartă prostia,  și ea mi-a dovedit că e  bine să fii aşa cum ești şi nu e nevoie să fii altul. Mereu m-a disperat cu suspiciunea, dusă la extreme, de ziceam ca a branduit-o, dar cum ea e mama tuturor brandurilor, de ce nu l-ar fi putut avea şi  pe ăsta la activ? Să-i multumesc că în perioada mea neagră a adus-o în viața mea mai mult, ea dăruindu-mi o lună de culoare, cu amintiri de vis. Si daca Dumnezeu a înlesnit ca noi azi sa nu ne mai fim alături, eu nu voi uita niciodata cat de mult a contat și cat de multe au ramas scrise in ceaslovul amintirilor comune.
Eu nu mă pricep, mă enervez, n-am răbdare; sunt detaşată, fricoasă şi rece, tai drumul și fac omul sa uite ca i-am fost in preajmă, trecandu-mă la  nereușite, insa n-am regrete. Am fost atât cât trebuia să fim. Oameni-lecții, oameni-treceri, oameni. Din păcate, întâmplările despart drumuri; deciziile personale par trădări, importanța unor lucruri e mai mare pentru unii și total insignifiantă celuilalt. Se nasc prăpăstii. De netrecut. Si poate e mai bine așa. Din acele momente, am găsit alte punți pe care să trec. Poate nu mai merg umăr la umăr cu unii dintre cei care mi-au fost, dar niciodată nu vor dispărea definitiv. Si istoria are cronologii evidente, și a noastră păstreaza urme, exact pana la firul rupt.  Drumul pare lung. Cel puțin teoretic. Noi …încă tinere. Şi chiar dacă nu ni se mai adresează nimeni cu „Domnişoară”, ea tot domnişoara mea va rămâne în amintire; frumoasa cu tineretea formolizată, de parca ea a inventat sintagma „tinerețe fără bătrânețe”.
Nimeni nu-mi va lua ce am avut cândva; poate doar orgoliile, viața si imprevizibilul schimbă cursul drumului. Insă, cred că aveam nevoie să zburăm separat și să încercăm a prinde si alți oameni, alte chipuri și mai puțină suspiciune. Dar dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva, e că nu ne-am fost extensie; ne-am păstrat felul de a fi, fără a lua ceea ce o definea pe cealaltă, lucru rar, acum, când oamenii merg pe drumuri deja bătătorite de alții.
 Nu știu să fiu ceea ce poate scrie într-o stea-așteptare, dar pot fi măcar un om ce învață a trăi cu fiecare eșec, cu fiecare pierdere, cu fiecare amintire dureroasă.  O pagină din cartea mea. Chiar dacă pare ruptă, semnul se vede și e suficient.
Gând bun, ție, oriunde ai fi!

prietene

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Clopotul

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tânguia peste deal și o întorsese pe bunica Florina cu fața spre el, închinându-se  încet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct în inimă:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi, bunică!

-Și de n-aș ști, îmi vorbește clopotul!, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasă la iveală.

Aurel, care se juca în fundul curții cu un pui de pisică vărgat, de zici ca era o zebră de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu înțelegea cum îi vorbește clopotul bunicii. Iși îndesa cipilica aia de împletitură lânoasă, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata camera. Avea o burtica bombată și un maieuț cam scurt care lăsa să i se vadă moțul buricului tăiat de parcă cineva voise a-i lăsa semn de recunoaștere. Se întoarse  cu fața spre clopot, luă două prune din copac, se aseză pe un bolovan și se gândi, preț de cateva clipe, cum ar face și el să prindă din graiul clopotului, secretul sunetelor sale prelungi și diferite, uneori.
Nu trecu mult de la întâmplarea neîntâmplată, că iar se auzi clopotul de peste deal. Se bucura în sinea lui știind că data trecută, când fusese sărbătoare, bunica își pusese șort și basma nouă, și după ce veniseră de la biserica scăldă niște corcodușe in apă, le ținuse la foc domol și i le dărui sub formă de compot dulce-acrișor, în care aruncă, așa, ca din greșeală, puțina menta proaspată. Cu  niște minciunele pudrate cu zahar vanilinat n-avea cum să uite nici glas de clopot, nici forfota mulțumirii interioare. O simfonie aș spune eu, dar Aurel nu cunoștea termenul,   el traducând răsfățul într-un gând alambicat în care intrau sunete tânguitoare, aromele bunicii și darurile lui Dumnezeu din zi de sărbătoare, cum îi spunea mereu buna și pe care le pecetluiau cu degetele împreunate în semnul Crucii.
Si clopotul iar vorbea, dar vorbea altfel, ca intr-o rugaciune trista, in niste sunete ce semănau a plânset, nu a veste bună. O data și inca o data, in atentionari decriptate de oamenii de pe drum.
O auzi iar pe mămucă:

-Oh, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Maine avem inmormântare în sat. Bietul moș Costache, mai putea trai, ca era mai tânăr decât mine!

Cum aflase buna de mos Costache direct de la clopot, zău dacă-i mai era de înțeles. Hotărât lucru, mâine la înmormântare avea să afle misterul. Acum mai trebuia sa o convinga sa nu il lase acasa,  îngropăciunea nefiind locul unde el s-ar fi aflat in mod firesc, dar asta seară, la rugăciune, îi va spune că vrea să-l întrebe pe preot dacă sacrament și impărtășanie au ceva comun intre ele. Bunica va fi incantata de idee și-l va lua  și pe el in sat. Oricum, el citise in cartile din casă despre asta, in zilele ploioase cand nici Cotor, motanul, nu era de gasit și in care doar asa putea scurge ușor timpul acela ud care fuziona în nesfârșiri plictisitoare.
Muntele impartise satul cu denumire simpla: dincolo de biserica. Biserica era reper nu doar in sufletul lor bantuit de greutati zilnice, de putințe și neputințe, dar  și geografic vorbind. Oriunde te-ai fi aflat, dincolo de biserica devenise un termen atat de uzual, incat un vizitator neavizat ar fi fost puțin derutat de rocada asta tacita. In dreapta sau in stanga …oricum lucrurile pareau la fel, in incremeniri de poveste, cu pășuni ca intr-un vis verde vărsat dintr-un basm colorat, cu liniște de pământ și piatră, de copaci și ape cuminti. Ei, uneori cuminti. Pentru ca altfel, ar fi auzit Aurel și ce inseamnă sa bata clopotul a primejdie. Avea sa afle, dar nu astazi. Astazi se strecura pe langa ziduri, trecând, incet, pe lângă oamenii cu priviri cernite și se lipi, ca intr-un film de actiune, in care inamicul ar fi putut fi oricine, incercand sa ajunga la clopotniță. Clopotarul avusese deja toate ritualurile, iar băiatul știa ca mai urmau și altele, de asta astepta sa coboare de acolo.
Doar ca nea Ene nu avea niciun gand sa-și părăseasca locul, asa ca iși lua inima-n dinți, intra inăuntru și cu pasi timizi incerca sa se strecoare spre el. Scarile scartaiau insa mult prea tare, iar nea Ene, care-l vazuse dand târcoale, îl invita, cu glas domol: „Hai, Aurel, hai tata, hai sa vezi lumea satului din locul unde vorbeste Dumnezeu!” Aurel era atat de impresionat că nea Ene putea citi gandurile omului, incat, ezită o secundă, dar iși lua inima-n dinti și urca ferm și sigur pe sine.„ Sa traiesti, tata! Dar ce ti-a luat atat de mult? Vrei sa auzi clopotul indeaproape? Vino, daca te tin urechile!”

clopot

Inainte sa puna insa vreo intrebare, că destul îl urmăreau cele despre puterile celor din jurul său, Aurel iși scutura uimirea pe fiecare bucatica de bronz, pe fiecare filigran de metal aurit, pe steagul tricolor care îi amintea de povestile bunei, și orice vorba primita de la clopotar, nu mai putea sa-l faca sa iasa din starea aia de admiratie muta. Se ridica incet, in turla, si privi măretia locului. Nu avea decat 10 ani, dar iși spuse in gand ca ceva mai impresionant nu vazuse. A impânzit cu arderea ochilor lui albastri fiecare particica în stropi de bucurie rara. Peste multi ani, gandul i se rearanjă in minte și concluzia îi rămăsese aceeași, doar ca acum îi daduse nume de rai satesc. Nea Ene, îi arata punctele strategice ale satului, de dincolo de biserica, dreapta și stanga. In dreapta, undeva spre padure, se vedea ceva alb, cu niste cruci mici, intr-o imprejmuire ciudata, și nu, nu era cimitirul. Avea sa afle că se numeste lazaret și că, pe vremuri, cand oamenii veneau in comert, acolo au sfarsit in povesti despre care inca se vorbeste cu teama, de frica unor boli contagioase cu nume de nerostit. „Să nu deranjăm spiritele celor duși!”, bodogănea uneori bunica. Moara veche se mai zarea in valtori și stana lui nea Vasile era ca o parere.  Dar el nu asta voia sa afle. El voia sa stie cum vorbeste lumii…clopotul. Dar ca intr-o justitie divina, nea Ene se ridica din locul lui și porni la amintit ca slujba s-a terminat și ca mos Costache se va indrepta spre locul de veci.
Nu i-a mai spus nimeni cuvinte. Le-a aflat singur, incetul cu incetul, prin fiecare trecere de duminica sau de sarbatoare, de tristete sau de primejdie, caci,  cum va spuneam, i-a fost dat lui Aurel sa auda și glasul clopotului anunțând flăcări mistuitoare. Acolo, copilul și-a ingenuncheat sufletul, iar plânsul mămucii l-a contopit in amintirile lui, ca un mozaic complet, cu imagini și sunete in care Dumnezeu i-a vorbit de dincolo de deal, dincolo de biserica. Uneori, cand aude un clopot, și acum mare, inca incearca sa deslușeasca vestile cerului. Poate de aceea nu-i e frica de tunet sau de ploaie, caci stie de la buna lui cu nume de floare ca sunt semne de citit cu sufletul, iar el, care a văzut cum arata raiul, nu poate citi decat ca totul e trecator, dar depinde de tine cu ce vrei sa ramai: cu spaime sau siguranta. Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu.

satArticolul e scris pentru clubul celor 12 cuvinte, iar pentru duzina de cuvinte cred ca au mai scris și alții pe care îi găsiți aici, in tabelul lui Eddie. Cuvintele cu ajutorul carora textul meu a luat această direcție sunt: secretul, alambicat, zebra, varsat, justitie, impanzit, sacrament, rocada, mozaic, lazaret, cipilica, fuziona.