Privirile din cuvintele lumii

Privirile lumii îmi sunt străine astăzi. Azi îmi e soare chiar și în picurii de ploaie, căci mă iubesc mai mult, mă respect un strop în plus și mă scutur de tot ce nu îmi aduce folos. Uneori, singuratatea pitită în inimă, în jumătatea de inimă mai bine zis,  decantează și albește înțelesuri, topește neguri, alungă himere, te îmbracă în verde și te pune să îți coci fructele frumosului.
Uneori, dintr-un neînțeles capeți libertatea fluturelui zăvorât, până mai ieri, în pagini cu amintiri dureroase, incomode, ce-ți încețoșeaza și acum oglinda sufletului. Libertate necerută, dorită însă, de aș putea să recunosc asta, simplu, într-un moment banal de sinceritate pură. E suficient să îmi plimb tălpile pe iarba de acasă, să știu că totul e ca o ecuație fără necunoscute, căci ce îmi e drag e în jur, iar fiecare impuls îl trimit cu iubire, mai departe, în priviri ce nu se vor răstălmăci niciodată.
Eu cred ca ochii care nu se văd nu se uită, dar nici putere nu mai au asupra ta, așa cum nici oamenii care nu s-au privit în ochi vreodată nu au legatură veșnică, ci doar de o clipă, de o simțire, de o trecere periodică printr-un timp care ar putea părea comun. Am lovit cu degetele pietre din drumul meu. Nici iarba nu e doar iarbă, se pare. Nici lumea nu e simplă lume. Loviturile le poți simți în vârfuri de degete, dar depinde de cât ești de puternic -poate vor rămâne acolo sau te vor săgeta în punctul acela pe care îl păstrai transparent, cât să ți-l  coloreze clipa.
Statornicia pietrei nu mi-e cunoscută în emoțiile mele trecătoare. Îmi asum risipirea, căci mă simt adunată de pe cărarea pădurii, din povestea lui Hansel si Gretel, așezată în buzunar de inimă bună, care nu are nevoie de confesiuni și demonstrații. Tăcerea mea lucește de acolo, iar din însingurare voită ajungi să emani lumină în locul unde știi că îți e respectată toana, de parcă e cel mai normal lucru de pe pământ.
Atâta tot, că de alunec ajung din nou în iarbă și altcuiva îi pot fi piedică și durere.  Am eu talentul ăsta, oarecum. Poate mă va simți sub talpă sau mă va culege iar. Va zdrobi sau mă va iubi, tot cât o clipă,  tot din lipsa privirilor comune, căci veșniciile nu sunt decât pentru cei aleși.
Oricum ar fi, prefer libertatea, prefer privirile, prefer inima,  cu buzunarul ei ascuns, prefer piatra și slăbiciunea omenească decât zgura cuvintelor ce zgârâie talpa sufletului, definitiv. Din păcate, am lasat destul pietriș prin trecerile mele lumești și știu ce greu e să refaci învelișul, chiar dacă pare că pe iarba vietii calci la fel de sigur. În definitiv, cel mai simplu e să nu dai nimic din ce nu poți primi. Nici cuvinte, nici zâmbet, nici lacrimă,  nici atingere, nici pietre. Poți luci într-un singur buzunar de inimă. E suficient cât să fii fericit. Privind ochi în ochi, de la inimă la inimă, murmurând cântecul clipei care nu cere nimic, ci dăruiește loc liber ca fiecare să își poată scrie notele libertății de a fi.
Un lucru poate să se întâmple, în hazard: să descoperi  alte priviri și să pecetluiești ce simțeai pe când ochii lumii se ascundeau în cuvinte.  Însă, am eu darul ăsta de a sări peste momente cheie, ca și când  clipa-fluture nu și-a putut urni aripile, așteptând..astfel un alt zbor de destin.
Căci oricât ai fugi, tot vei recunoaște privirea din cuvintele lumii, rătăcită în privirile destinului..
pinterest.com: sursa Privirile lumii
pinterest.com: sursa Privirile lumii

Catchy și poveștile mele. A doua…

manux

Dimineața mi se așeza pe palme, pe felia de unt, în cana de ceai, se întindea în toată bucătăria, amintindu-mi că o așteptasem cu nerăbdare. Toată noaptea mi se sudaseră gândurile, topind, ca într-un furnal, oțelul unor treceri de oameni cu patimă. Lumea se încrâncenase, ieri, în jurul meu, iar eu nu am putut ascunde nopții frământările ce le purtasem prin tot felul de dimensiuni. Știam că oamenii nu funcționau toți împreună, dar destinul sau încăpățânarea EI ne înghesuiseră pe toți într-o încăpere cu pretenție de living. În realitate, era o sufragerie mai generoasă nițel, dar care părea ca o sală de ședințe cu toate scaunele acelea înșirate prin colțuri.
Cum apăream, ca la o comandă sinistră, cum ghiceai o nevoie de cale întoarsă, un mic gest de respingere și dezaprobare instinctivă. Zărisem, din prima, o persoană care, de câte ori vorbea, te împingea ușor cu degetele, mai jos de umăr. Permanent te întreba ce faci și dacă refuzai vreo confesiune măruntă, îți aducea, în prim plan, toate punctele comune, toate cunoștințele și vreun amănunt care, sigur, mai trebuia despicat, deși tu uitasei, demult, întâmplările. Unde să te strecori?
Cu florile-n mână, aștepteți gazda, în speranța că…(citește aici)

 

O dragoste

Mi-e somn. Vreau să uit şi să iert, să dorm şi să iert, să plâng şi să uit de ce plâng. Mi-e somn. Mă rătăcesc pe drumul pernei mele, unde mi-am aşezat capul spre odihnă blândă, dar dureroasă. Pleoapele sunt grele şi mă strigă să le las să cadă singure, ca o cortină grea de catifea peste drama minţii mele. Da, da! A minţii! Pentru prima dată plâng cu creierul, cu mintea trează, cu neuronii activi şi atenţi, cu inima strânsă şi dusă într-un colţ de lume pierdută. Mâinile caută în gol  prelungirea fiinţei mele. Ce vorbesc? Mâinile  caută ceva, aşa, instinctiv, ca într-un gest reflex, deşi de ceva vreme nu ştiu ce caută. Mintea mea e un peron de gară. Gară goală, unde nu trece niciun tren, unde au rămas pereţii unei clădiri roşii, cândva perfectă, acum plânsă şi bătută de vânturi, fără ferestre şi uşi, pe unde poate trece orice gând…atât e de liber. De ce gară? De ce pereţi roşii? De ce gol? Hmmm…
„Cândva, am fost o tânără fată ce mă născusem din dor şi din iubirea vie a unor oameni simpli, de la câmpie, a căror singură avere era o căsuţă de chirpici, un petec de pământ şi un cal sur ce părea a fi desprins din poveştile pe care mi le spunea baba Rada, bătrâna la care mă lăsau  ai mei, când plecau cu treabă. Greul vieţii se împletea în spicele de grâu ale verii, în ruginiul viei, în caişii înfloriţi şi în focul din soba pe care dormeam noaptea, în iarnă. Podoabele acestea binecuvântate îmi înfloreau pe chip anotimp cu anotimp, până când m-am trezit codană cu gânduri vinovate dar simple, cu dor de ducă şi visare în ochi şi în minte. Lacrimile îmi curgeau din senin şi nimeni nu înţelegea de unde aveam această fierbinţeală ciudată în trup. Vorbeam de munţi şi de păduri nevăzute, vorbeam de nori şi furtuni, vorbeam de un om ce avea să vie la noi şi îmi va schimba viaţa. Atât de des aminteam despre asta încât toţi se obişnuiseră cu poveştile acelea, pe care le credeau o scornire a minţii.
Într-o zi, pe miriştea de lângă calea ferată, unde eram trimisă cu singura capră ce o primisem moştenire de la baba Rada, când s-a dus de pe această lume, opri o căruţă cu lemne de vânzare. Se întâmpla des să vină cei de la munte cu astfel de oferte, aşa că nu mă miră prea tare. În căruţă era un om,  între două vârste, care atunci când dădu cu ochii de mine, aproape că scăpă hăţurile din mână: „Pe tine te cheamă Gherghina, nu-i aşa? Nu te speria, dar te ştiu! Şi nu mă întreba de unde, că nu pot spune!”Inima îmi bătea cu putere şi fără să spun vreun cuvânt am încercat să mă depărtez, tot privind cu teamă în spate.
Nu au trecut câteva zile de la întâmplare că, în sat, apăru acel căruţaş cu un flăcău frumos şi cu un petec de hârtie în mână. O căută pe Gherghina şi mă găsi ţesând preşuri pentru casă, la războiul de pe sală. Erau oarecum fâstâciţi dar până la urmă îşi luară inima în dinţi şi îmi spuseseră că flăcăul, de ceva vreme, îşi tot visă aleasa, într-un sat de câmpie, unde e o livadă de caişi şi o capră cu un corn retezat. Şi ca totul să fie şi mai ciudat îmi arătă chipul pe care băiatul îl desenase pe hârtia îngălbenită, culeasă dintr-un caiet vechi din casă, pe care iscălise un nume: Gherghina. Am ridicat ochii şi am văzut cum furtuna se apropia de casa noastră şi, în clipa aceea,  am ştiut că vorbele ce mă frământaseră  atât de mult timp, aveau să se adeverească.
Ne privirăm în ochi o vreme,  vorbeam în tăceri, în lacrimi şi surâsuri timide, fără vorbe şi fără promisiuni, fără întrebări şi fără atingeri. Capra fără corn, trecu pe lângă noi, parcă pentru a arăta că totul e aievea. În puţin timp  îmi luam zestrea,  urcam în căruţă şi plecam în necunoscut, într-un sat de munte cu pădure şi ape repezi. Ne-am mutat repede lângă gară, într-un canton de cărămidă roşie cu muşcate la ferestre, iar povestea noastră deveni una banală, simplă, fără evenimente. Eram ştiuţi în sat ca oamenii ciudaţi ce au împărţit şi împărţeau un destin, o fantasmă devenită realitate, o dragoste vie ce rămăsese fără cusur până când am plecat, pe rând, în lumea drepţilor. Cantonul a rămas în paragină şi încetul, cu încetul, totul se degrada,  până când vântul uitării şi al amintirilor începu să circule prin cotloanele umbrite şi ude de lacrimi din cer. Lacrimile noastre. Pe un perete rămăsese petecul de hârtie înrămat din care zâmbea o fată tânără ce visă cândva – o dragoste”.
Pe acolo trecuseră şi ale mele, într-o poveste încurcată, fără logică, dar care îmi bântuia mintea, făcând-o să poposească puţin, să caute, să înţeleagă şi să spere că semnul i se va arăta mai repede. Doar că, din visul realităţii imaginare, pe o pernă, cu ochii grei …visul adormea din nou. Mîine ar putea fi doar o scuturare de gând, o sprânceană ridicată şi o părere simplă: oare cine se plimbă prin cotloanele imaginaţiei mele? Ce fantasmă? Ce poveste? A cui?
Nu ştiu dacă cineva va răspunde, dar eu aş răspunde atât: o dragoste!

 

GARA

23 02 2014

Brrrrr, boala suferinţei fără sens

Bărbatul meu mă tot bate la cap să scriu cum l-am găsit noi pe Toto, astă vară.
-N-am chef! Înţelegi? N-am. Dacă nu sunt bine dispusă, relatez pe aici – venit, căutat căţel, plecat. Îmi trebuie şi mie o stare…
-Da’, acum ce stare ai, mă rog…..de nu poţi scrie despre un căţel? Ai înnebunit? Îţi trebuiesc stări anume?
-Păi, să-ţi zic aşa, cam da, că dacă n-am vreun pic de umor, iese o descriere mai rău decât în scrisorile lui X! Iar la povestea asta un pic de haz trebuie să intre, că aşa e modelul, nu?
X este un personaj din trecutul meu. De câte ori vrem sa ne „amuzăm” şi să avem o stare rasu’-plânsu’ îi dezgropăm, din cufărul cu lucruri vechi, uzate şi aparent nefolositoare, vreuna din epistolele scrise acum multă, multă vreme. Şi începem, pe rând, să le citim. Acum exagerez. N-am mai făcut asta de multă vreme, căci nu e chiar bine să dai drumul trecutului prin casă, să joace tontoroiul cu binele tău, dar, cândva, au existat și astfel de momente, că mă mâncau palmele și îmi sclipeau neuronii de nerăbdare să văd ce reacție are un alt bărbat la astfel de treceri. Așa că am citit câteva…..
 Am zis citit?
Încercam să citim, dar nu reuşeam să facem altceva decât să ne încurcăm în desişul de cuvinte fără noimă,  atent alese şi culese, şi să sfârşim într-un hohot de râs. Bărbatul meu, de fiecare dată, după o astfel de lectură, mă mângâia uşor pe cap cu grijă, milă, şi compasiune, apoi mă lua în braţe şi mă ţinea strâns, strâns, minute în şir. Cred că se gândea: „Săracul iubițel, ce a mai avut de pătimit! Da’ …ce nervi tari are, sper să-i fi rămas la fel!”
Îl auzeam însă, în timp ce ochii îi erau pironiți bine pe scrisorelele învechite de timp și vremuri: „Măi, mamă! Dar astea-s de necitit. Ce voia? Să-ţi arate că era marele cult, pasăre rară,  enciclopedia cuvintelor şi oracolul cunoaşterii, toate de-a valma şi deodată? Altfel nu se explică înşiruirea asta de cuvinte fără conţinut! Vorbele astea-s moartea pasiunii!  Brr, nefericit om!  Zici că-i Bivolaru la Tucă, pe când bălmăjea nebunii pentru oameni amețiți de cap. Un ciudat pare doar din rândurile astea și nu-mi imaginez câtă baftă ai avut să-ți începi cursul vieții cu un astfel de personaj. Dacă mai continua povestea voastră era de rău. De aici se vede conturat profil de întâmplare gen  „coaforul Perla”!, continuă bărbatul meu să mă privească nedumerit știind cât de temperamentală sunt. Nu-mi pot imagina decât cum ai izbucnit tu în vreo criză de dezicere și fugă din toate acestea. Altfel, da, omul are tendințe de scriitor neînțeles cu dorințe de a rămâne așa. ”
Nu ştia Mihai câtă dreptate avea. Trecusem prin nişte experienţe deloc favorabile niciunuia dintre noi. Din acelea care te marchează pentru tot restul vieţii, şi care reveneau în desfăşurare tocmai să-ţi inducă o stare de neîncredere şi suspiciune asupra tuturor celor cu care intrai în interacţiune. Omul reușise, incredibil de bine, să-mi instaleze o alarmă care bipăia imediat cum cel de lângă mine începea cu vreo ciudățenie în comportament.
Nu pricepea Mihai, însă,  cum o „misivă” (cum îşi denumea X scrisorile către mine) erau despre orice dar nu despre o legătură între doi oameni, doi copii care se voiau îndrăgostiți, care se doreau unul în doi și doi în unu, fără urme de reclamă la vreun produs, căci în acele vremuri singura reclamă era la propria persoană și se pare că în cazul nostru niciunul nu ne „vindeam” prea bine. Așa că nu e de mirare că am cumpărat cu monede false sentimente ce s-au dorit adevărate, dar erau doar o părere. Intorcându-ne la scrisorele, i  se părea soțului meu că nu eram prezentă decât ca destinatar şi vedea, citind printre rânduri, o mare labilitate chiar şi pentru un bărbat tânăr cum era X, atunci. Normale reacţii aş spune ţinând cont că Mihai îşi începe propoziţiile cu mine şi le termină tot cu mine. Era mirat că încă le mai păstram, dar i-am explicat că era singura mea dovadă că acele timpuri chiar au existat, că nu e o plăsmuire a imaginației mele și că diferențele mari dintre noi ar fi trebuit să ne oprească dacă hormonii și inconștiența vârstei nu ne-ar fi păcălit, pentru o vreme. Erau cuvintele care dovedeau cât de mult rău pot face prin încărcătura lor, deși tonul era perfect, linia politicoasa, dar exagerarea dovedea o grandomanie și un egoism care, cu siguranță, nu s-au pupat cu firea mea de capricorn, căruia nu-i folosește nimic ce nu vine cu puțină apreciere și stimulare. Să-ți transformi persoana de lângă tine într-o stâncă, într-un om care se crede vinovat pentru fiecare nemulțumire de a ta, nu duce nicaieri. Si n-a dus.
Tare mă mănâncă limba să vă povestesc cum şi unde l-am cunoscut pe X, dar parca nu sunt pregătită…. încă. A trecut puţin timp de atunci. Vreo 25 de ani. Doar. Să avem răbdare, aşadar. Poate se mai fac 25…
Nu e de mirare că păstrez  amintiri confuze despre acea perioadă, că îmi revin în minte trăiri adolescentine, deși mi-aș fi dorit, ca orice fată, happy end și mai multă potrivire și  stimulare, dincolo de atracție și consum fizic. Am numit acel timp, începutul nenorocului, de parcă un gând sumbru s-ar fi rostit în Univers „dacă nu eu, atunci niciunul”. Si nu cred ca l-a rostit nimeni, dar l-am auzit eu și mentalul meu, si cu siguranta am fost singura vinovata care am permis sa adun alte ciudățenii, și alte neîmpliniri, deși tot un gând, nu tocmai pozitiv, a fost cel care m-a salvat mereu și mi-a dat șansa să găsesc ce meritam,  căci mult timp mi-am rostit, să fiu sigură că nu uit, că cea mai mare greşeală e să trăieşti lângă un om care te face nefericit, care poate să scoată ce e mai rău din tine, şi, astfel, să perpetuezi o stare de singurătate în doi. Boala suferinţei fără sens, nu suferinţa din iubire (aceea e de ridicat pe piedestal, în grad înalt),  ci aceea izvorâtă din necunoaştere de altceva, din neputinţa de a-l împiedica pe celălalt să te rănească, de a renunţa repede la ceva care aduce doar amărăciune, mi se pare cea mai împovărătoare.
Din nefericire am trăit-o de mai multe ori în viaţă, ca într-un vis urât, care nu se mai termina, cu acelaşi personaj principal – EU –  şi cu un  „tovarăş’’ rău ales. Tovarăş care-mi dădea aceleaşi replici cunoscute, dar îşi schimba doar faţa. Multă, multă vreme am crezut ca eu sunt de vină, că am acest obicei rău, de a-mi alege companioni atât de diferiți de felul meu de a fi, că sunt pedepsită pentru greşelile mele de peste timp. Nu cred în suferinţa din dragoste, nici măcar în cea în care se suspină în batiste și se scriu pe bilețele parfumate epistole de dor și legăminte de iubire. Cred în împlinirea ei, în celebrarea iubirii, în gând curat, şi sinceritate, în întâmplările bune sau rele pe care le adunăm, dar pe care le ducem uşor datorită sentimentelor reciproce. Cred în ajutor, în creștere, în avalanșa de fapte, repetative, plictisitoare, dar care pun baze trainice și ridică fileul spre șanse mari să devenim iubiții perfecți din oameni imperfecți. Cred în faptul că greșelile și defectele celui de lângă tine care nu-ți par supărătoare, ci sunt condimentele ideale și provocari in a trăi asa perfect imperfect. Un lucru bun mi-au adus toate aceste treceri și experiențe, am învățat că singurătatea nu e atât de rea precum se crede și că are un capăt, iar acolo, poți găsi, cu puțină bunovoință, ceea ce ți-e hărăzit cu adevărat, chiar dacă pentru unii acel lucru poate avea o altă materializare sau sa fie tot o prelungire a stării de care mereu a vrut a scăpa, neștiind că îi e plapumă și rost.

doi

Când cuvintele sar din scrisori adormite, să-ți iei vrăjitor de iubire alături. Le va alunga pe toate, va închide cu cheia și o va dosi cât să n-o mai găsești niciodată. Prezentul e tot ce contează. El te ține în brațe și îți șoptește armonios. Și vezi stele albastre, cum visai în copilărie, descoperind că totul e real, la doar o atingere de umăr.
„Unii oameni fac parte din istoria devenirii tale dar nu şi din destinul tău.”, nu știu cine a zis-o dar știu că avea dreptate. Și mai știu că îi mulțumesc lui X, pentru picătura lui de iubire, pentru devenirea mea ca femeie și pentru faptul că m-a pregătit pentru ceea ce meritam să am, pentru legătura mea de om împlinit. N-am fi bănuit niciunul, atunci, că Dumnezeu ne-a unit cu un scop, și fiecare l-a aflat intr-o viață în care a fost personaj pricipal, nu secundar.

 

Ciuleandra de neînţeles

M-am întors de multe ori în trecut cu gândul să-l rearanjez, niţel, să-i pun în ordine clipele neînţelese şi petrecute prea repede, prea degrabă şi prea fără de folos. Ce greşeală! N-am găsit nimic  de rearanjat. Nimic. Fiecare om, care-şi lua cu îndârjire bucăţica lui de poveste, era acolo. Nu voia să dispară, să plece. Degeaba făceam curat şi aduceam întruna amintiri mai frumoase, mai cochete, că cele rele tot acolo rămâneau. De neînţeles. De neînţeles a fost şi drumul lui prin viaţa noastră. Mi-l amintesc ca acum. Înalt, falnic, cu mustaţă şi clipiri dese, vii, zâmbind parcă şi cu ochii. Mândru, orgolios şi demn,până la final.
Ştia să se bucure de tot, să facă chefuri în doi, să celebreze viaţa şi ….. sa aprecieze iubirea. Și cea primită, și cea dăruită.  Atât cât a fost. Fără regrete, lamentări sau lacrimi. Dar i-a plâns sufletul. Mereu. S-a prins într-o horă în care a rămas prizonier până la sfârşit, ca într-o Ciuleandră ce te topeşte din picioare şi care e mai puternică decât tine, înlănţuitoare, trepidantă şi doborâtoare, într-un sfârşit. Cine să-l judece şi de ce?
Poate doar Dumnezeu, singurul care-i cunoştea slăbiciunea dar şi patimile! Omul-lup. Omul singuratic. Cine ştie? Dacă am mai trăi o viaţă, o viaţă în care să nu fii atât de ancorat în ale tale proprii şi să te lase să fii atent la cei din jur, cred ca aş lega altfel iţele unora, i-aş ajuta să şi le facă mai puternice. Dar aşa, eu nu pot fi puternică nici pentru mine, suficient. Poate de asta vreau să cred că Ciuleandra asta l-a topit pe picioare pe omul nostru. L-a mistuit, l-a ars şi l-a doborât într-un final. Poate că acolo unde e încă mai stă în cercul iubirii şi că Dumnezeu îl ajută de aproape  să-şi desăvârşească dansul. N-au mai fost oameni în dansul lui. Au fost doar vise, trăiri, neîmpliniri, iubiri pierdute şi tinereţea lui. Pe aceasta din urma o plângem noi, pentru că avea un nume şi un suflet. Pierdut acum. Pe vecie!
Cum spuneam, să-mi aranjez amintirile, da? Hmm…..au dispărut azi toate. A rămas doar una cu un nume nespus.
Să-ţi joci Ciuleandra, Tudore! Acolo în ceruri……