Crăciunul tatei

Crăciunul tatei:
Această poveste ar fi fost bine să nu existe, insa pentru că e  parte din mine și pentru ca  mă tulbura si acum, la mai bine de 10 ani, de cand tata nu mai e, va rog să o primiti fără tristețe, ci ca pe o întâmplare marcantă al unui timp pierdut într-o lume prin care încă rătăcesc mulți ca tata.  Strangeti mâinile părinților voștri, cat puteti să o faceti:
Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima îi spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.
Cele două fete suportau diferit povestea – una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea „ mai e sau nu” şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu?! Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.

Craciunul tatei

Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care, acum, se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!” Cuvinte ghilotină pentru el.
Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă – trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva, a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuită de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!
Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra a creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză – 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l aproape mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa sa că ne va mai revedea vreodată l-au făcut să iasă din comă, după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.
Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.
Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptate de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire, dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul său până la capăt.
Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.
 Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!

octombrie 2013, Crăciunul tatei

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.

Cugetări

Uneori, privesc cu uimire cum oamenii își construiesc cercuri prin care merg cu fruntea plecată privind doar în interiorul lor, niciodată în afară. Tot ce e in interior e cald, sigur și aducător de adevăruri simple și liniștitoare. Credeți că eu am scăpat de asta? Nu! M-am prins în cercuri de iubire și atât de mult m-am învârtit în ele încât amețisem. Amețisem de iubire. Dar din afară nu doream nimic. Cum să supraviețuiești, însă, doar cu ce ai în interior? Proporțiile erau inegale, insuficiente supraviețuirii, dar niciun pas nu voiam sa-l fac în afara cercului. Iubeam ideea de a iubi. Vedeam doar lucruri poleite, fără substanță și plecam ochii să fiu sigură că, la o adică,  pot spune: „Mă scuzați, n-am văzut!” Dar nu mă păcăleam decât pe mine.
Uneori mă mint. Mă mint că nu văd, nu aud, nu simt, nu iubesc, când, de fapt, văd tot, dar aleg ce privesc;  aud, și nu pot spune că orice șoaptă mi-e prietenă și simt, deși simt la fel și amărăciunea și iubirea. Talerele se balansează fin și o idee goală se rostogolește pe podea. Tot ca un cerc. Un cerc, o lume, un interior și de fapt …un vid, un gol, un nimic.
Cândva, la un simpozion cultural, cu nume curat, „Punți de lumină”, o doamnă micuță, ce avea cincizeci și doi de ani de căsnicie și i se spunea „Mărunțica câmpului”, mi-a spus că nu e important cum se derulează viața, ci perspectiva din care  privesti desfășurarea ei.  Atunci mi-am amintit că trăiam și dincolo de cerc. Trecusem demult, dar uitasem asta sau voiam să uit.  Mă simțeam bine în ringul meu bine trasat, cu lume pe care nu o acaparasem cu sufletul, ci doar din instinct sau conjunctură.  Dincolo de cerc  am gasit oameni. Mulți. Atât de mulți încât m-am întrebat de ce nu-i văzusem totdeauna, deși uitasem că mult timp pășisem în cercul din care perspectiva nu era mereu cea potrivită. Oamenii m-au privit în ochi și mi-au dat bună ziua. A doua zi la fel, și iar, și iar, și iar.  Zilnic se roteau și-mi bucurau inima. Și mi-a fost mai ușor, necontabilizând greseli, ale mele sau ale altora. Asta căutam.

“Cu cât cauţi mai mult siguranţa, cu atât mai puţină ai. Dar cu cât cauţi mai mult oportunităţile cu atât mai mult vei obtine siguranţa pe care ţi-o doreşti.”
Brian Tracy, că tot e vremea cugetărilor

Chiar credeți că nu voi mai merge cu fruntea plecată  prin cercuri de viață simplă? Ar fi prea frumos să fiu dezlegată de metehnele ei și de duhurile vrajbei. Știu însă că nu sunt autosuficientă, nu sunt convinsă de adevărurile unora și nu-mi însușesc crezurile celor din jurul meu. Îmi zic totuși, des:

”Dă-mi, Doamne, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba! Da-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba! Si dă-mi înțelepciunea de a le deosebi!”

 Mereu, însă, voi tinde să fiu doar acolo unde cercurile se pot împleti. Port pe inelar o verighetă care are, de fapt, alte două, într-o încrucișare deosebita, un model gen Tiffany- Trinitas, și, recunosc, îmi e tare dragă. Soțul meu are una la fel. Trei într-una singură. O treime, poate.  O împletire de simboluri. Le pot denumi oricum – iubire, credință, armonie. Și uite cum, indiferent de treceri, de interacțiuni sau strângeri de mână cu oameni știuți sau neștiuți,  cel mai puternic cerc e cel în care mă învârt cu bărbatul meu. Și acolo, chiar nu e nevoie de perspectivă, jocuri și amăgiri.  Acolo merg tot cu fruntea plecată, dar știu că mâna cu cercuri împletite a soțului meu mi-o va ridica oricând și nu mă va lăsa să privesc nicăieri, decât înainte!
                „Să nu uiţi niciodată ce ţi-ai dorit când n-aveai nici măcar idee cum ţi se poate întâmpla asta.”

Cugetări au scris și alții, pentru provocarea de luni, și le găsiți în tabelul lui Eddie

za

De-ale lui Mihai, soţul meu

 Aseară, mi-am recitit câteva poveşti dragi. Eram în acea formă în care regretam că am avut o perioadă ciudată, că nu am scris nimic de multă vreme. „Ei, şi ce?”, ar spune unii. Da. Adevărat. Doar că sunt mai fericită când scriu și când pun haine noi cuvintelor, stărilor și chiar îmi pot făuri vise în scris. Căci eu nu visez altfel. Nu visez  pentru că le-aș face potrivite, ca pe o haină perfectă, nici mare, nici mică. Păi, cum să limitezi visul? El e infinit. În el e totul posibil. Doar că eu aud de vise împlinite și atunci mă gândesc să nu exagerez și să le fac doar cât am nevoie. Puțintel mai mult decât am. Da, e evident, v-ați prins și voi că sunt prelungiri de realitate, cele pe care cu puțină forțare ți le îndeplinești singur. Celelalte vor sta într-o stea, iar spre ele nu mă uit cu jind, ci cu credință și răbdare.
Am găsit  o cale să-mi bucur sufletul. Dumnezeu mi-a trimis gândul bun, cuvinte potrivite și descătușări pe care le folosesc deseori să ies din rutină. Foarte des, in însemnările mele, îl menţionez pe soţul meu. Stereotip sau nu, el e liantul meu în tot ce fac și cu siguranță mă voi mai repeta, de-a lungul timpului, când îmi voi începe poveștile cu el și despre el.  Am eu o vorbă, că  unele articole pe care le scriu par identice, deși  substratul e altul, dar  punând accent pe anumite idei e posibil să le dau note comune, așa ca liniile melodice ale anumitor formații care-mi par la fel, dar asta până încep a curge cuvintele. Atunci mi se schimbă și mie, în minte, imaginile. Sper, astfel, să vi le schimb și vouă.
Cu soțul meu alături, am început să văd lumea altfel, să mă văd pe mine capabilă să trăiesc diferit, să fac lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată, să explorez, să caut în interiorul meu și alte substraturi, să adun și să scad emoții, să înmulțesc posibilitățile, să fac radical din greșeli și să păstrez rezultatul ascuns într-un recipient sigilat pe care să-l deschidă neprevăzutul cândva, să-mi placă matematica vieții în doi și să nu împart nimic din ce am, dar să am grijă ca niciodată rezultatul să nu fie zero.
Azi,  mi-am reamintit, de o  discuţie, din 2013, despre oameni, în general. Oameni pe care el nu-i înţelege totdeauna sau nu le dă credit mereu, despre resentimente şi amărăciune, dar și despre iertare, acceptare, schimbare sau trecere pur și simplu. Uneori, sunt întrebată de ce nu scriu, pe blog, despre acțiunile frumoase ale sotului meu. Eu nu raspund, dar in sinea mea stiu ca prefer sa păstrez curățenia aceea a sufletului și crezului său, nepătată de gânduri de oameni trecători care nu ar înțelege nimic din zbaterea lui sau ar crede despre mine mai mult decat sunt – femeia celui mai bun bărbat din lume!
-Nu mai vreau să te văd supărat, doar privind în exterior!  De ce emiţi ipoteze şi te umpli de negură? 
-Cine-o face, Adriana? E o remarcă doar. Săptămâna viitoare sau luna viitoare voi gândi la fel! Nu sunt mai bun, mai rău sau mai neînţelegător şi nici unii oameni nu vor fi altfel mâine, deși ar putea. Vor încerca, aceștia, azi, să se ierte, să se împace, să se iubească în momentele noastre speciale, eventual de Paști sau Crăciun, cum au grijă unii să evidențieze asta, de parcă nu e normal însă ca marile trăiri să dea și semne evidente, colective, chiar.
  Dar mâine? Nu va fi la fel pentru unii dintre ei? Știu, că e clișeul acela cu „să privim în direcția care ne adună în idei comune”, dar până la urmă trăim între oameni. Ne deranjăm reciproc cu  vorbe spuse de parcă vreunul deține adevărul absolut. Nici vorbă! Unii vorbesc mai tare, alții se fac că nu aud; gălăgia însă va asurzi pe cei din jur. Am putea să ne ducem fiecare credințele fără să hulim și fără să ne arătăm cu degetul de parcă ești un înapoiat doar pentru că nu te înregimentezi în grupuri, de oricare ar fi ele. Eu nu sunt în grupul nimănui. Eu sunt al lui Hristos și cui nu-i place nu are decât să zică orice vrea, că Doctoru’ e depășit de vremuri.
 Eu cred în miracole, în Dumnezeu, în rugăciune, botez, în iertare de păcate, în tot ce ne e dat, căci viaţa nu se consumă doar între Paşti şi Crăciun, dar pentru mine sunt repere care nu-și vor știrbi importanța, doar pentru că se scoate în evidență altceva decât sfințenia acestor sărbători. Măcar, nu sunt ipocrit. Greşelile mi le ştiu, aşa cum ţi le ştii şi tu. Ei, mult de spus, puţin timp. Şi întotdeauna las esenţele pe dinafară. Aşa sunt eu, nu-mi plac lucrurile călduţe, la întâmplare. Hai, să ne vedem de treabă! Nu vezi? Se amestecă totul – Biserica plus cozi la alimente, marea şi distracţia cu Vinerea Mare (zi de doliu), Învierea Domnului cu masa de Paşti, Iepuraș, Moș Crăciun când Nașterea Domnului e ceea ce contează.  Nu se schimbă nimic, acolo unde nu se vrea asta, ba..chiar se vor influența tot insistând pe subiecte care oricum ar împovăra și umbri chiar si zile mai puțin importante. Nu neg, însă, că s-ar putea, cu puterea exemplului, arătând și lucrurile care fac bine sufletului, dincolo de sloganuri și clișee. Se aruncă subiectele în derizoriu, căci multora le place a fi ..„altfel”. E la modă. Si e tare ușor să manipulezi, să arunci atenția înspre lucruri care par amănunte. Lumea nu stă pe loc! Ar fi păcat să rămână. Sunt mulți care trăiesc simplu, fără să complice lucrurile și să intre în războaiele nimănui. Aceia nu au nevoie să li se spună cele de mai sus, și nici că e coada pentru cinci tigăi, fix in Vinerea Mare. De când rugăciunea se face pe ascuns? De când trăim de parcă suntem în ilegalitate? De ce dreptul unuia e mai cu moț decât al altuia? Doar pentru că strigă mai tare? Nu-i nimic. Rugăciunea are glasul mai puternic. Se aude oricum și printre vocile mute. Cei ce își cunosc drumul nu se supără când observă că alții sunt supărați pe asta și scot cu ostentație în evidență, cum că cerem, credem sau pupăm moaște, când de fapt nu facem nimic din ce n-am făcut și ieri. Sunt supărați pe mulțime, dar ei arată cu degetul, filmează și dau accente ciudate lucrurilor. Fiecare are dreptul să iasă în stradă, doar că nu toți vor alege piețele publice ci calea Bisericii. 
Tu, de exemplu, ești aceeași, dar doar eu știu cât de mult te zbați în fiecare zi și cât schimbi în tine ceea ce nu te reprezintă. Admir la tine faptul că nu te lași convinsă ușor de nimic în care nu crezi cu adevărat!
-Să cumpăr ceva? Plec! Revin într-o oră!
-Nu!, răspund eu. De fapt… am o listă mică.
-La ce te gândeşti?, mă întreabă, aşa, pe fugă…
-Mă gândesc că pe mine unii nu mă vor ierta niciodată pentru unele lucruri! Că mă vor înregimenta mereu într-o categorie din care nu fac parte, doar pentru că le-am gresit lor! Că orice voi face sau am făcut, în timp, parcă nu mai contează! Oamenii aceia oare nu știu că cea mai mare pedeapsă pentru un om ce are puțină minte să conștientizeze cât și cum a greșit, e să trăiască cu vina aceea? Cu gândul ucigaș că sunt lucruri ce nu se pot repara? Poate, de fapt, ăsta e și răspunsul: nimic nu se mai poate repara, pentru ambele părți! Rămân urme. Pe mine mă doare rătăcirea mea de atunci, pe ei faptele mele trecute, încât azi-ul e anulat, din start!
-Auoleu, eşti culmea! Şi? Vezi-ţi de treabă! Ştie Dumnezeu ce face cu fiecare dintre noi! Toți greșim! Dar nu vom ține minte decât că ni s-a gresit nouă! Nu vezi cum se schimbă lucrurile de la zi la zi? Noi să fim sănătoşi! Că le-om duce! Pe toate! Împreună!”
Iese. Îl privesc cum sar căţeii, pe fiecare picior câte unul:
-Căţeii, lu’ tata, caţei! Vine tata repede!
Rămân privindu-l şi zicându-mi în gând: Împreună. Mulţumesc, Doamne!

 

3 mai 2013

Dincolo de mine

Credinţă n-am suficientă,
Nici psalmi nu știu. Crezu-i „de ajuns”;
Agăţ în lacrimi o Lumină
Şi-o prind în palmele cu vină,
Ce-au stăruit, fără să știu,
Pe chipul viu.
 
Doar dincolo de mine e mult soare,
Doar dincolo de mine e speranţă.
 
Nu ştiu s-adun nimic,
Nu pot să învăţ,
Uitatele poeme, rânduite
Să aducă linişte sau spor,
Să-mi pună-n inimă o punte
Doar recitind
Pe albastru-i strop.
 
Am renăscut din călimară,
Am recitit din amintiri,
Am adunat din întâmplare,
Din basme vechi, din povești mii,
Si din ceaslovul de pe soba
Copilariei dintre vii,
O rugăciune ca o apă
Ce curge-n mine-mbogățind
Și un răspuns, și o mirare,
Și un final, și-un început,
Pe veci …rodind.
 
Să-mi fie viața o fântână
Cu apă rece, apă bună,
În rostul drumului săpată
Și așezată chiar la poartă,
Să pot s-adap și alte inimi,
Să bea din ea chiar și străinii,
Iar cumpăna să fie ușoară,
Să scoți găleata și c-o sfoară,
Sa bei oricând, chiar ne-nsetat,
Din darul binecuvantat
sursa: pinterest