Mărgăritar publicitar

Goana după cadoul perfect

Acum şapte-opt ani, nu mai ştiu cu exactitate, mi-am rupt picioarele umblând prin magazine să caut un cadou de Crăciun unei întregi familii, dragi nouă, de altfel. Am căutat, m-am învârtit, am sucit o mulţime de articole şi am ales ceva pentru fiecare, pe măsura bugetului, nici prea mare, dar nici prea mic. Când am dus cadoul, prietenii noştri nu erau acasă, aşa că l-am lăsat unei persoane ce întâmplător se afla în casă. După câteva zile, la telefonul cu urări, am simţit cum doamna casei evita să spună dacă i-a plăcut ce a găsit. Într-un târziu, am auzit şoptit: „Ei, nu prea ne-aţi nimerit, poate altă dată!” Poate veţi spune că nu trebuiau rostite aceste vorbe.Poate că nu, nu ştiu, dar eu din momentul acela am învăţat că oamenilor nu le duci cadouri forţat, că nu poţi pune sub bradul cuiva ceva ce te reprezintă, sau nici măcar nu o face; ci trebuie să ştii câte ceva despre persoana cui dăruieşti, că ai nevoie de amănunte  dar şi de locuri de unde poţi cumpăra produse de calitate care să bucure şi să încânte orice om, fără teama că după ce le ieşi din casă vor fi dosite într-un ungher de pod sau garaj. Dacă atunci ştiam că a cumpăra on-line e mai simplu şi cu siguranţă găseşti ceva pentru fiecare membru, atunci probabil incidentul nu ar mai fi existat şi cadoul ar fi arătat cam aşa:

magazinul borealy.ro
Cine mă cunoaşte ştie deja că îmi plac poveştile, că îmbrac orice întâmplare în mărgăritare, că le înşir şi deşir şi scot ca din joben cuvinte despre orice. La fel fac acum şi cu darurile. Am dovada vie, şi prietena mea poate confirma, că nu mai trimit niciun obiect care nu descrie persoana respectivă. Că orice lucru trebuie să vorbească despre pasiunea sa, despre un hobby, sau de ce nu o plăcere culinară. In fiecare an, de Ajun de Crăciun, avem o tradiţie de a merge la prietenii noştri Dan şi Olga unde dăm startul sărbătorilor şi facem schimb de impresii de peste an. Clar nu lipseşte bradul, împodobit impecabil, ne amuzăm de pulovărul verde cu reni al gazdei, de şerveţelele de masă roşu cu verde, de vesela cu brăduţi sau lumânările în formă de globuri. Greu să îi mai nimereşti cu ceva în plus, în abundenţa asta de obiecte.

magazinul Borealy.ro

Şi totuşi, explorând în acest rai al cumpărăturilor virtuale, uite cum descopăr eu o cutiuţă muzicală perfectă, la care primeşti bonus un pandativ delicat, şi uite cum povestea mea prinde contur; cum Alexandra, fata de 12 ani a prietenilor noştri îşi primeşte porţia de candoare dar şi de cochetărie într-un cadou inedit şi special. Pentru Olga, m-am gândit că un set de tort, cu Moş Crăciun desenat pe el, ar face-o  fericită şi i-ar întregi colecţia, iar Dan s-ar bucura la un joc de poker şi ruletă, fiind sigur că aşa ne va aduna pe toţi, nu doar de sărbători cunoscute. Simt cum ne-am distra văzându-le feţele încântate, fără a ne fi teamă că am greşit, şi amuzându-ne la gândul că pot crede că am colindat tot oraşul pentru aceste daruri.

Mă gândesc dacă, acum doi ani când mi-am rupt glezna pe 14 decembrie, aş fi ştiut de magazinul borealy.ro soţul meu ar fi primit şi altceva în afară de un pupic de mulţumire şi recunoştinţă, pentru că produsele au termen de livrare rapid, cutii gratuite pentru împachetat şi se ţine cont la detalii.  Eu am văzut nişte mănuşi lungi de piele, o nebunie. Oare mă aude cineva?  Sunt la un click distanţă. Moş Crăciun?

Mărgăritare versificate

Visul anotimpurilor răzleţe

Potop de cuvinte
Aduceai, aseară, cu tine,
În somn.
 
Fără noimă, sens
Şi fără de valoare.
 
Pluteai peste mine,
Pluteai peste tine,
Pluteai.
 
Nu ştiu cum ai făcut
Dar ai ajuns în cele patru anotimpuri
Deodată,
Ai început să-ţi scuturi mâinile:
 
Mai întâi, a căzut iarna –
Ai păstrat nişte lupi albi cu ochii sticloşi;
Ai alungat, cumva, frigul,
Dar ai păstrat albul zăpezii.
Ştiu, nu-ţi place gerul iernii,
Nici zloata. Dar ai păstrat Crăciunul.
 
Apoi, ai scuturat vara,
Dar nu vara aia călduţă
Calină şi blândă. Nu.
Ai scuturat-o pe cea fierbinte
Cu soare mult şi secetă densă
Şi n-ai păstrat nici marea. Ce păcat!
Doar lumina și o floare a soarelui
Bonus, drumuri lungi pe cărări de munte
Și niște ii înflorate. Veri toate.
 
Cu toamna era  un pic previzibil
Că o laşi în pre-urmă,
Cuvânt inventat înadins pentru tine –
Că-l simţi.
 
Ai păstrat tot rodul, dar mai ales vinul,
Ce-ţi face sufletul sa facă un popas.
Si-ai mai pus pe tipsie câteva sărbători,
Rugăciuni; ai dat deoparte niste nori
Si ti-ai urat mulți ani, peste timp,
Intr-un noiembrie cât un anotimp.
 
 
Pe cea de pe urmă, frumoasă şi crudă,
Cu ploi răcorinde peste păduri şi glii
Ai aşezat-o pe podium de onoare
Şi ai păstrat-o toată, c-o ştii.
O aștepti din decembrie, exaltat
De verde marcat.
 
În visul cu vorbe aparent neînţelese,
Am simțit  că-n drum tainic ai fost, noaptea, plecat,
Din mâini ţi-au picat anotimpuri răzleţe,
Dar ştiu că pe mine, şi-n vis, m-ai păstrat.
sursa: pinterest.com
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Toto, diavolul tazmanian

Astăzi, căţelul meu TOTO a plâns o grămadă din momentul în care am ieşit pe poartă. Nu era prima oară când ne trântea spectacol gratuit, dar cred ca se tânguia prea tare pentru că i-a angrenat şi pe ceilalţi doi, pe  Zoe stăpâna pădurii, zisă şi Lady Boss, datorita supremaţiei pe care o are în menajeria noastră privată şi pe Izi, maidaneza, câinele cel mai devotat pe care l-am văzut eu vreodată. Era un show demn de cascadorii râsului. Doar vecinii cred că nu gândeau chiar ca mine, dar, în fine, nu-s prea mulţi în zonă.  O pereche de bătrânei simpatici, care ştiu că e singurul lucru  gălăgios în curtea noastră şi ne iartă de fiecare dată.
Toto, de la Crăciun încoace, are tratament ”preferenţial”. Da, nu prea e de bine ce spun, dar staţi că vă explic imediat. Avem o tradiţie în familie, ca în fiecare an, în Ajunul Crăciunului, să mergem la prietenii noştri  Dan  şi Olga.
 Ei fac bradul exact ca în revistele de specialitate, adună câţiva meseni şi ne bucurăm cu toţii de venirea sărbătorilor, uşor vinovaţi, ce-i drept, mai ales la cât putem mânca, în seara respectivă. E un fel de îmbinare a bilanţului de peste an cu faptul că în următoarele zile toţi stăm cu familiile proprii, aşa că nu lipsim decât motivat, eventual.
Nu are rost să detaliez despre seara respectivă. Parcă voiam să vă povestesc despre Toto, dar fiecare poate să-şi dea seama că fiind petrecere,  nu prea ne gândeam să ne întoarcem rapid acasă. Şi totuşi,  pe la 21.30, mă ridic brusc  şi zic: ”Acasă. Hai, acasă!” Am avut noroc să nu insiste nimeni să rămânem.
Oameni civilizaţi, de altfel, ca aş fi fost destul de încurcată să le spun ce ‘simt’. Da, simţeam că ceva nu e în ordine, că e vorba de un pericol. Oricum presimţire rea,  frate! Lui Mihai am reuşit să-i spun cumva, pe un ton liniştit, că n-am cum să-i explic, dar vreau acasă; să rămână în starea lui de mirare dar  să ajungă cât mai repede posibil.
Şi ajungem! Parcăm. Eu o zbughesc din maşină cu o viteză supărătoare pentru soţul meu pe care reuşisem să-l îngrijorez suficient. Nu fac câţiva paşi, când detectez un lătrat cunoscut prea aproape de locul de unde veneam. Îl aud pe barbatu’ meu spunând sec:„Aha, a evadat Toto. După lătrat, el e!” Acum, parcă nu mai eram normală, nu mai eram mama Omida, ştiind ce cazemată aveam la împrejmuiri. Mi se părea  greu să evadeze o mâţă, darămite un căţel. Spuneam întruna:” Nu cred, nu cred, e imposibil!”
Numai că imposibilul devenise posibil, graţie acestui câine, pe care eu îl alint „diavolul tazmanian”. Asta pentru că are o gură  iiiiiiiiiimensă pentru un căţel atât de mic. Şi face nişte zgomote de râşniţă stricată care reuşesc sigur să te scoată din sărite, la un moment dat. Da, Toto al nostru evadase; era uuuuud rău, murdar şi uşor rănit la maxilar. I-a sărit cu o viteză uimitoare direct în braţe soţului meu. Erau fericiţi amândoi. Unul că ne vedea, celălalt pentru că avusesem dreptate şi eram acasă.
Ce se întâmplase – neobişnuit să plecăm seara amândoi şi după o experienţă neplăcută în care îl lăsasem singur două zile, Toto al nostru a crezut ca iar uitam de el și-l abandonăm. Şi-a început să rupă cu dinţii lui puternici tot plexiglasul de la poarta de fier forjat. Cum să te gândeşti la aşa ceva? Noi nu, dar el. Norocul lui şi al nostru a fost că e oarecum dependent de căţeluşa noastră, Izi, care, credem noi, l-a ţinut în zonă, lătrând ca disperata. De asta era ”băieţelul” nostru rănit. Păi la cât plexiglas a ros, nici nu era de mirare.
O clipă ne-am gândit la vecini: „Mamă ce concert de Crăciun inedit au avut parte!”O alta la cei doi câini care nu conteneau să se lingă şi să se dezmierde unul pe celalalt şi, o clipă, la noi. Dar mai ales la simţurile mele.
Asta era! Cineva acolo sus a avut grijă să avem un Crăciun complet, fără supărări şi griji în plus. Am uitat să vă spun că, Toto nu are vechime în ograda noastră şi era tot timpul fascinat de haita de câini vagabonzi ce trece pe stradă. Uite, totuşi, că n-a plecat cu ei. A rămas acasă cu noi, chiar dacă, acum, are regim preferenţial când  nu suntem cu totii. Am învățat să avem încredere în el și să-l lăsăm în casă, așa nu ni se mai rupea sufletul să-l vedem legat pentru că niște oameni nepregătiți pentru căței mititei nu au avut vreme ca până in iarnă să refacă poarta.
Merită încredere pentru că am avut parte de cel mai frumos cadou de Crăciun, în formaţie completă, doar cu bucurie şi lacrimi de fericire. Mulţumesc, Toto!
ps. Am refăcut poarta şi acum toata lumea, şi cea lătrătoare şi cea cuvântătoare, are parte de sigurantă şi linişte; doar numărul animalelor s-a schimbat între timp, iar Zoe nu mai e de ceva vreme, dar uite asa cu aceste povestioare am şi eu semne despre evenimente simple din viata mea peste care altfel s-ar asterne uitarea mai usor.