Să vorbim despre cozonac

..cozonac cu mac sau nucă, frământat cu lapte cald,

Cu broboane dulci de zahăr, giuvaer pe lângă brad;
Cozonac făcut cu arome de iubire sfântă, sacră,
Copt în inimi, prima dată, și, apoi, acolo-n vatră,
În căsuțe cumințele cu miros de busuioc,
Adunând în miezu-i dulce și o lacrimă și-un strop
De magie pământeană prin mânuțe de om drag
Care alungă orice umbră, frământând doar cozonac .

Cozonac care devine dar, în noaptea de Ajun,
Când de „neațaluș” vestește că va fi și de Crăciun
Așezat pe orice masă,să adune om cu om
Și, alături de colinde, să-l vestim pe al nostru Domn.
Se va dărui pe sine, în orice firimitură,
Ca și când în ea-s străbunii, taine vechi și-nvățătură
Ce-o primim de o viață-ntreagă, căci și-n el e Dumnezeu,
Cu tradiții și iubire, cum am învățat și eu,
De-o trimit chiar mai departe, să nu uite lumea mea
Că nu aș schimba istorii ce vorbesc de viața mea;
N-aș uita nici de covată, nici de ciurul ruginit,
De mânuțele bunicii, de cuptorul primenit,
Și de lemnele din vatră, care-n foc adună stele,
Și colinde despre Domnul, și poveștile din iesle;
Cozonacul care crește ca voinicii din poveste,
Ce se umflă, dă pe afară, aluat care dospește
Și lucește în unsoare, ca un mir vindecător,
Păstrând nuca și dulceața sfintei noastre sărbători.
Nu-i așa că-ți vezi iar viața doar gustând o-mbucătură?
Și că-l simti ca liturghie,  ca o cuminecătură?
Doar în treceri de o clipă auzind iar leru-i ler,
Șoptind simplu, dar cu fruntea spijinindu-te de Cer,
Mestecând cu bucurie, lângă un pahar cu vin:
Cozonacu-i, pentru mine, semnul Domnului!

Amin.

reteta_cozonac_pufos_09836600

Și dacă tot e mama acasă, la Brașov, și se întâmplă multe, chiar și în bucătărie, am revenit cu un sentiment de nostalgie cuminte și simplă, pe care o cunoașteți și voi, dar pe care, poate, o redenumiți…după caz. Să ne pregătim de sărbători…încet, încetișor..

Floare de cactus

cactus1

-Nu-s romantică, nu am strop de romantism în mine!, zise floarea de cactus, privind către spinii semeți care parcă nici n-o ascultau;

-Măcar tu nu înțepi, nu rănești, nu ești marginalizată, așa ca noi! Uită-te cum stăm toți aici, înghesuiți, surghiuniți pe pervazul de la stradă. Am văzut noi cum te admirau și vorbeau despre tine la fel cum vorbesc despre cel mai frumos glob de Crăciun, din bradul care nu stă prea mult prin casă, doar vreo câteva săptămâni.

-Păi, nici eu nu stau prea mult! Vin, vă salut, privesc și eu lumea de aici, din vârf, și plec repede. Cât despre brad, eu zic sa nu vă mai plângeți atât, am auzit eu că, anul acesta, nu o sa mai aveți concurență nici la frumusețe, nici la înțepat. Că anul acesta se poartă  cel artificial!

-Și ce? Ăla nu înțeapă? Eu vorbesc aici de marginalizare, și tu, și crăciunița, și bradul sunteți vedete. Noi facem umbră pământului degeaba.

-Cum degeaba? Ai uitat de cataplasmă și de fructul de cactus, și de nu știu ce cremă la tub cu proprietăți miraculoase, care se face din voi?

-Iar încurci lucrurile și ne trimiți prin Mexic, la rudele noastre, de ne faci sa ne îmbătăm cu tequila, și să cântăm pe arcuș de chitară ….? Rămâi aici pe strada noastră, nu ne mai trimite aiurea în tramvai, cap pătrat ce ești! Uite, din cauza ta, nici nu am observat că avem vecin nou- un borcan cu biscuiți de casă, sub formă de brăduți. Bineînțeles, nu puteau să facă și ei unii în formă de cactus. Brad, brad, brad!!! Mereu brad. Mai bine emigrăm, în deșert, acolo scap de ăștia cu siguranță! Si degeaba te alinți că, uite, soră-ta asta înflorită toată, tot cactus e, dar cactus de Crăciun, crăciuniță,  ce să zic!!! Sper să nu vă coalizați acum!

cactus

-Fără jigniri, da? Că ți-am zis ca nu-s romantică și nici  obisnuita să fiu pusă la colț! Acum mă enervez și folosesc iar cuvântul ce începe cu litera b, doar sa te enervez cum faci tu, măi spin pătrat..! Ia uite, au pus la cadouri și o pătură. Ce frumoasă e!

-Eh, vezi dacă înfloresti rar, n-ai vazut-o pe Doamna noastră cât de mult a lucrat la ea să o poată dărui Alinei, când va veni acasă!

-Alina, cine e Alina?

-Alina e fata Doamnei, cel mai frumos fir de floare pe care l-am văzut vreodată, no ofense!  E plecată la facultate și nouă ne e dor tare de ea. Si Doamnei, si credem că și ei de noi că mereu vine și ne alintă, căci suntem prieteni la cataramă. Uite, suntem și noi pe păturică, ne-a croșetat Doamna pentru ea. Ce frumos! Și uite și dvd ul cu filmul ei preferat, Floare de cactus! Iar ești vedetă!

-Păi, vedeți, măi alinaților, că și spinii sunt buni la ceva? Înfrumuseteaza cactusii Alinei și o faceți sa-i fie dor. Pana si cactusul poate fi in povestea de Craciun!

-Mda, că bine zici, romantico!

-Ei, incetați…că roșesc, mai bine hai sa privim bradul cel nou și sa o asteptam pe Alina.

Șșșșt, șșșșt….se aud pași…

 

Veți găsi și alte povești cu cele 12 cuvinte bolduite: romantism, biscuiti,glob, patrat, litera, fir, arcus, catarama, patura,tub, borcan, cataplasma,  in tabelul lui Eddie. Un decembrie minunat să aveți!

Botineeeeeeeeee!

Vreau botine!

Doar botine!

Fine, negre, cu șiret,

Brodate cu fir deștept

botine
romanianlabel

Și cu trandafiri la gleznă,

Să lucească chiar și-n beznă;

Să-i croiască o foarfecă,

Dibace și magică,

După un tipar știut,

Tip botină de demult;

Să nu fie prea comun,

Căci cu ele mă expun,

Mai ceva ca într-un ziar,

La mine în budoar,

Într-o seară, pe-ntuneric,

Nici în noapte, nici vremelnic.

 

Hai, că nu sunt tăvălug

Așteptarile ce curg!

Nu voi pune presiune,

Spun, așa,  drept opțiune,

Că le vreau de aniversare,

Ca sistem de operare.

In cutie cu fundiță,

Cu capac și cu bentiță

Și bilete de amor

La mine în dormitor.

Să nu fie nicio scamă

Pentru că-s de pus în ramă

La cât sunt de prețioase

Și frumoase.

 

Să le am la drum de seară,

Să cred că e prima oară

Când port trandafiri la gleznă

Și scot lumea mea din beznă.

 

Uite-o odă cu botine!

Mă făcui iar de rușine.

Știu că nu e moment bun

Să îi scriu lui Moș Crăciun;

Și sunt și nițel cam mare

Să cer ghete cu o floare

Dar vă dau aici răspuns

De condurii au ajuns.

Până atuncea, insă, sper

Soțul meu să aibă fler,

Să observe ce am scris

Să-mi aducă ce-a promis

Cand pe glezne aveam săruturi

Și-n stomac  morman de fluturi.

Sigur le voi merita

Le astept chiar de ziua mea

De n-or veni de Crăciun

Voi i-ați scris? A mea-i pe drum..

 

Aveam jucăria asta de poezioară în draft, săriți peste ea. N-am putut s-o las ascunsă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De-ale lui Mihai, soţul meu

 Aseară, mi-am recitit câteva poveşti dragi. Eram în acea formă în care regretam că am avut o perioadă ciudată, că nu am scris nimic de multă vreme. „Ei, şi ce?”, ar spune unii. Da. Adevărat. Doar că sunt mai fericită când scriu și când pun haine noi cuvintelor, stărilor și chiar îmi pot făuri vise în scris. Căci eu nu visez altfel. Nu visez  pentru că le-aș face potrivite, ca pe o haină perfectă, nici mare, nici mică. Păi, cum să limitezi visul? El e infinit. În el e totul posibil. Doar că eu aud de vise împlinite și atunci mă gândesc să nu exagerez și să le fac doar cât am nevoie. Puțintel mai mult decât am. Da, e evident, v-ați prins și voi că sunt prelungiri de realitate, cele pe care cu puțină forțare ți le îndeplinești singur. Celelalte vor sta într-o stea, iar spre ele nu mă uit cu jind, ci cu credință și răbdare.
Am găsit  o cale să-mi bucur sufletul. Dumnezeu mi-a trimis gândul bun, cuvinte potrivite și descătușări pe care le folosesc deseori să ies din rutină. Foarte des, in însemnările mele, îl menţionez pe soţul meu. Stereotip sau nu, el e liantul meu în tot ce fac și cu siguranță mă voi mai repeta, de-a lungul timpului, când îmi voi începe poveștile cu el și despre el.  Am eu o vorbă, că  unele articole pe care le scriu par identice, deși  substratul e altul, dar  punând accent pe anumite idei e posibil să le dau note comune, așa ca liniile melodice ale anumitor formații care-mi par la fel, dar asta până încep a curge cuvintele. Atunci mi se schimbă și mie, în minte, imaginile. Sper, astfel, să vi le schimb și vouă.
Cu soțul meu alături, am început să văd lumea altfel, să mă văd pe mine capabilă să trăiesc diferit, să fac lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată, să explorez, să caut în interiorul meu și alte substraturi, să adun și să scad emoții, să înmulțesc posibilitățile, să fac radical din greșeli și să păstrez rezultatul ascuns într-un recipient sigilat pe care să-l deschidă neprevăzutul cândva, să-mi placă matematica vieții în doi și să nu împart nimic din ce am, dar să am grijă ca niciodată rezultatul să nu fie zero.
Azi,  mi-am reamintit, de o  discuţie, din 2013, despre oameni, în general. Oameni pe care el nu-i înţelege totdeauna sau nu le dă credit mereu, despre resentimente şi amărăciune, dar și despre iertare, acceptare, schimbare sau trecere pur și simplu. Uneori, sunt întrebată de ce nu scriu, pe blog, despre acțiunile frumoase ale sotului meu. Eu nu raspund, dar in sinea mea stiu ca prefer sa păstrez curățenia aceea a sufletului și crezului său, nepătată de gânduri de oameni trecători care nu ar înțelege nimic din zbaterea lui sau ar crede despre mine mai mult decat sunt – femeia celui mai bun bărbat din lume!
-Nu mai vreau să te văd supărat, doar privind în exterior!  De ce emiţi ipoteze şi te umpli de negură? 
-Cine-o face, Adriana? E o remarcă doar. Săptămâna viitoare sau luna viitoare voi gândi la fel! Nu sunt mai bun, mai rău sau mai neînţelegător şi nici unii oameni nu vor fi altfel mâine, deși ar putea. Vor încerca, aceștia, azi, să se ierte, să se împace, să se iubească în momentele noastre speciale, eventual de Paști sau Crăciun, cum au grijă unii să evidențieze asta, de parcă nu e normal însă ca marile trăiri să dea și semne evidente, colective, chiar.
  Dar mâine? Nu va fi la fel pentru unii dintre ei? Știu, că e clișeul acela cu „să privim în direcția care ne adună în idei comune”, dar până la urmă trăim între oameni. Ne deranjăm reciproc cu  vorbe spuse de parcă vreunul deține adevărul absolut. Nici vorbă! Unii vorbesc mai tare, alții se fac că nu aud; gălăgia însă va asurzi pe cei din jur. Am putea să ne ducem fiecare credințele fără să hulim și fără să ne arătăm cu degetul de parcă ești un înapoiat doar pentru că nu te înregimentezi în grupuri, de oricare ar fi ele. Eu nu sunt în grupul nimănui. Eu sunt al lui Hristos și cui nu-i place nu are decât să zică orice vrea, că Doctoru’ e depășit de vremuri.
 Eu cred în miracole, în Dumnezeu, în rugăciune, botez, în iertare de păcate, în tot ce ne e dat, căci viaţa nu se consumă doar între Paşti şi Crăciun, dar pentru mine sunt repere care nu-și vor știrbi importanța, doar pentru că se scoate în evidență altceva decât sfințenia acestor sărbători. Măcar, nu sunt ipocrit. Greşelile mi le ştiu, aşa cum ţi le ştii şi tu. Ei, mult de spus, puţin timp. Şi întotdeauna las esenţele pe dinafară. Aşa sunt eu, nu-mi plac lucrurile călduţe, la întâmplare. Hai, să ne vedem de treabă! Nu vezi? Se amestecă totul – Biserica plus cozi la alimente, marea şi distracţia cu Vinerea Mare (zi de doliu), Învierea Domnului cu masa de Paşti, Iepuraș, Moș Crăciun când Nașterea Domnului e ceea ce contează.  Nu se schimbă nimic, acolo unde nu se vrea asta, ba..chiar se vor influența tot insistând pe subiecte care oricum ar împovăra și umbri chiar si zile mai puțin importante. Nu neg, însă, că s-ar putea, cu puterea exemplului, arătând și lucrurile care fac bine sufletului, dincolo de sloganuri și clișee. Se aruncă subiectele în derizoriu, căci multora le place a fi ..„altfel”. E la modă. Si e tare ușor să manipulezi, să arunci atenția înspre lucruri care par amănunte. Lumea nu stă pe loc! Ar fi păcat să rămână. Sunt mulți care trăiesc simplu, fără să complice lucrurile și să intre în războaiele nimănui. Aceia nu au nevoie să li se spună cele de mai sus, și nici că e coada pentru cinci tigăi, fix in Vinerea Mare. De când rugăciunea se face pe ascuns? De când trăim de parcă suntem în ilegalitate? De ce dreptul unuia e mai cu moț decât al altuia? Doar pentru că strigă mai tare? Nu-i nimic. Rugăciunea are glasul mai puternic. Se aude oricum și printre vocile mute. Cei ce își cunosc drumul nu se supără când observă că alții sunt supărați pe asta și scot cu ostentație în evidență, cum că cerem, credem sau pupăm moaște, când de fapt nu facem nimic din ce n-am făcut și ieri. Sunt supărați pe mulțime, dar ei arată cu degetul, filmează și dau accente ciudate lucrurilor. Fiecare are dreptul să iasă în stradă, doar că nu toți vor alege piețele publice ci calea Bisericii. 
Tu, de exemplu, ești aceeași, dar doar eu știu cât de mult te zbați în fiecare zi și cât schimbi în tine ceea ce nu te reprezintă. Admir la tine faptul că nu te lași convinsă ușor de nimic în care nu crezi cu adevărat!
-Să cumpăr ceva? Plec! Revin într-o oră!
-Nu!, răspund eu. De fapt… am o listă mică.
-La ce te gândeşti?, mă întreabă, aşa, pe fugă…
-Mă gândesc că pe mine unii nu mă vor ierta niciodată pentru unele lucruri! Că mă vor înregimenta mereu într-o categorie din care nu fac parte, doar pentru că le-am gresit lor! Că orice voi face sau am făcut, în timp, parcă nu mai contează! Oamenii aceia oare nu știu că cea mai mare pedeapsă pentru un om ce are puțină minte să conștientizeze cât și cum a greșit, e să trăiască cu vina aceea? Cu gândul ucigaș că sunt lucruri ce nu se pot repara? Poate, de fapt, ăsta e și răspunsul: nimic nu se mai poate repara, pentru ambele părți! Rămân urme. Pe mine mă doare rătăcirea mea de atunci, pe ei faptele mele trecute, încât azi-ul e anulat, din start!
-Auoleu, eşti culmea! Şi? Vezi-ţi de treabă! Ştie Dumnezeu ce face cu fiecare dintre noi! Toți greșim! Dar nu vom ține minte decât că ni s-a gresit nouă! Nu vezi cum se schimbă lucrurile de la zi la zi? Noi să fim sănătoşi! Că le-om duce! Pe toate! Împreună!”
Iese. Îl privesc cum sar căţeii, pe fiecare picior câte unul:
-Căţeii, lu’ tata, caţei! Vine tata repede!
Rămân privindu-l şi zicându-mi în gând: Împreună. Mulţumesc, Doamne!

 

3 mai 2013

Singură de Crăciun?

Cristina se uita chiorâş la ciotul de brad pe care-l găsi la uşă, sprijinit de perete. ”Cine l-o fi adus?”, se gândi în treacăt. ”Urât mai e!” Îl lăsă acolo şi intra în bucătărie să-şi facă o ciocolata caldă cu frişcă, răsfăţul ei suprem de când iarna se instalase. Copilul era la maică-sa de o săptămână, numai bine cât să  îşi termine teancul de acte ce tronau în biroul ei din dormitor. De o vreme, de când divorţase, muncea acasă şi îi convenea de minune. Le convenea şi prietenilor care ba îşi lăsau odraslele să se joace cu Ilinca, cât timp făceau ei piaţa, ba poposeau la o cafea între două drumuri, ba sigur găseau  ceva ce Cristina putea rezolva mult mai uşor decât ei. Doar nu mai era nevoie să dea socoteală nimănui. Veselă, Cristina făcea loc tuturor în viaţa sa cea nouă, până mai ieri veche, chiar dacă dormea pe sponci, muncea noaptea, mânca pe fugă şi, nu ştiu cum,  dar avea totdeauna zâmbetul ei larg.. la purtător.

Deschise uşa şi trase ciotul de brad în casă. Cum să împodobeşti aşa ceva? Luă două guri din ciocolata caldă, se îmbrăcă din nou cu paltonul ei cel alb şi fugi în piată de unde veni cu greu cu un brăduţ cochet. ”Măcar atât să am şi eu de Crăciunul ăsta!”, gândi ea amar. Ajunul mai că bătu la uşă dar pomişorul trona artistic lângă biroul ei golit peste noapte de acte, cum spuneam, şi se mira teribil ca nimeni nu suna a grijă, aşa cum făcea, zilnic, mâna ei de prieteni.

”-Alo, Cecilia, ce faceţi, măi! Ah, eşti la coafor, bine hai că te sun mai târziu..

 Îi fugi o clipă pâmântul de sub picioare, dar formă alt număr. Nu apucă să zică două vorbe că şi auzi până dincolo de creier:”Iubita, te sun eu mai târziu, sunt la soacra mea!”

Timid mai făcu o încercare, dar nu fu chip să audă prin gălăgia ce răsuna din sufrageria prietenei sale, Anda.

Cum de nu o invitase şi pe ea nimeni? Să nu care cumva să se fi instalat deja sindromul femeii singure, ce tocmai devenise inamic, în capul prietenelor sale, că jar mâncau. ”Aşadar sunt bună oricând, doar de sarbători.. nu!” Auzise poveştile tuturor celor singuri în zile speciale şi i se părură basme. ”Pai, eu dacă prind o zi de una singură, fie ea si de sarbători, dorm, nene, şi stau cu picioarele pe pereţi, de fericire că îmi trag şi eu sufletul!” Ehehe, dar uite cum Crăciunul bătea în uşă şi ea parcă nu mai era aşa de fericită cum credea. Sarmalele şi cozonacul de pe plită erau dovada că se străduise sa gătească chiar şi numai pentru ea, dar gândul că o abandonaseră toţi, tocmai în Ajun, nu-i dădea pace.

Se aşeză pe fotoliul de catifea rubinie şi aproape ca aţipi, când soneria se declanşă într-un sunet prelung. ”Of, copiii ăştia!” Luă coşul cu portocale şi mărunţiş, deschise uşa şi în casă năvăliră  gălăgioase, precum hoarda de tătari, Cecilia, Maria şi Anda. ”Primiţi cu colindul? Credeai că scapi de noi, hai ? Pai nu ne abandonai  tu, de mâine? Hai, fată, lasă coşul şi plânsul, pune şi tu ceva să ne încălzim şi îmbracă-te  că ne aşteaptă ceilalţi cu masa!”

Beculeţele din pom sclipeau ca într-o horă a bucuriei şi prietenie simple. Era primul ei Crăciun de femeie singură, iar acest cuvânt nici că apărea pe buzele cuiva. Nimic nu se schimbase, doar o teamă firească de neprevăzut. Împingînd-o, aproape, din cameră, fetele îi puseră sub brad parfumul ei preferat, de care nu se despărţea niciodată, Premiere Jour de la Nina Ricci, nu înainte de a pulveriza uşor în cameră, cât să persiste în aerul acela de sărbătoare aparte, compoziţia neobişnuită de gardenie şi mandarină, esenţele de orhidee proaspăta combinată cu migdale delicioase şi caramel ce pătrundeau  către tonurile lemnoase.  Precum Cristina noastră – fineţe şi senzualitate într-o nesiguranţă rigidă, uneori. Crăciunul putea veni, doar că pentru prima dată…mirosea a primăvară, prietenie şi speranţă, graţie prietenelor sale.

premier

Povestea e înscrisă în Clubul Condeielor parfumate, iar în tabelul găzduit de Mirela veţi găsi poveşti cu parfum de Crăciun, de toate felurile şi toate culorile. Sărbători fericite tuturor!