Eu sunt Ion Anapoda. După ce se termină acțiunile sotului, vin și arăt ca oamenii care au aceleași crezuri izbândesc, dacă doresc și sunt uniți. S-au strâns pentru românii din Covasna mai mult de 1000 de icoane, mai bine zis 1500, care au fost primite cu bucurie si emoție pe 8 noiembrie, 30 noiembrie și de 1 Decembrie. Apoi 107 copii au fost primeniți în costume populare, astfel încât, acum, la fiecare sarbatoare, vor fi gătiți așa cum si-au dorit de mult timp. Toate acestea au fost deja înfăptuite. Cu ajutorul oamenilor de pe facebook și nu numai. Pic cu pic, bănuț cu bănuț, icoană cu icoană, de trei luni am strâns, sortat și aranjat lucrurile, neștiind cum va fi și ce se va aduna. Am primit cărți, am donat cărți altora, în nevoie. Am primit hăinuțe, am împărțit hăinuțe, am strâns jucării sau obiecte diverse, am sortat și luat la mână fiecare lucrușor. De ce nu am pus cont și pe pagina mea de facebook sau pe blog? Pentru că cei care ne cunosc știu deja despre ceea ce face Mihai, iar pe pagina sa de facebook, zilnic, vin vești noi, dar și date despre logistica acțiunilor sale. De ce le face? E mult de spus, dar în primul rând pentru că e nevoie de semn, e nevoie de sprijin și e nevoie ca oamenii să se adune în ceea ce cred. De asta zic mereu că fiecare e musai să-și găsească ideea în care să creadă și să facă ceva pentru ea. El, nu altul!
Azi, de moș Nicolae, la Ozun-Covasna, copii s-au bucurat iar de daruri și au rasplatit cu poezie, cântece dar mai ales cu freamăt și emoție. Vor mai primi daruri copii din Oituz-Covasna, dar cum aici e un caz special, las semn pentru cei ce doresc sa ajute. Am primit, până acum, hăinuțe, dulciuri, borcănele cu dulceață și sper sa adunăm până pe 17 decembrie, când vom ajunge acolo, cât mai multe lucruri. Voi veni, după, cu vesti. Multumim, oameni buni! Fiți binecuvântați!
Oamenii care oferă sunt doar unelte de bunătate și disponibilitate. Cei care-i ajută pe aceștia să înfăptuiască sunt îngeri nevăzuți, mâinile care mângâie, sunt bucurie și nemărginire, sunt cei pe care te bazezi când pornești pe drum lung. Voi sunteți mos Neculaii și moș Craciunii care au făcut posibil imposibilul, care au adus zâmbet acolo unde era tristețe, care au dat din ce sunt, din ce pot pentru că în voi e credință. Dacă maturitatea mi-a adus fire albe în păr, tot ea m-a făcut să am parte de o altfel de lume în jur. Mihai al meu e omul-acțiune, dar fără combustibil primit din inimi care bat la fel, nimic nu ar avea această strălucire. Rotițe care fac mecanismul să meargă continuu. Iar dacă noi vedem oameni și copii fericiti, fiți siguri că vi se datorează. Trimitem energia bună din ceea ce primim, către voi. Sa va fie dar DIVIN, să vă fie stea cu Lumină. Va multumim.
Și pentru că a fost vorba despre copii care au primit costume populare, cusute acolo, în Covasna, – unde tricolorul flutură în brazi înalti pentru a nu fi dat jos niciodată -, de meșter popular priceput, trebuie să las și un semn poetic.
Va doresc tuturor să vă găsiți fericirea în lucrurile simple. E extraordinar.
Sunt românaș de la Covasna,
Eu plec ades, văzut-ați bine, mă rup de inimă și trup,
Mă-nghet în vorbe necitite și torc povesti dar nu pun punct;
Nu știu s-anunț că, printre rânduri, tes haină caldă-n șezători
Și c-am croit-o din cuvinte și s-o purta de sărbători,
Dar lumea care-mi dă binețe, în fuga mea spre alte zări,
Îmi coase inima pe poale, pieptar, catrință, cingători;
Iar cand cuvintele se asază, formând tezaur de frumos,
Eu doar șoptesc, ea le frământă și se-mpletesc misterios.
În sărbătoarea românească s-au îmbrăcat pruncuți cu straie,
Au prins icoanele la piepturi și tricolorul în odaie,
Au arătat ca pui de oameni, de românași cu soare-n păr,
Chiar daca gerul taia strasnic, purtau pe umeri un adevăr
Sădit, încet, de o-ntreagă lume ce n-a uitat cum e sa fii
Român, în țara ta iubită și-a aratat-o prin…copii.
Nu-i mare lucru în astă viață să lasi un semn că ție îți pasă,
Dar e puternic simțământul când chiar o faci la tine acasă,
Acolo, unde tricolorul flutură-n brazii cei înalți,
Venit-au mulți să dăruiască si să le arate că au frați.
Si că pot chiar ei sa facă mâine același gest, într-un alt sat
In care limba româneasca doar la biserică s-a dat.
Eu pot vedea cum de o vreme se aduna toti și povestesc
Că tare frumușei sunt pruncii în straiul nostru strămoșesc
Si n-am cuvinte să torc iară în multumire cu respect
Dar vă asigur că se vede in fiecare sufletel
Ce anul ăsta, la serbare, îi va sopti lui Dumnezeu:
Sunt românas de la Covasna! Costumul acesta e al meu!
24 ianuarie 2016. Ziua surorii mele. Un român oarecare înconjurat de noi, familia ei dragă. Ciocnim cu ea, ne bucurăm, facem tot ce face un român obișnuit, într-o zi specială, alături de oameni apropiați. Deja știți cu toții povestea pe care o tot repet, de o vreme, cum că, atunci cand era mică, sora mea sărbătorea, în fiecare seară, când se închidea programul la tv, și se cânta Hora Unirii, strigând cât o țineau plămânii:„ E jiua mea, jiua mea!”
„Din nou s-a cântat Hora Unirii în țara noastră!”, parcă ar spune ochii supărați ai soțului meu, în traducerea mea. E după amiază, e cu noi, pare senin, dar ochii lui sunt tulburi.
„Cum să pui doliu bucuriei?”, pare că gândește. „Cum să te folosești de tertipuri ca, în aceasta zi specială la Sf. Gheorghe, în Covasna, să fluture steag de jale pe primărie?Doamne, as fugi până acolo să-l dau jos, să fiu Icar, să urc scări imaginare, dar să smulg steagul ăla de acolo!” Cuvintele acelea nu le pronunță cu voce tare decât mult mai târziu, aici ne zâmbește amar. „Așa ceva nu trebuie să se mai întâmple!”, îmi spune cu glas tare pe seară.
Nu cu mult timp, în casa noastră, parcă se spunea povestea tricolorului. Asist de multe ori la frământările soțului meu. „Știi, de 1 decembrie vreau sa strângem 1000 de steaguri pentru Harghita și Covasna. Mi-aș dori ca, de 1 decembrie, sate intregi și localitați importante, din această zonă, să simtă unduiri tricolore și nu doar să se închine la câte un steag cocoțat pe cel mai înalt brad pentru a nu mai fi dat jos, cum se întâmplă în tinutul Zăbălenilor.”
Iar visează!, gândesc eu, sperând ca visul lui să prindă contur. Iar mă simt vinovată că sunt sceptică și neîncrezătoare, dar cand știu că glasul lui sună virtual pentru români răspândiți în toată lumea, mă gândesc să nu-i fie ecoul surd. Știu că vorbesc prea puțin despre acțiunile soțului meu, despre implicările lui în cazuri pe care le cred fără izbândă, la început; știu că nu pare că-l susțin suficient, că nu mă zbat prin ceea ce… scriu să se știe, să se audă, să se vadă. Vin așa, ca acum, sa fiu povestitoarea omului poveste. Aș putea fi acuzată de subiectivism, îmi zic eu, și de asta tac, dar de data aceasta multe vorbesc de la sine, iar cuvintele mele vor veni să aducă bucuria pe care a reușit acest om, care întâmplător sau nu mi-e soț, să o aducă multora dintre noi, dar mai ales acelora care împart cu el aceleași crezuri.
Și în fiecare zi, o vreme, în casa noastră, s-a vorbit limbă tricoloră, s-a văzut fericirea în aceste culori, iar podelele îmi erau asortate cu simboluri care ar fi emoționat și stâncile, nu doar oamenii. Am avut musafiri zilnici, uneori doar câte unul, alteori mai mulți- „STEAGURILE”.
-Uite, astea sunt cusute de o româncă din Galați, uită-te cum lucesc, uite cât suflet și dăruire poarta în ele!
–Astea le-au cusut la mânăstire, pe acestea mi le-a trimis băiatul acela strașnic din Ploiești, pe astea frații mei din Spania, acestea vin dinDeva, din Botoșani, din Craiova!, și începea să-mi enumere nume, să-mi arate chipuri, să-mi spună amănunte despre fiecare om care lua parte la visul lui. Și in fiecare zi venea cu un pachet nou, cu o speranță la fel. Dădea comandă de alte steaguri, făcea planuri, vorbea cu lumea și se simțea în casă aer biruitor de credință și bucurie. N-am să vă enumăr câte pachete am făcut pentru copii, ca dar de mos Nicolae, n-am să vă spun eu câte alte lucruri ați reușit cu toții să adunati, Români pentru Români. Eu, sceptica, neîncrezătoarea, omul-teamă, dar om încrezător în cel căruia îi stau umăr la umăr, am văzut cum, din 29 noiembrie până in 6 decembrie, s-a vorbit românește prin steagul nostru în colțuri de lume unde doar la biserică și școală ce-și mai pot exersa limba strămoșească.
Și minunile au început să se vadă. În primul rând n-am să vă pot spune cum e să vezi o mare de steaguri tricolore care îți flutură în curte. Bărbatul meu era ca un copil care ridică zmee, zmee tricolore, zmee de credință, zmee simbol care să vă arate, vouă, că au ajuns la noi și vor pleca mai departe și ca e mândru de voi, de legătura pe care ați format-o. Am legat zeci de steaguri de bețe, ba ne-au ajutat și cățeii.
Am privit cum s-au strâns peste 1000 de steaguri cu mult și cum au început să plece pe stâlpi în Tg Secuiesc, în Zăbala, în Sfântu Gheorghe, în Ghimeș-Făget, Miercurea Ciuc, Livezi, Dobolii de jos, Ozun.
STEAGURI PE GARDUL CASEI MELE, ZMEE TRICOLORE
În orice înregistrare, fotografie, dar mai ales acolo, în faptă și realitate, steagurile trimise de voi au completat perfect cele de hârtie pe care cu greu le găsesc, prin librării, oamenii acelor locuri. Țăranii din Zăbala și sumanele lor păreau străbunii noștri coborâți din icoane sau de pe columna lui Traian. Copii fericiti, cu cadouri în mâini și stegulețe prinse strâns între degețele, cântau colinde și purtau straie populare. Dansuri și cântece, tradiții păstrate prin oameni despre care nu am dreptul sa vorbesc prea mult, poate doar, cel puțin, să amintesc că mai există și învățători parcă desprinși din cărțile lui Ion Creangă. Domnul profesor Bilibok-Bârsan a reușit prin devotamentul dânsului și dăruire zilnică să ne arate că ce e romanesc nu piere, și că școala cu predare in limba română încă dăinuie deși în fiecare an sunt amenințați cu desființarea.
Lozincă, vor spune cei pentru care tot ce spun eu aici e desuet și furtuna într-un pahar cu apă. Nicidecum, vă asigur. Oamenii ăștia au credință și fac totul zi de zi, nu ocazional, iar voi ați pus umărul sa le creșteți încrederea în ceea ce fac, nemaisimțindu-se singuri și rătăciți în lumi care, de fapt, ne aparțin. Și totuși, în marea bucurie a tricolorului a încolțit un gând.
La Tg Secuiesc, un preot cu ochi de înțelept, în care se citeau emoțiile unui neam întreg și în care lacrimile se stăpâneau prin puteri divine, i-a cerut soțului meu un steag. Un steag pentru biserica mea vreau, să fluture și la noi ceea ce mi-e dat mie să văd aici! Era părintele din Ojdula.
Gândul emoție dădea din nou năvală în sufletul soțului meu, uitandu-se la bucuria care nu mai fusese niciodată astfel, intr-o zi de 1 decembrie, în Tg Secuiesc:
Ce ați făcut aici la noi și în celelalte sate din zonă, se numeste istorie!, spuse cu glas tremurat d-na Maria Graur, jurnalist la Mesagerul de Covasna, pe care va invit sa o priviți în cea mai emotionanta fotografie posibilă.
Copii îmbrăcați obișnuit se amestecau printre cei care purtau costume nationale, atigându-i ca pe icoane. Era atât de frumos, încât zici ca România nu avea decât aripi să zboare prin generația asta frumoasă și dornică să poarte tot ce e simbol. Erau cununi, flori îmbracate în ii delicate și fote cu miros de istorie.
De am putea să facem din asta un simbol mai mare!, gândi soțul meu, privindu-i! Dacă am putea sa îmbrăcăm în straie populare măcar câțiva copii de români, de am putea să arătăm ca nu e doar foc de paie ce se intampla aici, acum? Strânse în brate cu putere un puiuț blond care-și purta costumul mândru și fălos. Într-o română stâlcită îi ceru un tricolor. Tot era mai bine decat atunci cand alt pui de român ceruse unul, dar în ungureste. Il chema Stefan.
Ochii pătrunzatori ai părintelui din Ojdula aveau să-l tulbure tare pe soțul meu, mâinile care tremurau pe steagul tricolor pecetluise gândul în care deja plutea imaginea altor mâini care croiau și coseau straie pentru micuți. Aflase deja că părintelui îi plac dansurile populare și că îi invata pe acestia, nu doar să-si pastreze limba stramoseasca vorbindu-le, la biserică, și nu numai, despre România, ci să-și păstreze tradițiile și obiceiurile din neam. Totul se lega. Ar fi fost minunat ca prin solidaritatea pe care a simțit-o până acum, puțin cu puțin, și mult cu mult, să îi putem ajuta si sa facem trusouri de românași care să rămână la biserică dar pe care copiii sa le imbrace, cu drag, la fiecare sărbătoare sau la momente artistice de care vorbeam. Despre Mărtănuș, celălalt sat, apropiat de Ojdula, ar fi multe de spus, dar vă invit pe toti pe pagina de fb a sotului meu unde veti gasi amănunte despre acțiune, logistica, și orice amănunt folositor. Cert e că toți copiii de aici vor purta de Florii costume cu aer de sărbătoare.
Nu vă voi spune ca din nou mi s-a parut incredibil totul, dar deja mă scutur de gand și mă uit in spate: la fel am spus și cand a adunat tot cu voi alimente și bănuți pentru instalarea centralei termice pentru Doboi, cand a dat prin voi lumina unor tarani romani tot din acel sat , cand a adunat bani și alimente pentru orfanii de la Odorheiu Secuiesc, loc in care sper sa mai ajung vreodata sau cand a adunat cele peste 1400 de steaguri tricolore, cand a dat premii de 1 iunie iar despre alte acțiuni micuțe care deja se adună în palmaresul vostru, nici nu mai vorbesc.
Mi-aș dori ca după Florii, cand se desfasoara Actiunea straie populare pentru micuții din Covasna, să vă pot spune ca am văzut, în modelul care se așază ca o columnă pe iile și cămeșile populare, istoria și prezentul, că observ dăruirea voastră și implicarea într-un crez comun, care unește, desăvârșește și binecuvântează mâinile care cu drag au cusut, pe pânză curată, tradiția unui neam. Doamna preoteasa din Ojdula și o doamnă meșter popular din Covasna au împuns cu ac măiastru și au tivit dăruirea voastră, numele vostru, bucuria pe care o împărțiți adunând dureri și tristeți în simboluri ce vor fi purtate în aduceri aminte de acum încolo. Nu a fost usor, însa; materialele trebuiau cumpărate din timp, munca necesita migală și timp, care deși părea lung, pentru doua maini dibace putea fi insuficient. Dar uită-ne la cateva zile inainte și totul are contur.
Nadajduiesc ca si de data aceasta se va scrie o pagina emotionanta, Români pentru Români, oameni răspândiți prin această lume care vor putea pune o parte din crezurile lor intre impunsaturi de ac, in brauri tricolore și in zambete fericite de copii care, poate, vor canta și ei Hora Unirii, strigând nu doar e „jiua mea” ci e ziua noastra, a romanilor de peste tot . Sau poate, doar vor rosti un „Înger, îngerasul meu” îmbracati in straie dumnezeiesti.
Eu v-am spus cu inima ceea ce am aflat de la alții, ceea ce văd și ceea ce sper să mai vad. Asa mă vindec, asa cred mai mult, asa nu mă mai rușinez ca nu sunt entuziasmată și că nu m-am născut cu trăiri asa cum le are sotul meu, cum le aveti multi dintre voi cărora le voi multumi din nou, pentru că m-ați făcut să imi schimb directiile in viață, să nu mă mai risipesc in lucruri fără sens. Va felicit și va multumesc.
De multe ori soțul meu îmi turuie minute în șir despre vreo nouă revelație avută sau despre soluții miraculoase, crede el, vizavi de lucrurile în care iși pune toată convingerea și nu se dezice. Cam așa s-a întamplat și acum două săptămâni, când, tam-nesam, m-a anunțat:
-Mâine mergem la Odorheiu Secuiesc la orfelinat!
-Bine, cum spui tu!, m-am trezit a-i răspunde oarecum fără entuziasm, bănuind doar o parte din frământările care mai mereu nu-i dau pace.
Așa a început, de fapt, povestea pe care o port în inimă de o vreme și care nu e doar o nouă poveste cu copii orfani sau aflați în dificultate, cum cu drag vom îmbrățișa ideea peste doar puțin timp, ci e un basm perfect, extrem de real, autentic, cu forță și aer de izbândă, unde mila si compasiunea trec iute pe planul doi, căci mânecile suflecate a treabă sunt esența și ideea salvatoare. Nu e vreme de lamentare, ci de treabă. Multă treabă.
Am zburat, aș putea spune, sau a zburat timpul frumos, privind din mașină către satele cu podoabe verzi de brad sau pășuni ca de catifea, către locuri de vis în care muntele părea că ne ține calea și ne șoptește românește: „Aveți grija cum mergeti, eu sunt tot aici!”
Am cules mere de pe marginea drumului și am băut apă de la o cișmea bătrână, dintr-o răscruce de drum. Uitasem, pentru o clipă, unde mă căra nebunul meu frumos de om, și doar plăcuța pe care scria Odorheiu Secuiesc mă trezi la realitate. Nu mai e un secret pentru nimeni ca avem darul de a ne rătăci și pe drum drept, cu tot cu tehnologia aferentă, așa că nu m-am mirat prea tare auzindu-mi bărbatul întrebând:
„-Nu vă supărați, Liceul Marin Preda, unde îl putem găsi?„
Iar în acel moment, parcă o cascadă de vorbe și bucurie aveam sa auzim:
„-Domnule, nu-mi spuneți că mergeți la orfelinat, că mare bucurie îmi faceți?! Datorită acestor copilași și fetița mea poate învăța în română, aici, la ea acasă!„
În momentul acela, mintea mea se destupase total, urechile auzeau ceea ce trebuiau să audă și am încetat să mai fiu blazată și absentă. Esența, pe care soțul meu încercase să mi-o vâre cu poveștile lui, îmi era clară și dezvăluită de românul de pe drum, a cărui bucurie încă o port în suflet. Acum, mă întreb, cât de norocoși să fi fost ca într-un oraș din Harghita, primul om pe care să-l întrebăm de „bună ziua” să fie tocmai un românaș de al nostru?
Am ajuns pe una din colinele pe care e așezat orasul. Frumos oraș, falnic, verde, construit pe trepte și străjuit de munți. N-am apucat să-l descopăr mai deloc, pentru ca în puțină vreme aveam sa batem la ușa orfelinatului.
Clădirea era impozantă, așezată chiar langa școală, de aveai impresia ca sunt una într-alta, ca într-un cuib. Nu aveau sonerie, nici nu era ferecată cu șapte lacăte. Spre uimirea mea am pășit lejer în incintă. Acolo, o fetiță așezată pe o treaptă, mângâia o iconiță cu IISUS. Nu știam ce să fac, era liniște și vocea mea șoptită, de altfel, îmi părea teribil de nepotrivită. Aveam sa aflăm ca am nimerit imediat după prânz, ca unii din copii sunt încă in vacanță, alții dorm de după amiază și doar câțiva umblau liber prin clădire. Până să luăm legătura cu vreun adult, am purces a iscodi, temător și timid fetița cu icoana. Greu ne-a spus că venise cu o lună în urmă, împreună cu alti patru frați, dintr-un sat pierdut din județul Iași. Nu putea zâmbi, dar era mulțumită de noua casă pe care o percepea ca pe tabăra la care nu visase niciodată.
Aveam sa aflăm mai târziu că, printr-un preot, sora Emilia, cea pe care aveam să o cunoaștem după 15 minute de așteptare, a aflat de cazul disperat al micuților și pentru ca sa nu fie despărțiți frații, cum voiau sa facă cei de la Asistența Socială, a ales sa-i aducă în orfelinat, în locul studenților ce reușiseră în vara asta la facultate. Cinci frați, de la varsta de 1 an, la 13 cat avea fetița cu păr bălai și privire tristă, iși găsiseră liniștea și siguranța acolo.
Deja povestea curgea și eu aproape ca nu mai aveam nevoie de altele pentru a ști cât de potrivit era sa fim acolo. O față blândă, extrem de familiară, ne invită la masă, parcă înainte de acel bună ziua firesc.
Refuzam politicos și ne îndreptăm spre sala de protocol. În acel moment se deschideau filele scrise cu 18 ani în urmă, cand surorile primiseră în dar clădirea făcută pentru ele de o fundație elvețiană. Doar ca pe filele acelea se vedeau și literele suferintei și ale umilințelor primite de la cei din administrația locală a orașului care nu vedeau cu ochi buni așezământul și care au incercat, prin tot felul de mijloace, prin amenințare și procese să le ia ceea ce primisera cu mare greutate, să le alunge și sa dispară conceptul care avea sa dea peste cap autoritățile de etnie maghiară din oraș. Era si normal sa doreasca o clădire cu astfel de calibru.
200 de camere pentru diverse activități fuseseră îmbinate într-un complex a cărui utilitate a fost desăvârșită prin muncă și pricepere în 18 ani. 18 ani și 12 surori. Atât. Niciun om în plus, niciun om angajat, doar o bucătăreasă ce vine cateva ore pentru a da, arareori, o mână de ajutor. Altfel, fiecare copil și ființă de acolo, fiecare voluntar pasager are rolul de a se face util și de a menține locul curat și in buna stare. Nu stiu cum aș putea sintetiza în câteva cuvinte tot ce am aflat, văzut și trăit în câteva ore.
Mi s-a părut un stup, o fabrică perfectă, o uzină de iubire și cu iubire, prin iubire. Iubire și perseverență ce au putut ține piept tuturor găselnițelor celor care ar fi avut, in mod normal, datoria sa inlesneasca bunul mers al orfelinatului. 10 ani de procese, lună de lună, amenințări și chiar loviri la propriu avea sa încaseze sora Emilia, care nu s-a lăsat. Venea de la tribunal și se apuca de treaba cu celelalte surori, licențiate fiecare după nevoile fiecarui copil avut acolo. Asa au reușit sa modernizeze sala de mese, de spălat, călcat, asta pe langa masinile de spalat la care copiii au acces, singurei, pentru a-și spăla hăinuțele; sala de sport, de conferințe, de limbi străine, unde au parte de sisteme audio. In fiecare an mai bifau o izbândă, un atelier de pictura, cu dovezi simple prin icoanele si vasele pictate, altul de ceramică, săli in care cei mici jucau șah sau rasturnau cutii mari de puzzleuri, unele chiar si de 4000 de piese, pe care reuseau a le întregi și înrăma la final. Nu-i de mirare ca nu au nevoie de TV. Toate coridoarele erau împodobite cu lucrări ce deja purtau patina timpului.
M-a impresionat teribil harta României din care porneau semne roșii ale locurilor de unde veneau copilasii.
M-a tulburat foarte tare muzeul conceput, cu straie și obiecte din toate zonele tării noastre, pentru ca cei mici sa stie, palpabil, orice lucru despre țara lor. M-a scuturat de emoție tabloul lui Eminescu, din mijlocul bibliotecii, unde, una dintre surori inventaria și făcea fișe și seri de lectură. Aveau o dată pe săptămână seara Eminescu. Sunt crescuți impregnându-se, fără obligativitate, valori simple și autentic românești.
Nimic nu s-a făcut peste noapte, dar mai ciudat era faptul că nu se făcea cu ajutorul statului nimic din toate acestea.
”-Trăim exclusiv din donații, pare de necrezut, dar primim de la oameni ce ne-au făcut cunoscută povestea, de la pastă de dinți, până la cartofi, de la legume până la o cutie de vopsea albă pentru o ușă în nevoie, de la detergenți la obiecte intime!”
In tot timpul ăsta, încercând sa aflăm povestea orfelinatului și a copiilor de acolo, ne plimbau de colo-colo câțiva prichindei curioși. Ce m-a frapat foarte tare era faptul că vorbeau prin îmbrătisari, iar bucuria din ochii lor ne era atat de liniștitoare incat, după un timp, am uitat de întamplarile marcante, pe care aveam să le aflăm, vrei nu vrei, in acest angrenaj.
Una din fetițe, Georgiana, zisa si Dințișor și Șoricel, ce purta după ea un zmeu tricolor, insista să ne uităm la pozele cu casa sărăcăcioasă de unde venise, parcă dorind să arate cu orice preț norocul de acum, pe care il simțea ea traind aici, de ceva timp. Doar că, privind fotografiile, ”sărăcăcios” devenea un cuvânt frumos, căci de neprivit erau acelea. Ni se spuseseră că cinci copii veniseră din acel loc, unde părinții fuseseră decăzuți din drepturi. Când au fost aduși, păduchii aproape că le intraseră pe sub piele. Pe toți îi curăță, îi toaletează, îi îmbracă și educă cele 12 surori. Glumesc spunand ca parfumul de început de an, e cel cu miros de petrol, simplu, ieftin și eficient.
O fetiță cu o coarda elastica galbenă apare de nicăieri. E atat de frumoasă. E la fel ca oricare fetiță dintr-o familie normală, doar că ea cerșise pe străzile Bacăului cu o vioară în mână. Și asa incep mirările mele. Aveam sa aflu ca e data la scoala de muzica, sectia pian. Incep sa se contureze întrebari, în mintea mea:” Cum reușesc? Când? Cum văd aptitudinile în fiecare copil?” Se vedea că fusese la dentist de curând :„Și asta tot din donații și mărinimia unui domn doctor!”, ne spune sora Emilia.
Au primit echipamente de ski, de patinaj, iar ele incearca sa îi faca pe copii, măcar din când in când, sa traiasca aceste bucurii. Imi explica ca intre anumite ore e doar 3 lei intrarea la patinaj sau la ștrand. „Nu putem mereu, nu sunt bani, dar incercam macar atunci cand avem macar putin și pentru astfel de bucurii.„ Imi pare incredibil cum reușesc sa mențină ceea ce au, nu sa mai și facă ceva nou, dar mi se spune ca regulile sunt simple, că nu se impune nimic cu voce tăioasa ci prin intelegere și că cei mari au grija de cei mici. Asa se iese din orfelinat.
Salile de studiu sunt pe clase și ni se explica ca toți elevii iau bacalaureatul și note mari. Ca in fiecare an depune dosarul pentru înscrieri în clasele 1- 12 și tot in fiecare an se încearcă respingerea lui de catre Inspectoratul Școlar Județean. Liceul prinde viata in fiecare septembrie, contrar celor ce il doresc închis, pentru că se îndeplinește numărul necesar de elevi români. Ni se povestește cum cei mici iși pregatesc singuri pachetele pentru școală, cum găsesc ei punguțe de sendviș, în sala de mese, pâinea și mâncarea de dimineață. Cum unii dintre ei rămân cu traume cauzate de foame și iși pun trei felii de pâine una peste alta. Zâmbește cu îngăduință la fiecare lucru ce te răscolește. Chiar atunci, când vorbim, unul din cei doar 15 băieți, restul fiind 135 de fete, cere permisiunea sa ia o felie de cozonac. Apare după un minut cu o tava plină, cat masa de mare. Sora Emilia ne atrage atenția: „Ia uitati cu ce a venit Ionuț din bucatarie!”
Andreea sare coarda în sala de mese. Nu e certată, dar singură dispare după ce a dat putin spectacol în fața noastra. Sora stie asta. Si noi la fel.
De la etaj, din camerele cu cearceafuri bleu, intinse perfect pe pat, coboară două fete ca niste căprioare. Intrăm cu ele in dormitorul celor mici. Inima imi bate cu putere, caci cei din grupa mica si foarte mica sunt abia treziți din somn. Două mogâldețe stau pe oliță, au doar puțin peste un an. După cateva minuțele iși iau locul in brațele domnișoarelor.
Miroase a bebeluși, miere și lapte cald, deși doar în mintea mea se află aceste lucruri. Stupul se contureaza in imaginația mea. Inteleg mai bine cum se intampla totul. Au grija unii de alții. După 10 minute îi privesc în curte cum iși mănâncă pâinea cu dulceață. Dulceață din prunele ce imediat stau a se culege.
-Toți participăm!, imi spune Georgi.
-Facem și compot, adunăm și plante medicinale, pentru ceai!
Ne asezam la masă, copiii ma servesc cu macaroane cu branza și macaroane cu roșii. Fără exagerare, îmi pare cea mai buna mâncare din lume în compania celor mai grozavi meseni. Desi nu e ora mesei mănâncă de drag cu noi. In bucatarie se face un pandișpan cu prune din livadă, pentru seară. Timpul trece iar noi nu reușim sa cuprindem cu ochii și mintea ce se intampla acolo. Copiii au mereu aceeasi intrebare: „Soră, luna asta reușim sa plătim facturile?„ Nu, nu o rostesc de față cu noi, e pusă doar când o văd pe ocrotitoarea lor abătută.
Uneori reușesc, alteori amână, dar mereu, mereu știu ca de ele depind cei 150 de copii, ca daca lucrurile se infaptuiesc cumva, prin mila Domnului și a oamenilor și cei 40 de studenți răspândiți prin țară stau liniștiți. Mă bucur să aflu că studenții primesc ajutor din partea statului la cazare și masă și mă amuz când aflu că totuși tot ele îi duc la internate cu plăpumi și perne, caiete și cele necesare, ca niște adevărați părinți. Mă bucur să aflu ca cei ce au terminat o facultate deja se intorc uneori acolo sa dea o mana de ajutor sau devin educatori, profesori și invatatori in satele de unde provin. Prin dulăpioare sunt deja poze făcute la nunta unora dintre ei: „Am fost soacră mică aici!„, iar eu nu știu cum sa imi gestionez emoțiile, când aud și acest lucru.
Stiu deja ca aici, in orfelinatul copiilor cu nevoi speciale, nevoia lor specială fiind doar aceea că nu au posibilitatea de a trăi în siguranță acolo unde s-au născut, sunt cazuri disperate ale unor familii nevoiașe sau cu situatii dificile, dar aflu și despre părinți ce iși aduc copiii de bună voie sau de nevoie, ori, uneori, pentru vindecare de răsfăț. Se intorc mai respectuoși și mai responsabili, desi nimeni nu le impune nimic cu forța. Dar regulile sunt reguli. Aflu ca uneori sunt nevoiți sa-și croiasca singuri hainele, ca au televizor cu portia, iar calculatoarele sunt folosite strict pentru școală.
De atatea ori am auzit ca traiesc DOAR din donații, încat nu incetez a fi uimită de cum reușesc sa acopere nevoile unei asa mari familii. Cine donează lună de lună, de 18 ani încoace? Și am o revelație, căci nu degeaba ne-a purtat Dumnezeu pasii într-acolo. E rândul nostru, îmi place să cred.
Să nu credeți ca cei mici nu se alintă uneori, ca nu devin capricioși sau nu se obișnuiesc cu binele. Și pentru asta există vacanța petrecută acasă în familiile lor, cu aceleasi probleme inițiale, de unde copiii se intorc, uneori chiar după cateva săptămâni doar, spășiți, înfricoșați, bulversați și, în final, fericiti de tot ce regăsesc. Atunci se alătură bucuroși și spălatului pe jos, și la măturat de scări, și la spălat și împăturit de hăinuțe.
La un moment dat apare Alexia, Principessa Alexia, despre care v-am vorbit deunăzi, cea căreia i-am promis o poveste doar pentru ea. N-am scris-o, dar o voi face. Ea face parte din categoria copiilor care nu se simt bine dezgoliți de poveste în fața lumii. Cu ea abordarea e discretă si atentă, dar firească. Și tot ea îmi incheie miraculos șederea acolo.
-Mai veniți, nu?, mă intreabă gâtuit.
-Mai venim, sigur venim!
-Să veniți sa va aratam sertarul cu bomboane care nu se termina niciodata!, imi strigă Georgi
Zambesc cu inima tulburata, cu ochii plecati, care parca imi promit să nu mă mai plâng de nimic, sa fiu fericita ca am familia intreaga, sanatoasa și aproape. Sa ai grija zilnic de bunastarea a 150 de copii, și a 40 de studenți, sa nu ai personal auxiliar, cum se obișnuieste in instituțiile de acest gen ale statului, sa te ocupi de sanatatea celor mici, uneori doar cu o soră calificata și foarte rar pentru cazuri de forță majoră ajungând la spital, să faci lecții cu ei, sa dormi lânga ei, zilnic, de 18 ani de zile chiar nu văd cum ar face asta fără alți oameni. Caci aici e secretul, zic eu. Fiecare om care ajuta, asa cum au făcut-o și cei de la Brigada 61, Vânători de munte, din Miercurea Ciuc și Episcopia Ortodoxă a Harghitei și Covasnei, poate spune că, măcar pentru o perioadă, a fost acel personal auxiliar, a pus mâna și inima pentru ca acest angrenaj să existe. Si totodată există și limba noastră românească într-o școală ce dăinuie astfel în timp și peste timp, pentru ca fiecare copil, devenit om mare, ce iși mută, mai apoi, cuibul în lumea asta largă, lasă locul liber altuia fără speranțe și viitor. Marile Speranțe se adună în file de povesti implinite. Datorită nouă, datorită vouă, datorită solidarității noastre. Români pentru Români.
Am ezitat mult dacă să scriu ceva despre experiența mea de aici și, cumva, nu m-am mai putut opri. Oamenii au darul de a căuta nodul acela în papură, de a crede că am fost copleșită poate de emoții, pentru ca e drept când e vorba despre copii poți fi suspectat de asta. Eu sunt cerebrală și puțin pragmatică. N-am crezut că nu se va citi printre rânduri:„Mda, alt caz în dificultate din România!„
E adevărat, alt caz, dar spre deosebire de alte locuri cu copii instituționalizati, aici frații rămân impreună, cresc impreună și devin adulți responsabili. Am găsit aici bucurie și șansă, iar copiii știu asta. Stiu ca traind acolo au șansa de a deveni cineva, de a-și purta de grija mai ușor, îmbină greutatile vietii cu inocenta copilariei intr-un mod miraculos. Poate și de asta mulțumim tuturor celor care s-au implicat deja. Pe pagina de facebook a soțului meu sunt datele tehnice, nu le mai repet.
„Sfârșitul poveștii este de fapt că povestea nu are sfârșit!”, mi-a șoptit Georgi, fetița cea desteaptă cu zmeul tricolor.
Ai dreptate, Georgi! O duceti voi mai departe, o ducem noi acum și o ducem și pe 20 septembrie cand vom veni cu daruri la voi, pentru început de an școlar și nu numai. Apoi o pasăm, iar alții dintre noi ne vom întoarce măcar pentru a oferi o mângâiere pe creștet și un citit de poveste, la o cană de ceai, din frunze culese de voi și dulceață de prune făcută tot cu mânuțele voastre. Abia aștept, căci voi pentru mine sunteți MARILE SPERANȚE!
Mi-am permis să înscriu articolul, în clubul literar din care fac parte cu mândrie și onoare, clubul celor 12 cuvinte, a cărui temă fixă este „Marile Speranțe”. Acești copii sunt marile mele speranțe că se poate, că vrem și că uniți în aceleași idealuri putem izbândi. În tabelul găzduit de Eddie veți găsi și alte interpretări pe tema dată.
Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.
Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.
Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.
Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.
Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”
Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină. N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.
În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.
Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.
Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.
Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”
