Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Marile Speranțe

De multe ori soțul meu îmi turuie minute în șir despre vreo nouă revelație avută sau despre soluții miraculoase, crede el, vizavi de lucrurile în care iși pune toată convingerea și nu se dezice. Cam așa s-a întamplat și acum două săptămâni, când, tam-nesam, m-a anunțat:
-Mâine mergem la Odorheiu Secuiesc la orfelinat!
-Bine, cum spui tu!, m-am trezit a-i răspunde oarecum fără entuziasm, bănuind doar o parte din frământările care mai mereu nu-i dau pace.
Așa a început, de fapt, povestea pe care o port în inimă de o vreme și care nu e doar o nouă poveste cu copii orfani sau aflați în dificultate, cum cu drag vom îmbrățișa ideea peste doar puțin timp, ci e un basm perfect, extrem de real, autentic, cu forță și aer de izbândă, unde mila si compasiunea trec iute pe planul doi, căci mânecile suflecate a treabă sunt esența și ideea salvatoare. Nu e vreme de lamentare, ci de treabă. Multă treabă.
Am zburat, aș putea spune, sau a zburat timpul frumos, privind din mașină către satele cu podoabe verzi de brad sau pășuni ca de catifea, către locuri de vis în care muntele părea că ne ține calea și ne șoptește românește: „Aveți grija cum mergeti, eu sunt tot aici!”
 Am cules mere de pe marginea drumului și am băut apă de la o cișmea bătrână, dintr-o răscruce de drum. Uitasem, pentru o clipă, unde mă căra nebunul meu frumos de om, și doar plăcuța pe care scria Odorheiu Secuiesc mă trezi la realitate. Nu mai e un secret pentru nimeni ca avem darul de a ne rătăci și pe drum drept, cu tot cu tehnologia aferentă, așa că nu m-am mirat prea tare auzindu-mi bărbatul întrebând:
„-Nu vă supărați, Liceul Marin Preda, unde îl putem găsi?„
Iar în acel moment, parcă o cascadă de vorbe și bucurie aveam sa auzim:
„-Domnule, nu-mi spuneți că mergeți la orfelinat, că mare bucurie îmi faceți?! Datorită acestor copilași și fetița mea poate învăța în română, aici, la ea acasă!„
În momentul acela, mintea mea se destupase total, urechile auzeau ceea ce trebuiau să audă și am încetat să mai fiu blazată și absentă. Esența, pe care soțul meu încercase să mi-o vâre cu poveștile lui, îmi era clară și dezvăluită de românul de pe drum, a cărui bucurie încă o port în suflet. Acum, mă întreb, cât de norocoși să fi fost ca într-un oraș din Harghita, primul om pe care să-l întrebăm de „bună ziua” să fie tocmai un românaș de al nostru?
Am ajuns pe una din colinele pe care e așezat orasul. Frumos oraș, falnic, verde, construit pe trepte și străjuit de munți. N-am apucat să-l descopăr mai deloc, pentru ca în puțină vreme aveam sa batem la ușa orfelinatului.
Clădirea era impozantă, așezată chiar langa școală, de aveai impresia ca sunt una într-alta, ca într-un cuib. Nu aveau sonerie, nici nu era ferecată cu șapte lacăte. Spre uimirea mea am pășit lejer în incintă. Acolo, o fetiță așezată pe o treaptă, mângâia o iconiță cu IISUS. Nu știam ce să fac, era liniște și vocea mea șoptită, de altfel, îmi părea teribil de nepotrivită. Aveam sa aflăm ca am nimerit imediat după prânz, ca unii din copii sunt încă in vacanță, alții dorm de după amiază și doar câțiva umblau liber prin clădire. Până să luăm legătura cu vreun adult, am purces a iscodi, temător și timid fetița cu icoana. Greu ne-a spus că venise cu o lună în urmă, împreună cu alti patru frați, dintr-un sat pierdut din județul Iași. Nu putea zâmbi, dar era mulțumită de noua casă pe care o percepea ca pe tabăra la care nu visase niciodată.
Aveam sa aflăm mai târziu că, printr-un preot, sora Emilia, cea pe care aveam să o cunoaștem după 15 minute de așteptare, a aflat de cazul disperat al micuților și pentru ca sa nu fie despărțiți frații, cum voiau sa facă cei de la Asistența Socială, a ales sa-i aducă în orfelinat, în locul studenților ce reușiseră în vara asta la facultate. Cinci frați, de la varsta de 1 an, la 13 cat avea fetița cu păr bălai și privire tristă, iși găsiseră liniștea și siguranța acolo.
Deja povestea curgea și eu aproape ca nu mai aveam nevoie de altele pentru a ști cât de potrivit era sa fim acolo. O față blândă, extrem de familiară, ne invită la masă, parcă înainte de acel bună ziua firesc.
DSC_9264
Refuzam politicos și ne îndreptăm spre sala de protocol. În acel moment se deschideau filele scrise cu 18 ani în urmă, cand surorile primiseră în dar clădirea făcută pentru ele de o fundație elvețiană. Doar ca pe filele acelea se vedeau și literele suferintei și ale umilințelor primite de la cei din administrația locală a orașului care nu vedeau cu ochi buni așezământul și care au incercat, prin tot felul de mijloace, prin amenințare și procese să le ia ceea ce primisera cu mare greutate, să le alunge și sa dispară conceptul care avea sa dea peste cap autoritățile de etnie maghiară din oraș. Era si normal sa doreasca o clădire cu astfel de calibru.
200 de camere pentru diverse activități fuseseră îmbinate într-un complex a cărui utilitate a fost desăvârșită prin muncă și pricepere în 18 ani. 18 ani și 12 surori. Atât. Niciun om în plus, niciun om angajat, doar o bucătăreasă ce vine cateva ore pentru a da, arareori, o mână de ajutor. Altfel, fiecare copil și ființă de acolo, fiecare voluntar pasager are rolul de a se face util și de a menține locul curat și in buna stare. Nu stiu cum aș putea sintetiza în câteva cuvinte tot ce am aflat, văzut și trăit în câteva ore.
Mi s-a părut un stup, o fabrică perfectă, o uzină de iubire și cu iubire, prin iubire. Iubire și perseverență ce au putut ține piept tuturor găselnițelor celor care ar fi avut, in mod normal, datoria sa inlesneasca bunul mers al orfelinatului. 10 ani de procese, lună de lună, amenințări și chiar loviri la propriu avea sa încaseze sora Emilia, care nu s-a lăsat. Venea de la tribunal și se apuca de treaba cu celelalte surori, licențiate fiecare după nevoile fiecarui copil avut acolo. Asa au reușit sa modernizeze sala de mese, de spălat, călcat, asta pe langa masinile de spalat la care copiii au acces, singurei, pentru a-și spăla hăinuțele; sala de sport, de conferințe, de limbi străine, unde au parte de sisteme audio. In fiecare an mai bifau o izbândă, un atelier de pictura, cu dovezi simple prin icoanele si vasele pictate, altul de ceramică, săli in care cei mici jucau șah sau rasturnau cutii mari de puzzleuri, unele chiar si de 4000 de piese, pe care reuseau a le întregi și înrăma la final.  Nu-i de mirare ca nu au nevoie de TV. Toate coridoarele erau împodobite cu lucrări ce deja purtau patina timpului.
M-a impresionat teribil harta României din care porneau semne roșii ale locurilor de unde veneau copilasii.
harta
M-a tulburat foarte tare muzeul conceput, cu straie și obiecte din toate zonele tării noastre, pentru ca cei mici sa stie, palpabil, orice lucru despre țara lor. M-a scuturat de emoție tabloul lui Eminescu, din mijlocul bibliotecii, unde, una dintre surori inventaria și făcea fișe și seri de lectură. Aveau o dată pe săptămână seara Eminescu. Sunt crescuți impregnându-se, fără obligativitate, valori simple și autentic românești.
eminescu
Nimic nu s-a făcut peste noapte, dar  mai ciudat era faptul că nu se făcea cu ajutorul statului nimic din toate acestea.
”-Trăim exclusiv din donații, pare de necrezut, dar primim de la oameni ce ne-au făcut cunoscută povestea, de la pastă de dinți, până la cartofi, de la legume până la o cutie de vopsea albă pentru o ușă în nevoie, de la detergenți la obiecte intime!”
In tot timpul ăsta, încercând sa aflăm povestea orfelinatului și a copiilor de acolo, ne plimbau de colo-colo câțiva prichindei curioși. Ce m-a frapat foarte tare era faptul că vorbeau prin îmbrătisari, iar bucuria din ochii lor ne era atat de liniștitoare incat, după un timp, am uitat de întamplarile marcante, pe care aveam să le aflăm, vrei nu vrei, in acest angrenaj.
Una din fetițe, Georgiana, zisa si Dințișor și Șoricel, ce purta după ea un zmeu tricolor, insista să ne uităm la pozele cu casa sărăcăcioasă de unde venise, parcă dorind să arate cu orice preț norocul de acum, pe care il simțea ea traind aici, de ceva timp. Doar că, privind fotografiile, ”sărăcăcios” devenea un cuvânt frumos, căci de neprivit erau acelea. Ni se spuseseră că cinci copii veniseră din acel loc, unde părinții fuseseră decăzuți din drepturi. Când au fost aduși, păduchii aproape că le intraseră pe sub piele. Pe toți îi curăță, îi toaletează, îi îmbracă și educă cele 12 surori. Glumesc spunand ca parfumul de început de an, e cel cu miros de petrol, simplu, ieftin și eficient.
O fetiță cu o coarda elastica galbenă apare de nicăieri. E atat de frumoasă. E la fel ca oricare fetiță dintr-o familie normală, doar că ea cerșise pe străzile Bacăului cu o vioară în mână. Și asa incep mirările mele. Aveam sa aflu ca e data la scoala de muzica, sectia pian. Incep sa se contureze întrebari, în mintea mea:” Cum reușesc? Când? Cum văd aptitudinile în fiecare copil?” Se vedea că fusese la dentist de curând :„Și asta tot din donații și mărinimia unui domn doctor!”, ne spune sora Emilia.
Au primit  echipamente de ski, de patinaj, iar ele incearca sa îi faca pe copii, măcar din când in când, sa traiasca aceste bucurii. Imi explica ca intre anumite ore e doar 3 lei intrarea la patinaj sau la ștrand. „Nu putem mereu, nu sunt bani, dar incercam macar atunci cand avem macar putin și pentru astfel de bucurii.„ Imi pare incredibil cum reușesc sa mențină ceea ce au, nu sa mai și facă ceva nou, dar mi se spune ca regulile sunt simple, că nu se impune nimic cu voce tăioasa ci prin intelegere și că cei mari au grija de cei mici. Asa se iese din orfelinat.
Salile de studiu sunt pe clase și ni se explica ca toți elevii iau bacalaureatul și note mari. Ca in fiecare an depune dosarul pentru înscrieri în clasele 1- 12 și  tot in fiecare an  se încearcă  respingerea lui de  catre Inspectoratul Școlar Județean. Liceul prinde viata in fiecare septembrie, contrar celor ce il doresc închis, pentru că se îndeplinește numărul necesar de elevi români. Ni se povestește cum cei mici iși pregatesc singuri pachetele pentru școală, cum găsesc ei punguțe de sendviș, în sala de mese, pâinea și mâncarea de dimineață. Cum unii dintre ei rămân cu traume cauzate de foame și iși pun trei felii de pâine una peste alta. Zâmbește cu îngăduință la fiecare lucru ce te răscolește. Chiar atunci, când vorbim, unul din cei doar 15 băieți, restul fiind 135 de fete, cere permisiunea sa ia o felie de cozonac. Apare după un minut cu o tava plină, cat masa de mare. Sora Emilia ne atrage atenția: „Ia uitati cu ce a venit Ionuț din bucatarie!”
Andreea sare coarda în sala de mese. Nu e certată, dar singură dispare după ce a dat putin spectacol în fața noastra. Sora stie asta. Si noi la fel.
andreea
De la etaj, din camerele cu cearceafuri bleu, intinse perfect pe pat, coboară două fete ca niste căprioare. Intrăm cu ele in dormitorul celor mici. Inima imi bate cu putere, caci cei din grupa mica si foarte mica sunt abia treziți din somn. Două mogâldețe stau pe oliță, au doar puțin peste un an. După cateva minuțele iși iau locul in brațele domnișoarelor.
bebel
Miroase a bebeluși, miere și lapte cald, deși doar în mintea mea se află aceste lucruri.  Stupul se contureaza in imaginația mea. Inteleg mai bine cum se intampla totul. Au grija unii de alții. După 10 minute îi privesc în curte cum iși mănâncă pâinea cu dulceață. Dulceață din prunele ce imediat stau a se culege.
-Toți participăm!, imi spune Georgi.
-Facem și compot, adunăm și plante medicinale, pentru ceai!

DSC_9269

 

Ne asezam la masă, copiii ma servesc cu macaroane cu branza și macaroane cu roșii. Fără exagerare, îmi pare cea mai buna mâncare din lume în compania celor mai grozavi meseni. Desi nu e ora mesei mănâncă de drag cu noi. In bucatarie se face un pandișpan cu prune din livadă, pentru seară. Timpul trece iar noi nu reușim sa cuprindem cu ochii și mintea ce se intampla acolo. Copiii au mereu aceeasi intrebare: „Soră, luna asta reușim sa plătim facturile?„ Nu, nu o rostesc de față cu noi, e pusă doar când o văd pe ocrotitoarea lor abătută.
Uneori reușesc, alteori amână, dar mereu, mereu știu ca de ele depind cei 150 de copii, ca daca lucrurile se infaptuiesc cumva, prin mila Domnului și a oamenilor și cei 40 de studenți răspândiți prin țară stau liniștiți. Mă bucur să aflu că studenții primesc ajutor din partea statului la cazare și masă și mă amuz când aflu că totuși tot ele îi duc la internate cu plăpumi și perne, caiete și cele necesare, ca niște adevărați părinți. Mă bucur să aflu ca cei ce au terminat o facultate deja se intorc uneori acolo sa dea o mana de ajutor sau devin educatori, profesori și invatatori in satele de unde provin. Prin dulăpioare sunt deja poze făcute la nunta unora dintre ei: „Am fost soacră mică aici!„, iar eu nu știu cum sa imi gestionez emoțiile, când aud și acest lucru.
Stiu deja ca aici, in orfelinatul copiilor cu nevoi speciale, nevoia lor specială fiind doar aceea că nu au posibilitatea de a trăi în siguranță acolo unde s-au născut, sunt cazuri disperate ale unor familii nevoiașe sau cu situatii dificile, dar aflu și despre părinți ce iși aduc copiii de bună voie sau de nevoie, ori,  uneori, pentru vindecare de răsfăț. Se intorc mai respectuoși și mai responsabili, desi nimeni nu le impune nimic cu forța. Dar regulile sunt reguli. Aflu ca uneori sunt nevoiți sa-și croiasca singuri hainele, ca au televizor cu portia, iar calculatoarele sunt folosite strict pentru școală.
De atatea ori am auzit ca traiesc DOAR din donații, încat nu incetez a fi uimită de cum reușesc sa acopere nevoile unei asa mari familii. Cine donează lună de lună, de 18 ani încoace? Și am o revelație, căci nu degeaba ne-a purtat Dumnezeu pasii într-acolo. E rândul nostru, îmi place să cred.
mihai și copil
Să nu credeți ca cei mici nu se alintă uneori, ca nu devin capricioși sau nu se obișnuiesc cu binele. Și pentru asta există vacanța petrecută acasă în familiile lor, cu aceleasi probleme inițiale, de unde copiii se intorc, uneori chiar după cateva săptămâni doar, spășiți, înfricoșați, bulversați și, în final, fericiti de tot ce regăsesc. Atunci se alătură bucuroși și spălatului pe jos, și la măturat de scări, și la spălat și împăturit de hăinuțe.
La un moment dat apare Alexia, Principessa Alexia, despre care v-am vorbit deunăzi, cea căreia i-am promis o poveste doar pentru ea. N-am scris-o, dar o voi face. Ea face parte din categoria copiilor care nu se simt bine dezgoliți de poveste în fața lumii. Cu ea abordarea e discretă si atentă, dar firească. Și tot ea îmi incheie miraculos șederea acolo.
alexia
-Mai veniți, nu?, mă intreabă gâtuit.
-Mai venim, sigur venim!
-Să veniți sa va aratam sertarul cu bomboane care nu se termina niciodata!, imi strigă Georgi
Zambesc cu inima tulburata, cu ochii plecati, care parca imi promit să nu mă mai plâng de nimic, sa fiu fericita ca am familia intreaga, sanatoasa și aproape. Sa ai grija zilnic de bunastarea a 150 de copii, și a 40 de studenți, sa nu ai personal auxiliar, cum se obișnuieste in instituțiile de acest gen ale statului, sa te ocupi de sanatatea celor mici, uneori doar cu o soră calificata și foarte rar pentru cazuri de forță majoră ajungând la spital, să faci lecții cu ei, sa dormi lânga ei, zilnic, de 18 ani de zile chiar nu văd cum ar face asta fără alți oameni. Caci aici e secretul, zic eu. Fiecare om care ajuta, asa cum au făcut-o și cei de la Brigada 61, Vânători de munte, din Miercurea Ciuc și Episcopia Ortodoxă a Harghitei și Covasnei, poate spune că, măcar pentru o perioadă, a fost  acel personal auxiliar, a pus mâna și inima pentru ca acest angrenaj să existe. Si totodată există și limba noastră românească într-o școală ce dăinuie astfel în timp și peste timp, pentru ca fiecare copil, devenit om mare, ce iși mută, mai apoi, cuibul în lumea asta largă, lasă locul liber altuia fără speranțe și viitor. Marile Speranțe se adună în file de povesti implinite. Datorită nouă, datorită vouă, datorită solidarității noastre. Români pentru Români.
Am ezitat mult dacă să scriu ceva despre experiența mea de aici și, cumva, nu m-am mai putut opri. Oamenii au darul de a căuta nodul acela în papură, de a crede că am fost copleșită poate de emoții, pentru ca e drept când e vorba despre copii poți fi suspectat de asta. Eu sunt cerebrală și puțin pragmatică. N-am crezut că nu se va citi printre rânduri:„Mda, alt caz în dificultate din România!„
E adevărat, alt caz, dar spre deosebire de alte locuri cu copii instituționalizati, aici frații rămân impreună, cresc impreună și devin adulți responsabili. Am găsit aici bucurie și șansă, iar copiii știu asta. Stiu ca traind acolo au șansa de a deveni cineva, de a-și purta de grija mai ușor, îmbină greutatile vietii cu inocenta copilariei intr-un mod miraculos. Poate și de asta mulțumim tuturor celor care s-au implicat deja. Pe pagina de facebook a soțului meu sunt datele tehnice, nu le mai repet.
„Sfârșitul poveștii este de fapt că povestea nu are sfârșit!”, mi-a șoptit Georgi, fetița cea desteaptă cu zmeul tricolor.

DSC_9239

Ai dreptate, Georgi! O duceti voi mai departe, o ducem noi acum și o ducem și pe 20 septembrie cand vom veni cu daruri la voi, pentru început de an școlar și nu numai. Apoi o pasăm, iar alții dintre noi ne vom întoarce măcar pentru a oferi o mângâiere pe creștet și  un citit de poveste, la o cană de ceai, din frunze culese de voi și dulceață de prune făcută tot cu mânuțele voastre. Abia aștept, căci voi pentru mine sunteți MARILE SPERANȚE!

Mi-am permis să înscriu articolul, în clubul literar din care fac parte cu mândrie și onoare, clubul celor 12 cuvinte, a cărui temă fixă este „Marile Speranțe”. Acești copii sunt marile mele speranțe că se poate, că vrem și că uniți în aceleași idealuri putem izbândi. În tabelul găzduit de Eddie veți găsi și alte interpretări pe tema dată.

26 de gânduri despre „Marile Speranțe

  1. Nu există comentariu la o astfel de „Poveste fără sfârșit”, dar am vrut să știi că am citit și că m-a impresionat povestea acelui așezământ.
    Succes pe mai departe!

    1. ..deja ai toate multumirile mele, din suflet, ca ai furat din timpul tau pentru lunga mea poveste. Am zis de cand scriam, ca cine reușește a duce la bun sfârșit, citind, articolul, e eroul meu. Sper sa reușim ceea ce ne-am propus, sau mai bine zis ceea ce și-a propus soțul meu, pentru ca eu, cam de fiecare data, zic ca toate astea sunt fantezii. Si tot de fiecare data imi dovedește contrariul. O duminica frumoasa!

      1. Nimic nu-i fantezie atunci când vrei. Este drept, mai apare și mâna Divină pe undeva, dar fără vrere nici ea nu le poate chiar pe toate.
        Să vă fie seara în liniște și pace!

  2. Iti multumesc si eu pentru acest articol plin de suflet si de Mari Sperante.
    Si sper ca lucrurile bune sa se tot petreaca, pentru ca e multa tristete in tara asta.
    Zile frumoase si implinite sa aveti!

    1. ..NU PREA REUȘIM SA FACEM NOI MULTE, DAR MĂCAR CÎTE UN GRĂUNTE, ȘI TOT E BINE. Așa putem sa vorbim firesc de MARI SPERANȚE. Mulțumim și noi de încurajare, Suzana!

  3. Tulburatoare experienta! emotii si sentimente puternice sunt împletite aici cu atâta delicatete ca mi s-au umezit ochii citind articolul! Cel mai emotionant si mai miscator este faptul ca „povestea fara sfârsit” este una adevarata, ea nu a fost creata pentru a participa la un concurs bloggeristic! Sunt puternic impresionata, va admir, oameni frumosi!

    1. Nu e nimic rău sa participi și la niscai concursuri. Sunt oameni care se pricep sa o faca perfect, de nici nu-ți dai seama ca articolul e advertorial sau concurs. Dar nu e cazul meu, din păcate. Am blog doar pentru adapostit povesti, impresii sau cate o intamplare mai aparte, pentru versuri fără pretenții și zile cu frământări lirice. Cum spuneam și mai sus, am ezitat mult sa scriu despre ce am simțit eu stand 4 ore acolo. Au fost 4 ore minunate, care as fi dorit sa nu se termine. Si ca sa nu se termine..le-am continuat aici, in povestea fără sfârșit, cum frumos ați prins ideea cu toții. Mulțumesc de popas, Carmen și de susținere. E tot ce conteaza. Spun mereu, soțul meu e POVESTEA, eu doar povestitorul, dar il urmez și incerc sa ma ridic acolo unde îi sunt idealurile și crezurile. O seară frumoasa!

    1. Oamenii care chiar s-au alăturat unei idei, căci doar asta a fost în prima clipă, așa cum am vrut să relatez mai sus, sunt eroii mei. Datorită lor pe 20 septembrie nu vom merge cu mâna goală la acesti copii. Datorita lor, orfelinatul supravietuieste, iar liceul in limba română dăinuie. Datorită vouă…această idee devine cunoscută, și totul e un întreg. Mulțumim mult. Tot din inimă.

  4. Tulburător. Îmi pare tare rău că de data aceasta nu pot fi alături de voi dar nădăjduiesc că vor fi mulți alții care vor pune umărul în sprijinul acțiunii voastre. Succes!

    1. Ba esti! Mereu esti! Si fizic, și material, și spiritual. Printr-un cerc firesc de sustinere. Fiecare acțiune se împleteste cu cea trecută. Așa că ești, draga mea, și-ți multumesc.

  5. Am citit, am trait fiecare cuvant, e greu sa lasi un feedback pe masura articolului…
    Mi-ai inmuiat orice pornire asupra acelor ce i-au adus in aceasta conditie, parintii…
    Ai un sot, painea lui Dumnezeu, tu ma emotionezi cu fiecare poveste, doar ca multe dintre ele sunt si adevarate!
    Dumnezeu sa-i binecuvanteze pe acesti copilasi, multa sanatate si tarie maicilor, iar ajutorul pentru ei sa nu inceteze niciodata.
    Oameni prin oameni!

    1. ..sa stii ca eu inca sunt in transa. Soțului meu i se năzare, asa, fără sa aibă și siguranta ca va putea face ceva concret, cate un gand, iar la final, cand vad roadele credinței lui eu sunt muta, caci el e cel ce face totul posibil. Mulțumim mult de sustinere și vin cu vesti curand. Te pup.

      1. .n-am venit cu vesti concrete, in afara de ce a pus Mihai pe fb, dar iți mulțumesc, Mihaela, ca si datorita tie copiii iși vor putea ține pe chip bucuria si siguranta ca sunt oameni ce le poarta de grija..miraculos.

  6. Of, eu am asa multe hainute de cand eram de varsta lor, frumos aranjate si impachetate intr-un dulapior vechi. Am mai scos din ele anul trecut pentru un orfelinat din Bucuresti. Acum asa as vrea sa il deschid din nou, dar nu stiu cum sa fac, am vazut ca ati lasat o adresa la care putem trimite pachetele, dar am asa o strangere de inima sa le las pe mana postei. As fi vrut sa vi le dau personal, insa in Brasov o sa ajung abia peste o luna…

    1. …mă bucură mesajul tau. Fii fara grija. Aceasta actiune, ce e una organizata are loc acum pe 20 septembrie. Multă lume, cadouri, sper, suficiente, forfotă. Dar eu imi doresc sa nu inchei aici șirul vizitelor, asa ca hainutele sunt binevenite oricand. Peste o luna, două, de Craciun. Un semn pe fb și vorbim. Pupicei pentru fata metaforelor perfecte.

Lasă un răspuns