Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De ziua cafelei

De ziua cafelei:
De 12 ani, soțul meu face cafeaua în casă, fie că e dimineață, seară, pentru musafiri sau așa de duminică. De 12 ani, il vad cum coboară in bucătărie, mesterind, cum numai el stie, nemultumit de aroma vreunei cafele nepotrivite, făcand pe alchimistul, rostind descantece și ascultand bolboroseala filtrului pe care l-am schimbat de x ori. E magie ce face el, pentru ca, nu stiu de ce, dar nu totdeauna măsurile, apa, butonul și tehnologia îi sunt prietene. Uneori îi zic, tremurand de nerabdare: Bre, dar eu nu vreau aur, vreau doar o ceasca de cafea.
Nimic, până nu simte el gustul și aroma care trebuie, cafeaua nu se serveste. Uneori fur pe ascuns cativa stropi, dar asa pe nevăzute, sa nu mă intampine încrucișarea sprancenelor lui. De 12 ani, eu nu beau doar cafea, ci iubire și patima, caldura de bărbat meticulos pentru care nu exista „lasă că merge și asa”, cum nu exista „nu se poate”.
Azi, miroase, in casa, a cafea buna, perfecta, cu speranțe și dragoste. O ceașcă din aceea mare, de care vă vorbeam deunăzi, albă, ca de supă, pare a se îndrepta spre mine. Il vad inmuindu-și buzele, gustând licoarea, ca și când pune o mică vrajă:
-Iar ai băut tu prima gură! Mi-ai furat norocul!, îmi spun eu, razand, replica favorită.
Ha, ha, si ce dacă! Eu sunt norocul tău, tu al meu.…, imi raspunde identic ca ieri, probabil ca maine..
Oare cum pot doi oameni să nu se sature de dimineti si replici ce par la fel. Doar cățeii nu sunt de acord. Dimineata sunt cu ochii pe noi, stiind ca vor sta ca in povestea caprei cu trei iezi…tot asteptand sa revenim acasa.
Cred ca si lor le place momentul nostru de rasfat matinal….
Cafeaua,.. placere vinovata, bucuria unei zile incepute perfect..
…CICĂ E ZIUA CAFELEI…

Viața pate fi mai frumoasă doar păstrand aromă de om bun, aroma cafelei noastre cea de toate zilele

de ziua cafelei
de ziua cafelei
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Când îngrijorarea are gust de cafea

Azi, (deși ușor se poate inlocui acest cuvânt), îngrijorarea mi-a batut în geam ca o ramură crescută prea mult. De fapt, îi crescuse niște idei cât să mă tulbure.
Să o primesc?, mi-am zis;
Mai bine să rămână afară, că deseori exagerez în descifrari nedescifrate.
Doar că venise cu daruri îmbietoare sub formă de ispită curată, cică să cuget mai mult, să observ amănuntele, să o ascult şi poate o voi plăcea, până la urmă.
N-am rezistat! Cum să par eu puternică dacă nu sunt? Cum să arăt eu nepăsătoare, dacă inima mea freamătă? Cum să nu văd ramura picurând, în fereastra sufletului, nevoi de care uitasem? Iaca, probă de rezistenţă!
Și a intrat toată. S-a aşezat comod. Nu, nu pe fotolii şi nici pe balansoar, nici măcar la căsuța pisicii nu s-a dus! Nuuuuu, şi-a găsit un loc extrem de comod – inima mea. Acum ce să fac, dacă eu i-am deschis ușa? Merit din plin oftatul ăsta prelung, dar mai merit și să fac investigații cât să-mi scadă tumultul din mine.
Mi-am făcut o cafea. Fierbinte, cu spumă multă şi mi-am adus o ceşcuţă din acelea ce stau pe raftul-zestre, de la mama, pe care am promis sa le folosesc zilnic. Nu le-am folosit. O fac azi. Am facut-o… arareori. Prefer niște căni mari, ca acelea de hotel comunist – albe, largi, ce pot fi folosite chiar să servești o supă. Nedrept, nu? Cafeaua îmi e bucuria de peste zi, răsfățul primit, permanent, de la alchimistul vieții mele; licoarea care e în stare să-mi diminueze dureri, să-mi repare fisuri, să-mi apropie oameni și chiar să mi-i depărteze când aromele noastre nu mai vor să se amestece, împărțind doar tăceri lungi. Chiar și îngrijorarea mea a trecut, cu un clinchet de telefon: Sunt bine, măi! Ce prostuță ești!
Dar eu mă bucur că încă mai pot tresări la astfel de momente și sorb mulțumită, din amestecul de catifea, știind că mâine ar fi posibil ca ramurile să-mi mai bată în fereastra inimii. Deja, am ibricul pregătit și ceașca. Ascund cănile de supă. Și vă aștept și pe voi, de preferat cu vești bune.
Astfel, nu voi mai ţine minte această zi ca fiind a unei îngrijorări venită pe neașteptate, ci ca ziua în care cafeaua are gust de prietenie.
Ceașca mea de cafea îmi pare bijuterie de preț. E de porţelan chinezesc. De la mama mea.
Ah, am mai spus-o? Nu-i nimic, așa dovedim că uităm. Inclusiv îngrijorarea. S-au topit sub glas si arome.. de drag.
îngrijorarea cu aromă de cafea
îngrijorarea cu aromă de cafea
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

A fi sau a nu fi umbră

A fi sau a nu fi umbră
-Linişte!
Ziua a început cu stângul.
-Of, nu înţelegeţi? Vreau linişte!
Da, de unde! Cineva îmi strigă în minte să-mi mut maşina că vin să asfalteze strada. Ba nu! Chiar strigă! Strig şi eu mai departe: „Du-te şi mută maşina!”.
Revine.
-Chiar asfaltează strada?, zic…
-Ei, na.! Trei speriaţi şi o măgăoaie de mașină! Au adus niște pietroaie!
În fine. Ştiţi de când s-au apucat de asfaltat și reparat o străduţă în mijlocul Braşovului?
Din mai. De fapt, de atunci, e un du-te vino pe strada noastră, ba repară ce-au stricat, ba fug cu lunile. Acum miroase a fum și văd un zid nou din pietre mari, albe. Hmmm, ceva au meșterit. Sper să meșterească și gardul că prea e mizerie lăsată de izbeliște. E octombrie imediat, tot pietrişul a luat-o la vale (strada e în pantă), şi eu tot nu cred că vom avea asfalt de-ăla, pe bune, nici gard nou. Când plouă, materialele de constructie, lăsate lângă casa noastră, migrează pe alee. Cui să spui? Și dacă spui, te asigură că vor rezolva. Nu rezolvă. Nu-i scoți din ritmul lor știut. Cu siguranţă vom face excursii lungi, la iarna, de la locul de parcare până acasă, dacă vom rămâne aşa….( (vă asigur că secvența asta e nouă în fiecare an, căci, de când cu omul întreprinzător și omorâtul munților, șantierul e permanent în jurul nostru – cu pauze, doar)
Ce spuneam? Aaaaa…..! Că vreau linişte! Nu-i! Din păcate, câinii latră toţi trecătorii, parcă se iau la întrecere. Ah, nu parcă! Sigur se iau la întrecere. Ăsta e unul din „dezavantajele fermei noastre de animale răsfăţate”. Telefonul sună:
-Te-ai trezit?, aud
-Nu, dar contează?
Tot linişte vreau şi nu am. Dau de mâncare la doua mâţe care nu-s ale mele dar le simt ale mele. Le observ cum îmi străjuiesc casa, una într-o parte, alta în alta. Mă întreb ale cui or fi de sunt așa flămânde. Îmi beau cafeaua şi mă apucă  un râs isteric de o sperii pe Fifi – Toto îmi aducea, liniştit, şosetele lăsate lângă pat. Băiat deştept! Ştie că am nevoie de ajutor la curăţenie…..
Deschid calculatorul. Repede trec peste câteva lucruri de aici, şi uit de durerea de cap. Nu mai aud nimic. Ca prin ceaţă percutez la un: „Am plecat!” Auoleu!, zic. E timpul de treabă.
În fine! Ce vreau să spun e că nu aş schimba cu nimic tot vacarmul ăsta de dimineaţă. Că ador să fiu, să exist în lumea asta a mea,  înconjurată de iubire. Că-mi plac prietenii mei, că-mi place chiar şi modul cum îmi trece durerea mea de cap. Îmi place aroma cafelei făcute ZILNIC…doar de soţul meu, stânca din curtea casei mele, veştile primite de la cei dragi care te sună să-ţi ureze o zi bună şi să te salute, iar tu tremuri de fericire că totul e în ordine și inima ta nu o ia la trap. Restul lucrurilor sunt rezolvabile, se bifează încet, ca într-un carnețel de bal. Fericirea e mai greu de punctat, dar extrem de ușor simți cum ești învăluită de tihnă doar știind că toți sunt bine.
Ce am fi fără ei, fără orizontul fiecăruia şi fără oamenii, animalele şi toate lucrurile pe care le iubim? Nimic! Poate doar nişte umbre care merg, respiră şi cam atât. Ştiţi câţi ani am fost ca o umbră? Mulţi. Mult prea mulţi!
 Pentru un om care cunoaşte ambele feţe, zic atât – faceţi tot ce vă stă în putere să iubiţi, să trăiţi, să vă placă viaţa voastră (indiferent de greutăţile şi urâtul din ea), să vă beţi cafeaua cu drag, să plângeţi, să râdeţi, să vă doară capul. Dar, refuzaţi sa fiţi UMBRE. Ştiţi ce uşor le detectează ceilalţi? Şi vă spun eu –  ACOLO ….nu e nimic!
Starea de „umbră’‘ ….e doar o trecere; respiri …..dar nu trăieşti. Din zi de sărbătoare, cu recunoștință …te salut, lume!
mai bine umbră...de cățel, decât umbră pământului degeaba
mai bine umbră…de cățel, decât umbră pământului degeaba
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Mai târziu sau poate …niciodată

Mai târziu:

-Niciodată n-am știut să mă lupt cu umbrele oamenilor,
Nici să umplu goluri, nici să ascund ce nu-mi place
Sub vorbe spuse, așa, de dragul vorbirii!
-Niciodata e un cuvânt cam puternic!, mi-ai zis, aproape șoptit
În timp ce sorbeai din cafeaua turcească facută la nisip de o doamnă cu turban albastru;
– Înlocuiește-l cu „mai târziu”! E mai înțelept și astfel te poți răzgândi oricând;
Cât despre umbrele din sufletul oamenilor, lasă-le nedescifrate.
Mulți au nevoie de ele în momente lor de însingurare,
Iar de ți se pare ca le-ai fi lumină, te înșeli…
Poți fi doar scânteie, poate!Focul și-l aprinde omul singur, daca vrea.
Dar poți face un lucru: Nu ascunde ce nu-ți place!
Așa va sti oricine, de ce nu-ți pui vorbele amanet
În discutii de ocazie.
E un obicei sănatos! Mie dă-mi doar o boabă de cafea
Să o ronțăi împreună cu risipirile mele…
-Ce zici?

Mai târziu.

sursa: pinterest.com - mai târziu
sursa: pinterest.com – mai târziu
Mărgăritare versificate

Lunea ca duminica

Luni nu-nseamnă mai nimic,

Dacă nu mai dormi un pic,
De nu ai cafea vreun kil,
Să nu-ți fie viața chin.
Luni nu-ți șterge încruntarea,
Că e soră cu visarea
Și-are multe de oftat,
Din duminici de-adunat.
Luni nu e nici matineu,
Nu găsești măcar un leu
Rătăcit prin buzunare,
Căci ai fost, ieri, la plimbare
Și te-ai dus la mall, la cramă
Și acum te împrumuta mama,
Singura ce nu-nțelege,
De ce lunea face lege
Printre cei ce nu au spor,
Când în piață, la Obor,
Lunea, parcă o răsfață
Si cu mărfuri, și cu viață.
În ăst timp tu vrei cafea,
Ba, nu pui nici lapte-n ea,
Să mai ai o nouă șansă,
Să mai pleci și tu de acasă,
Și să n-adormi în tramvai,
Ca să zică șeful „Vaaai!
Unde o fi, iar cel lunatic?
Cred că scurmă în jăratic
La grătarul cel de ieri
Și după atâtea beri!”

Nu știu cum e luni la voi,
Dar la mine-i încă joi,
Număr și nu îmi iese scorul
Și de vină nu-i alcoolul,
Nici cafeaua prea amară,
Nu mai merg de mult la școală,
Însă azi aș vrea să tai,
Frunza câinilor din rai,
Ăsta ce-l am la mine acas’
Și mă-ndeamnă la popas.
Nu-i așa că pot să-mi pară
Că e marți, așa-ntr-o doară?
Căci în minte îmi spun așa:
Lunea e prietena mea!
Eu glumesc, vopsesc cuvinte,
Dar vă rog să luați aminte:
De n-am avea începuturi,
Am fi toți niște rebuturi,
S-ar rula viața întruna,
În viteză, fără frână,
Poate am avea leneveala
Dar și multa toropeala.
De asta stau și socotesc
Bre, lunea-i ziua ce-o iubesc!
Căci mă face să par nouă,
Dintr-un foc, zici ca sunt două
Ființe în al meu trup –
Cea de ieri și cea de acum –
Și mă plimb în săptămână
Cu alură de nebună,
Care-și poartă grija sa..

Lunea, ca duminica!

La noi totul e ud, liniste și pare vacanță! Doar….pare

Provocare primită, ad-hoc, de la Petru, căruia îi mulțumesc că m-a trezit din amorțire.
sursa: trilulilu, lunea ca duminica
sursa: trilulilu, lunea ca duminica