Mărgăritar publicitar

Zvon confirmat – a început Spring SuperBlog 2017

Să nu ziceți că nu ați știut, v-o spun, de data asta din calitate de Blogger Partener Spring Superblog 2017.  Și nu mă refer aici la cei care deja au așteptat confirmarea înscrierilor sau erau la start de când s-a încheiat ediția din toamnă, ci la oricare om care crede că această competiție e doar pentru unii. Ei bine, nu. E pentru orice om ce are un blog și iubește să scrie.
Parcă nu-mi vine a crede că e din nou martie, că e vânzoleală și forfotă, că oamenii se agită în tot felul de lucruri ce le par prioritare. Parcă primăvara asta îmi e cunoscută, parcă nu. Pare la fel. Vânt călduț, raze timide, verde crud, muguri ce stau cuminți și-și așteaptă rândul la înmugurire perfectă, totală; haine mai colorate, subțiri, ochelari de soare, zâmbete, gălăgie, zvon. Zvon? Uite ce face diferența între primăverile mele. Anul trecut era prima oară când nu am mai lăsat ca  zvonul unui concurs, ce părea că mă așteaptă de multă vreme, să treacă pe lângă mine, ci chiar îl transformam în concret, asezându-mă la start cu mulți alții, neștiind că va rămâne în mine, definitiv, ca o pecete a primăverii.
De câte ori rostesc SuperBlog Spring, toate imaginile se aglomerează în inimă și mă poartă prin una din cele mai frumoase perioade din viața mea, când am trăit emoții despre care nici nu bănuiam, când eforturile mi-au fost răsplătite cu o victorie frumoasă; când, dintr-un concurs în care oamenii trebuie să găsească rețeta succesului și să împletească perfect partea creativă cu marketingul, eu mi-am construit o amintire de neuitat.
Da, a trecut un an de la primăvara în care am fost pentru prima dată concurent în SuperBlog. A trecut un an de când am adunat, precum furnica, un punctaj ce m-a clasat pe treapta a doua a podiumului, după ce, surprinzător, reușisem să stau, timp de șase jurizări, pe primul loc. Atunci, m-am bucurat reținut, pentru că era ca o vrajă care se putea risipi oricând, dar acum, derulând ușor filmul meu, știu că am avut și trăit ceva unic. Citeam, cândva, la o superbloggeriță simpatică ceva de genul – „da, a fost momentul meu și mă voi lăuda cu el până hăt..departe”.  Nu mi-a trebuit nimic în plus decât ce făceam zilnic, când inspirația dădea năvală peste mine. Am scris în felul meu. Am fost constantă și credibilă, deși nu știam exact dacă formula pe care o alegeam pentru articol și sponsor era cea mai potrivita.  Sau poate doar am avut…noroc. Insa, nu e cazul sa mai fac bilanțuri.
Realitatea e alta, că am demonstrat ca din prima participare poți fi acolo, unde nici cu gândul nu gândești, aproape de premiul cel mare. Pe diploma mea de participare, însă, nu e notat succesul meu, așa că voi cei care luați startul concursului să tindeți spre premiul cel mare. Învingătorul e cel care rămâne în istorie. Toți ceilalți au trofee de bucurie că au bifat toate probele și că s-au clasat bine sau foarte bine sau că sunt doar finaliști. Și nu e puțin lucru, când se cunoaște faptul că mulți sunt la start, dar puțini sunt pe listă, la sfârșit. Dar dacă mi-a ieșit mie, vouă vă iese, sigur.

Spuneam ceva de zvon. Ei bine, chiar și în liniștea casei mele, printre strănuturi și febră, cu inima ațipită și cu mintea preocupată de starea mea de sănătate, se aude rumoarea unui nou concurs superblogosferic. Dacă nu știți deja, vă invit să vă prezentați la start, căci deja, nu doar că s-au aliniat destui pentru premiile extrem de atractive, despre care puteti citi aici, dar cred ca au aflat și numele primei probe în ceea ce se numește  Spring SuperBlog  2017.
E cu mov, cu motivație intensă, cu atmosferă încinsă, cu bucurie, cu sponsori generoși, care cunosc deja efectul textelor celor care scriu pentru acest concurs profesionist, cu același sprijin intens pe care-l oferă organizatorii – Claudia și Albert, iar peste toate un zvon de Gală, cu vuiet de mare, într-un început de mai, pe 6 mai, mai bine zis, e cel care vă poate convinge definitiv. Da, căci nu e puțin lucru, că după un efort intens, creativ și cu emoții puternice, superbloggerii sa se întâlnească acolo, unde nu e om să nu-și dorească să ajungă, la marea noastra neagră-albastră, unde se  va face premierea, iar cheful se va încinge din nou, ca în fiecare an, după  edițiile terminate.
Dragii mei, dacă aveți un blog vechi, nu nou creat, dacă aveți chef să vă testați creativitatea, să găsiți formula câștigătoare sau doar una armonioasă care să vă ducă printre finaliști, înscrieți-vă, puneți link cu articolul cu care vă anunțați înscrierea și lăsați emoțiile pentru final. Scrieți lejer, fără încrâncenare, căci bucuria scrisului cred că ne adună pe toți în orice provocare.
Eu voi fi Blogger Partener Spring SuperBlog 2017, exact ca în toamna trecută când am fost cu ochii pe texte deosebite și cu inima împărțită între cei pe care i-am susținut de dinainte de a mă înscrie eu ca participant. Voi avea și acum bucuria de a vă citi. Spor la scris și succes!
Zvonul s-a confirmat. Ediția cu nr 14 și-a luat zborul…, bronșita mea m-a făcut să întârzii cu răspândirea veștilor, dar voi știți deja că eu, de fapt, vă confirm că susțin din toată inima SuperBlogul. Fie că e toamnă sau primăvară, două anotimpuri care îmi aduc echilibru și forță! Baftă!

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Stereotipuri, acțiuni vechi, probleme noi

Timpul trece grăbit ca și când vacanțele nu sunt deloc în granițele lui, nedându-le mai mult răgaz să se aștearnă în hamace și să-și poarte lumea prin locuri  unde notiunea asta n-ar exista. El are un catastif mare și, ca într-un bilanț închipuit, notează tot: „Și tu ai avut la fel, și tu, și tu…da, da…chiar și tu!” Simți că la tine nu a ajuns, că  săptămâna pare înghețată și  așezată între bariere, când, de fapt, ai fi vrut ceva pe care să scrie…NELIMITAT.

Voi aveți ticuri verbale? Eu am. Folosesc prea mult „măi, frate” și cuvinte precum „tainic, știut, neștiut, șoptit”. Zi de zi, mă omoara expresia „Ziua cârtiței”. Zi de zi. Pentru că da,  asta simt deseori. Aplaud lumea care parcă trăiește de zece ori într-o viață, complex și interesant, când a mea pare că se repetă; iar când fac curățenie după căței, senzația se acutizează. Lor nici că le pasă. Animale care să-și dorească să stea numai în casă, eu nu am mai văzut. Mereu aud: „Ce bine că aveti curte! Au patrupedele voastre unde sa stea!” Da, adevărat, doar că vor afară dacă stăm și noi acolo; dacă nu, pensiune completă, frate,  cu tot ce înseamnă atentie, „coteț” mare, casă, bobițe bune, pat și fotolii. Da, pare mai atractiv. Da, de ce sa stea blănița lor pe pământ și ciment, când în pat e mai bine? Si dă-i, Adriano, și fă pe Cenușăreasa, învârtindu-te în cercul vieții tale. Bine, am avut un răgaz pentru mine, dar o migrenă cumplită de care nu pot scăpa decat cu niste pastile minune m-a intors la realitate. Sper, însă, să evadez, așa ca la carte. Acum ceva vreme făcusem planuri complexe, dar tulburări noi mă înregimentează în suceli specifice familiei mele.

Mai am, așadar, o grămadă de vorbe de care nu scap. Toate-s la liber, dar eu parcă fac uz de ele și, uneori, simt că îi molipsesc și pe alții. Mi-am propus să le scot din vocabular, deci cred că o reinventare de vară nu ar strica. Chiar și în scris.  Deja, am o pușculiță, făcută de Mihai, în care trebuie să cotizez de câte ori voi folosi stereotipurile mele. Taxa e 1 leu și, deja, de azi, are  10 lei adunați, semn că tare harnică sunt. Ups, tocmai mă amendez singura, caci, mai sus, iar am folosit cuvântul „frate”. Bine, mă mai penalizează pentru câteva expresii pe care  n-are rost să le las aici și simt că iese, rapid, de o sticlă de vin bun, pe care s-o bea în cinstea îmblânzirii vocabularului meu.

Ați observat sau nu, mi-am mutat blogul. Da, pe domeniu propriu, „adrianatirnoveanu.ro”, cu acelasi titlu: „înșiră-te mărgăritare”. Faza e că de când m-am mutat – nu e o saptamana – problemele curg. Nu mai spun, că dacă copiez linkul apare altă denumire, cea inițială  de „Mărgăritarele Povestitoarei” pe care o înregistrase cel care mi-a oferit găzduirea blogului. În plus, sunt ca la alba-neagra, când se poate comenta, când mi se spune că „nothing found”, ca și când mi-as fi șters postarea. Mă simt ca la doctor, când te duci acolo și, ajunsa, problema dispare, incat omul te priveste, ca printr-un filtru ales, cu mila si ingaduinta, de parcă ești, de fapt, in zona inchipuirilor și  ai chef de probleme. Dacă eu le-am descoperit singura, undeva pe la 1 noaptea, când m-am hotarat sa las comentarii și acolo, unde nu apucasem s-o fac din motive de depresie ce-mi încețoșa mintea și ochii, am, însă,  discutii intregi purtate și cu cei care imi apreciau articolele și care, timp de o zi, nu au putut-o face la niciun articol, dar  și exemplul „potecutei alias blogului poteci de dor” care mi-a lasat semn la o postare de cu o zi înainte, iar la cea in curs..nu-i dadea decat nothing found!” Deci ați înțeles? La una o lăsa, la cea în curs NU.    CIUDAT.

Ei, vă imaginați că asa atitudine, de ingaduință, cu politete și explicatii cărora nu le găsesc cusur, am primit și de la cei cărora le-am semnalat problemele;  asa că m-am multumit cu un zambet de plastic și cu regretul ca am lasat munca de doi ani, pe wordpress, să se ducă pe apa sâmbetei, pentru cai verzi pe pereți. Tocmai de asta am păstrat și tema veche a blogului, caci știu sa verific niste setari care sa-mi spuna daca s-a strecurat vreo eroare prin site. Totul pare încremenit, dar eu sunt ca în operația reușită, pacientul mort. Oricum, dacă vă arată că urmăresc blogurile voastre e că am acelasi mail ca  pe celalalt. Am ales și optiunea să redirectionez blogul vechi spre linkul nou, dar nu știu nimic despre blogroll, prezentare nouă sau dacă voi trebuie să-l urmăriți pe acesta, in curs. Mă edific pe parcurs, desi simt că nu mai sunt usor de gasit.

A plouat, s-a vânturat lumea, s-au măsurat puțin dimensiunile și mă uit cum bate la ușă o săptămână nouă. Nouă și ofertantă. De care voi profita din plin. Am o căniță, verde fistic, în care am pus niște biletele cu lucruri „de făcut”. Sunt fericită că am vorbit cu prietena mea, Nicoleta, căreia îi dedicasem „se vede alb peste munți” și mă bucur că măcar o ușoară alinare pot aduce problemelor sale. Însa, „alb peste munți” încă se mai vede, prin alte părți, iar eu, desi mi-am pus ochelari de soare, tot zăresc și simt bruma aia de îngrijorare. Traiti-vă clipele dându-le nesfârșire măcar în suflet. Vă pot spune mulți dintre oamenii buni din jur cum există și ne-posibilitatea asta, când timpul devine nelimitat, dar in ceruri. O simt în durerile lor și în amintiri ce au margini zimțate.

Mi-e foame, frate! Hai că aici doar am vrut să vă veselesc. Nu pun leul, dar nici nu mănânc nimic, caci mi s-a spus că am devenit …supraponderală. De necrezut, nu? Dar despre asta alta data! Acum mă duc să-mi mănânc unghiile de ciuda și să mă uit la meci.  Ah, și încă ceva: nu mai am telefon! Deloc. De ce? Iac-așa!

Acest text cuprinde cuvinte din cadrul duzinei de cuvinte, iar in tabelul găzduit de Eddie, găsiți interpretări diferite! Va invit!

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Veverița cuvintelor

De la o vreme, blogul meu e plin cu surprize. Eu care nu aveam decat arareori vreo cautare mai deosebita, mi se mentioneaza că au venit oameni pe blogul meu prin expresii  gen ”intr-un sărut găsești aromă de cuvinte nespuse, românul absolut; am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile, cuvinte ce au gust de dragoste, veverița cuvintelor, obloane cu dor și cuvinte care incep cu litera C.
Blogul meu,  pentru mine, a fost mereu doar o cutie de adapostit ganduri scrise, in care pot gasi, după o vreme, toana care m-a stapanit in ziua cutare, cand am scris nu stiu ce articol sau  amintirea unor  intamplari si senzatii care, altfel, s-ar uita cand ar veni, tavalug, alte lucruri zilnice care sa le curme efemerul. Am ales, in schimb, sa ignor faptul ca dincolo de ecran sunt cei ce ma citesc voit sau din curiozitati de ei stiute si intelese. Si astfel, un text poate ramane nealterat de frici inchipuite, imaginandu-mi, in prima faza, că doar eu pot vedea ce scriu și numai eu. Sporul fiecaruia in ce interpreteaza si observa, eu nu renunt la ce imi place, dar  nici nu voi recunoaste ca nu vreau sa uitati, niciodata, ca nu emit decat pareri personale despre vreun subiect și cam atat. Asa cum, acum, nu renunt la „veverita cuvintelor”. Un singur articolas am pe cand inca aveam pisici și erau vanatori de soi, dar veverita cuvintelor, nene?
Acum putin timp, am fost intr-o vizita. O vizita obisnuita. Casa avea două intrari, cumva intr-un unghi de 90 de grade. Intram noi, invitati de gazda, ne asezam la masa, povestim, bem cafele, tot ce faci intr-o chestie agreabila cu oameni cunoscuti. Cainele nostru cel mic, Toto, alerga pe langa tarcul ciobanescului mioritic, ciugulea gainile din alt tarc, o nebunie. In casa, pe un taburet, o pisica tărcată, ne ignora cu desavarsire. Totul era extrem de fain și comod. Oameni obisnuiti cu animalele, deci nesuparati pe faptul ca Toto facea putina atmosfera neplacuta. Totuși, din cand in cand, Mihai iesea din casa sa il mai puna la punct pe diavolul tazmanian, cum frumos l-am alintat noi, mai demult, din cauza maraitului exagerat.
Si nu stiu cum, frate, din senin, se isca nebunia. Ametit, Mihai nu e tocmai atent și deschide ușa cealalta. Ca la un semn, cei doi ai casei – bărbat, femeie- plus ochiosul tărcat tasnesc din camera urland. Io, după ei impacientată. Aud: „Închide ușa! Închide ușa, Mihai și rămâi acolo!” Auoleu, mi-am zis, știind ca asa fac și eu cand vine părintele cu botezul sau omul cu citirea la lumina sau doar un prieten care nu adora haita mea de catei. Îi bag in camera, le tine Mihai o morala, ei se aliniaza, și puteti crede sau nu, dar nu cracnesc și nici nu ne dau de gol că după singura usa din casa, cea de la baie, stau niste ghidusi pregatiti sa rupa ciorapii cucoanelor și sa pupe domnii pe fata. Sunt innebuniti după domni cățeii noștri, cred ca stau prea mult cu mine. Bine, in tot acest timp, mă rog ca nimeni sa nu aiba nevoie la toaletă, iar daca tot nu le destainui „secretul” nostru, sper sa nu inceapa zgomotele prea curand. In fine, amănunte din casă, care nu-s tocmai normale, dar astea sunt – avem prea multi catei. Asa ca e lesne de gandit ce sentimente mă incercau cand oamenii pareau atat de ingroziti.
Mihai se lipeste de zidul camerei, timp in care, precum infractorii, se strecurau prin crapatura de usa, incet, mai intai femeia și apoi bărbatul. Pisicul și cu mine stateam nedumeriti după, fără să avem indrazneala de a face vreun pas. Pardon, asta eram eu, ca pisicul deja era cocotat pe pervaz, mieunand si agitandu-se ca Tarzan in junglă, din casa se auzeau deja rasete și strigate de uimire, iar o mana strecurata de după usa mă trase in interior. Am avut o senzatie de deja vue. Mai traisem sentimentul, cu multi ani in urma, la o verisoara de-a mea care tinea in casa, in camera sa, bine incuiata, o veverita și pe care, inainte de plecare, ne-a prezentat-o, pe holul casei. Am fost și atunci tare uimita de cum se catara veveritoaica pe pereti, pe om, pe mobila, peste tot. Totuși, atunci mi s-a parut excentric momentul si cam atat, dar nu mă gandeam sa dam peste a doua surata crescuta liber in apartament. Bre, dar nu-i usor cu veveritele. Nu stau o clipa, risti sa te raneasca cu gherutele, dar sunt teribil de afectuoase și dragute. Am privit-o mancand, alintandu-se și zgâindu-se pe geam la inamicul numărul 1-motanul tărcat.

veve

Nu stiu de ce nu au incuiat cu 7 lacate oamenii usa, dar in ziua aceea, cand am ajuns acasa, le-am dat binete veveritelor din pomii nostri. Ce, credeti? Doar am și eu veverita ce vine aproape de pervaz. Si nici motani nu mai am, dar sunt lătraturi de avertizare, sa vedem cum se vor înțelege cu printesa Fifi care chiar locuieste toata ziua pe pervaz – vin eu si completez după ceva vreme. Acum, dacă tot au căutat oamenii aici, „veverița cuvintelor”, mă retrag, să ronțăi și eu vorbele altora sau sa născocesc altele care să-mi țină loc de poveste nouă. Zi faină!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

”Cea mai” … sau o mulţime de prostii scrise

Să mai scriu, să mai inventez ceva, să mai dau drumul cuvintelor în mod public? Încă nu am prins suficientă vechime încât să mă plictisesc de asta, dar ştiu că aduc şi ochi curioşi „degeaba” şi, parcă, nu  îmi  mai vine  să povestesc  despre….. cât de mult îmi plac  unele bloguri culinare, de exemplu, sau pâinea de casă cu ulei de măsline, cimbru şi usturoi. Sau vinetele prăjite, nu coapte. Sau despre cum o fi să vină căldura continuă, fără ploi de care m-am cam săturat şi jur că voi face faţă căldurilor viitoare, pe care, de obicei, nu le agreez.  Banalitățile mele, plictiseală pentru alții. E fain, însă, să alergi cu degetul pe tastatură încercand să-ţi goleşti mintea de stresul adunat peste zi, să uiţi că nu ai tocmai răspunsurile corecte la întrebările ce ţi se învârtesc în minte, să nu trebuiască să-ţi iasă vreo capodoperă a limbii române, dar nici  să-ți aducă vreun balaur cu şapte capete care să se întrebe „oare şi prostia asta o va găsi cineva la noutăţi de citit”?

E imposibil să nu-şi pună cineva întrebarea, măcar într-un articol,  dacă vorbele lui sau ale altora sunt de folos cuiva, dacă nu cumva se aglomerează virtualul cu o mulţime de dezlănţuiţi ce îşi consumă şedinţele care ar fi fost, altfel, la psiholog, nu în  on-line, dacă, dincolo de ”canapeaua ta cu taste”, e cineva care sa-ţi găsească cuvintele care  pot să  vindece, aline sau doar să convină cât de cât. Da, da…„să ne convină”, pentru că, să fim serioşi, mulţi aleg doar mesajele cu aspect pozitiv, că de cele negative e plin realul.

 De ce m-aş încărca şi aici, nu? Da, dar nu scrii cu cheiţă, eşti public şi trebuie să-ţi asumi. Însă şi asta cu asumarea e poveste lungă – din gură poţi spune că da, dar din fapte ba. Cine poate descifra, însă, cuvintele? Mai ales în sensul dat de tine.  Ştiu că sunt prea matură pentru astfel de jocuri şi încă imatură dacă vorbesc despre ele, când cunosc, prea bine, şi începutul, şi cuprinsul şi chiar finalul. Mai devreme sau mai târziu ceva va lovi în confortul nostru imaginar şi vom renunţa la „spovedanii” parţiale, pe blog. Au dispărut atâtea bloguri, iar eu sunt de puțină vreme aici și tot observ asta, ușor.

 As fi vrut să exersez îmbinarea asta între imaginaţie şi adevăr, între real şi ireal, dar cum poveştile mele par toate reale, mai că m-am încurcat singură.  Zilele trecute, la coafor, aflu că un x cunoscut îmi citeşte blogul. Aşa şi? N-am mai văzut-o pe acea persoană de mulți ani. Nu ne-am sunat niciodată, mi-e egal dacă e bine sau nu şi dacă ea vrea sa ştie cum îmi mai stă părul sau câţi câini mai am, nu are decât.  Sau că în nu ştiu ce poveste am scris doar o parte de adevar, ca despre altele, mai ascunse, oricum, nu aleg a vorbi.  Adevărat. Mi-am pus deseori problema, cum e să afli lucruri pe care nu ai fost niciodată curios să le afli la o cafea. De cunoscuți, vorbesc. Că, dintr-o dată, te ia asa cu foc și dai drumul unor vorbe despre, și despre, și despre..

Si auzi: „Ce-o fi apucat-o?”

Când mi s-a sugerat să-mi fac blog mi-l vedeam aşa ca un jurnal în care să mă amuz de greşeli trecute, să caut morala lor in viaţa mea actuală, să adun faptele din existența mea banală, să croșetez, pe margini de cuvânt, povești noi,  să râd mai mult. Ce s-a întâmplat, pe drum, de am pierdut abilitatea de a scrie texte amuzante, nu ştiu. Sau poate dorinţa a existat tot timpul, dar m-am trezit luată de val. Ador oamenii care scriu vesel, tropăitor, care pot face haz de necaz, care reușesc să pună, într-un text grav, nițel umor, încât să nu îi pară omului rău de ceea ce i s-a întâmplat, ci să zâmbească amar, în final.

Nu ştiu exact cine sunt, cum bine se întreba o bloggeriţă dragă mie, nu ştiu cum de mă schimb aşa de repede, cum de mă plictisesc de tot ce nu-mi aduce bine sufletului; cum ceea ce azi mă înalţă, mâine mă poate lăsa fără reacţie, cum şi unde dispar unii oameni şi cuvintele dintre ei, dar şi sentimentele, emoţiile. Ştiu însă că pot alege; că mă pot juca în cuvinte şi prin cuvinte, cu mine, cu voi – cei ce mă onoraţi cu vizitele -,  că pot jongla cu gândul bun, cu speranţa, cu viaţa mea, din care voi scoate, de azi, sper, tot ce am făcut rău sau mi-a fost greşit drumului meu, făcut cu bună ştiinţă. De azi, mă iert că nu sunt mai bună decât sunt sau am fost, mă iert pentru vorbe, pentru conştiinţă încărcată, pentru oameni ce nu i-am putut iubi, stima sau respecta. De azi îmi dau o şansă pe care, de vreo 10 ani, nu mi-am mai dat-o. Şi ştiţi de ce? Pentru că tot de 10 ani, jumătatea mea îmi disecă poveştile complete, dureroase sau nu, şi nu mă lasă să le mai retrăiesc. Bine el face asta, adorabil, și cu glumele, de știți vorba aia – „a analiza umorul este ca şi cum ai diseca o broască. Pe puţini îi interesează, iar broasca moare în timpul acţiunii.(E. B. White)

În fine, cu blogul am scos la lumină adevăruri uitate; le-am sters de praf și așezat în sertare, sub formă de articole. Ușor de găsit, nu bâjbâit prin hățișuri de memorie selectivă. Și asta pentru că am descoperit că pot. În felul meu.

Scriu cu emoţie, alteori cu stângacie, dar o fac perseverent fără să obțin ceva în urma acestui act. Cu o lună în urmă, Laura, îmi trimitea o leapşă; şi mai apoi Vienela..., în care mă întrebau care scriere îmi e mai dragă. Cum s-o alegi pe cea mai din cele mai? Cât am fost pe blogspot „Dulceaţa de trandafiri a Anei”.a fost preferata publicului. Dar pentru mine? Pentru mine „Tanţa, mireasa rock dintr-o zi de marţi”, „Prima dată” şi „…şase staţii”  vor fi pe acelaşi picior de egalitate. Le urmează „Mă cheamă Marcela”, „Cu mamaia la discotecă’‘, „Primăvară ploioasă cu miros de salcâm” și „ O zi la stână”,  bonus ”Destăinuire”, Un vis, o cale, un om” și „O dragoste”.  Nu ştiu câte sunt. 10, parcă. Cam multe linkuri, știu. Acestea sunt cele mai dragi. Peste toate tronează însă cea mai din cele mai:  Tanţa şi gândul ei de libertate. Și al meu.

E oare blogul o formă de libertate? Cine poate ști?

foto x

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Blog şters de praf, din când în când

Am făcut cremă de zahăr ars. Ei, na, ea a făcut-o, eu m-am uitat  cum o face. Era toată copilăria mea în roata aia de soare dulce caramelizat. Am stat în poveşti, cum s-ar spune. Suntem amândouă betege de câte un picior, ea de dreptul, eu pe stângul îl am de dus la operaţie din nou – scos tije, şuruburi şi alte maşinării din jurul gleznei mele.
Mama „a zburat de pe casă” în ianuarie, cu o zi înainte de ziua mea de naştere, zdrobindu-şi doar călcâiul. Zic, doar călcâiul, pentru că e miracol cum a putut scăpa numai cu atât. Slavă, Domnului! Acum pare că se vindecă. Merge şi asta e o mare, mare bucurie.
N-am stat mult împreună, dar nici puţin, şi pentru că Mihai nu mai venea, am luat castronul cu „soarele” meu dulce şi călduţ încă, şi am urcat în maşina cumnatului meu. Stau oricum aproape de locuinta lor. Când am ajuns pe aleea din faţa casei, ce-am văzut noi în faţa ochilor? Maşina noastră şi pe al meu soţ îndreptându-se într-acolo, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Ar fi fost, dacă nu ar fi trebuit să vină cu ceva timp înainte la sor’mea acasă. Nu mai pricepeam nimic.
-De asta întârzia el?, încep a procesa, privind curioasă către cel care mai mereu are în plan o ghidușie. Dar nici nu apuc să-mi termin ideea, că ne dăm seama, amândoi, că-şi inspecta ”domeniul”; cu alte cuvinte venise să vadă ce stricăciuni făcuseră, în lipsă, căţeii lui. Aşa, pe muţeşte, că altfel mă lua nebunia pe mine. Toto are încă probleme comportamentale, când dispărem noi mai mult din zonă.
Cu o felie generoasă de cremă de zahăr ars, parcă nu mă-ndur să debarc din corabia plăcerilor reale în cele virtuale. Dar cum blogul meu are nevoie mereu de resuscitare, uite cum îl ștergem ușor de praf, picurând niște amănunte întâmplătoare dintr-o zi banală de aprilie 13. Cred că va fi interesant să găsesc toate acestea, in alte vremuri și sa le adaug nuante noi, dar si sa scutur praful de pe amintiri obosite. Va salut cu drag, dintr-un loc unde cuvintele se pitesc chiar și de mine.