Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare versificate

Cu cine semeni, dumneata? Cu tata…

Cu cine semeni, dumneata?
Cu cine semeni, dumneata? Cu tata
Cu cine semeni, dumneata? Cu tata

 

 

Din tine sunt și-n tine am rădăcini,

Cu trup crescut din foi deja citite,

M-ai plămădit din apă și senin,

Să nu rămân citită..pe sărite.

 

Din tine am crescut; cu ochi ca de tăciune

M-ai înzestrat și-ai pus în ei ambiții,

Nu am știut să-i țin deschiși mereu și, în lume,

Am bâjbâit o vreme-n …intuiții.

 

Spre tine îmi ridic privirea căutând

Știutele-ncruntări, emblemă vie,

Acelea mi-au rămas, sperând

Că esti în mine și eu urmă..ție.

 

În mintea mea te port ca la sfârșit

Cu albe fire ce-ți împodobeau seninul,

Uitând ce artist de om m-a zămislit

Si de-a lui tinerețe care a fost ca spinul…

..unui trandafir cules dintr-o grădina ascunsă

Topit în dragoste rămasă pe petale,

Te-ai scurs în noi, iubire adânc pătrunsă,

Să te amintim. Tu înger, și eu (noi)… floare.

 

Fotografia mi-a inspirat versurile, dar nu vreau să primesc de la voi niciun gând plin de tristețe. Frumusețea aceasta de om ne-a fost tată. Un special, un vesel, un muncitor și un om care nu a știut ce-i odihna. Iubea muzica, îi plăceau femeile frumoase, să cânte și să nu se dea bătut, învins, doborât. Mereu îmi descria oameni, locuri, lumea pe care ochii și inima sa le traduceau diferit. Cu cine a putut, a rămas prieten, cu cine..nu, pierderea a fost a lor, caci tata era un spectacol. Dacă acesta spunea despre un bărbat „e un domn”, atunci știam că nu am de ce să îmi fac griji că nu i-ar plăcea persoana. Intuia perfect, avea reacții neașteptate, pe care nu mereu le agream, căci nu avea stavilă în vorbe. Adevărul nu supără, dar modul de a-l spune….da. Era un om ambitios, prea ambițios. Eu nu-i semăn, singura mea ambiție, cum spunea cineva deunazi, e să fiu fericita. Dar el nu știa ce înseamnă …„prea mult”. De asta, azi, asa fara motiv, nici măcar pentru cei 10 ani de cand nu mai il  pot atinge, am vrut sa scriu aceste randuri..pentru, cu și despre tata. Si mi-ar mai plăcea ceva, sa-mi lasati, daca doriti, ce melodie v-a plăcut vouă din anii șlagărelor. Tatei îi plăcea Dan Spătaru, și, veti rade, il admira pe Ștefan Bănică junior. Cu seniorul avea prietenie veche.  Să aveti seară bună și bucurați-vă de amintiri frumoase sau de îmbrățișări palpabile. Ambele țin de cald.

 

Te salut, lumeeee!
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Când arhiva nu e accesată, scoatem poveștile din ea. Tanța, azi..

Tanța, e povestea mea de suflet, iar dacă arhiva nu e accesată, venim noi și o reașezăm pe prima pagină, măcar pentru o vreme:
Azi, m-am trezit cu niște amintiri dintr-o zi de marți și nu m-am putut abține să nu mă gândesc că în unele zile banale, din care cu greu ai scoate cuvinte precum serviciu, griji, responsabilități, am reușit să fac o întreagă colecție de întâmplări fantastice. Într-o joi m-am cununat civil și deși am avut o nuntă perfectă la vreo trei saptamani după, acea zi de joi mi-a rămas în suflet precum un voal alb ce flutură liniștit, uitat într-un colț de fereastră deschisă.
Asa că m-am gândit să vă las o frântură către o scriere veche de-a mea, pe care sigur nu o caută nimeni prin arhive. O vreme, când eram pe blogspot, a fost una dintre cele mai accesate. Sper sa va placa.  V-o așez aici, cu drag și bucurie, si zambet, si putin soare in inimă, asa cum vad ca e si afara. Lucru rar cu soarele prin Brașov…

Tanța, mireasa rock dintr-o zi de marți, poveste din arhiva sufletului meu

„Încăperea mirosea a nervi scurtcircuitaţi între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi de zăpuşeala din jur. Plouase. Umbrela mea încă picura. Mă udasem fleaşcă pe pantalonii mei negri. Bluza albă mi se lipise de trup şi eu mă tot foiam să o dezlipesc fără să atrag priviri insistente. Foşneam. Din rândul trei, de pe locul nimănui, un cap de bunică cu meşe violet se uita mustrător la mine. Doar părul ei alb argintiu perfect era de bunică. Privirea nu.
Bunicile au sclipiri de îngeri buni în ochi. Încerc să nu mă mişc, atentă fiind la rumoarea din încăpere. Actele mele erau incomplete aşa că nu mă bazam pe reuşite, doar pe noroc. Gândurile celor din încăpere cred că se încrucişau deja între ele. Am avut impresia că ale mele au devenit mov. De la bunica, normal! Vreo două plecaseră deja să cotropească fata de la ghişeu care tare se mai mişca încet. Din nefericire, un război total începu în momentul în care s-a anunţat că ghişeul se închide. Se defectase calculatorul: “Mâine! Veniţi mâine!”
Vreo doi bărbaţi plini de apă de la ploaia de afară încă zăboveau a nedumerire. Parcă nu le venea a crede. Pe uşă încercau să iasă câte trei deodată. Eu mă prinsesem cu umbrela de fusta bunicii cu meşe mov. De teamă să nu primesc şi mustrare scrisă, după avertismentul ce-l aveam de la ea, mă chinuiam sa-mi desfac umbrela fără să-i rup doamnei fusta. Îmi agăţ degetele de clanţa uşii. Scheaun în surdină, ca o mâţă plouată şi fără personalitate şi încerc să…(mai mult aici)
Tanța, mireasa rock dintr-o zi de marți, poveste din arhiva sufletului meu
Tanța, mireasa rock dintr-o zi de marți, poveste din arhiva sufletului meu, când arhiva blogului nu e suficientă…

 

Mărgăritare pentru EI

Crăciunul tatei

Crăciunul tatei:
Această poveste ar fi fost bine să nu existe, insa pentru că e  parte din mine și pentru ca  mă tulbura si acum, la mai bine de 10 ani, de cand tata nu mai e, va rog să o primiti fără tristețe, ci ca pe o întâmplare marcantă al unui timp pierdut într-o lume prin care încă rătăcesc mulți ca tata.  Strangeti mâinile părinților voștri, cat puteti să o faceti:
Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima îi spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.
Cele două fete suportau diferit povestea – una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea „ mai e sau nu” şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu?! Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.

Craciunul tatei

Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care, acum, se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!” Cuvinte ghilotină pentru el.
Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă – trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva, a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuită de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!
Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra a creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză – 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l aproape mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa sa că ne va mai revedea vreodată l-au făcut să iasă din comă, după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.
Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.
Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptate de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire, dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul său până la capăt.
Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.
 Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!

octombrie 2013, Crăciunul tatei

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Un pumn de amintiri pribegite


Întotdeauna m-au enervate regulile. Culmea, fac parte din categoria celor care respectă regulile. Chiar şi atunci când le urăşte. Nu ştiu nici acum cum au rezistat unele relaţii de-ale mele, în timp. Pe unele le-am făcut praf eu. Da, cu toată tehnica din dotare – intrigi, răzbunare, vorbe rostite anapoda şi chiar cu seninătate, ca atunci când vrei cu tot dinadinsul să scapi de ceva şi cineva. Cine-i prostul să nu ştie în ce se bagă cu bună intenţie, nu? Nu scapi de revers! Îl primeşti la rându-ţi, tot la fel, cum l-ai trimis şi  tu. Dacă celălalt crede că încă mai ai de primit e problema lui că nu înţelege că, din prima clipa, te-ai ales cu o pedeapsă oribilă – povara.
În fine, nici măcar de intrigantă nu-s bună. Nu ştiu nici să sufăr, nici să port poveri, prea mult. La un moment dat, le arunc precum cojoacele babei Dochia. Sper, totuşi, să mai ţin unul pe mine să nu mor îngheţată. Brrr. Oricum, știu  că, dacă nu te mai gândeşti la un lucru, nu înseamnă că el nu s-a întâmplat; dar aşa cum l-ai început, aşa îl şi sfârşeşti. Punct şi de la capăt. Asta e! Gata!
Uneori mă mir şi eu cum am reuşit să merg pe acelaşi drum cu o persoană anume. Mie îmi place ciocolata, ei nu. Ei îi place trecutul, mie prezentul; ea e veşnic la modă, eu bâjbâi aproape tot timpul. Ea e veselă, eu am corăbiile înecate la Dunăre, de la începutul zilei. Ea adoră „Vacanţa mare’’, de exemplu, mie mi se pare greu de văzut și digerat. Ei îi place la shopping, mie mi-a plăcut cândva. Acum mi se pare o corvoadă. Şi pot s-o ţin aşa încă ceva ture, uimindu-mă şi pe mine, cred. Dacă ea e înconjurată de prieteni, noi nu ne întâlnim niciodată în formulă în lipsa-i. Cât despre mine, sunt de-a dreptul solitară şi mi-e bine aşa!
Cunosc câteva persoane născute în zodia în care e născută. Fără excepţie au ceva comun: sunt discrete, au un aer nobil, sunt educate, au caracter şi sunt prieteni devotaţi, dar și când renunță la oameni o fac pentru totdeauna. Şi ar mai fi, dar vorbeam de cele generale, cele particulare întregesc imaginea.
Omul de care vorbesc mi-a pătruns în suflet cu mult timp în urmă, când viaţa era mai mult o joacă, o încercare uneori reuşită, alteori nereuşită. Când jucam în serialul de întâmplări cu final neaşteptat, asta şi datorită lipsei de experienţă pe care o aveam amândouă. Experimentam. Mai întâi am experimentat cum ar fi să profesezi ceea ce ai învăţat. Mie mi-a ieşit vreo cinşpe ani, ei mult, mult mai puţin, deși niciuna n-am scăpat de continuări în domeniu, fiecare în altă parte și …la alt nivel. Bifurcaţiile de atunci, însă, ne dădeau stări diferite. Eu eram mai tot timpul obosită, tracasată şi supărată pe viaţă, ea vedea lucrurile simplu – spui stop, la un moment dat, şi…. gata. Eu n-o înţelegeam că nu mă înţelege……
 A râs multă vreme de mine şi scuzele idioate pe care le găseam să fug spre altceva. Of! Nu mă simţeam bine printre prietenii ei. Habar nu am de ce. Erau prea multe legate –  senzaţii, stări, întâmplări, tot felul, dar nici ea nu mă aproba în relaţiile mele, absolut prost alese. O singură dată am fost şi noi de acord cu ceva -cu soţii noştri. Acolo, fiecare are un cuvânt frumos de spus şi un  „jos pălăria”. Măcar atât!
Au urmat ani ciudaţi cu noi, între noi, printre noi. Parcă mai ieri hălăduiam pe Oituz, cu tomberonul meu roşu, fără încălzire, pe o ceaţă îngrozitoare,  scoţându-ne capul pe fereastră pentru ceva vizibilitate. Sau tot cu aceeaşi maşină prăpădită, cu doar o fază lungă întorcându-ne, în noapte, de la Sibiu, unde am mişunat pentru un pumn de amintiri pribegite.
Sau serile de chef din disco, când mi s-au rupt mie pantalonii, fix la intrare, spre deliciul tuturor. Cafelele din centru la o poveste, ronţăiala de bunuţuri, care şi aici erau aşa de diferite, până la paharul de vin –  sec al ei, demisec al meu. Toate, după cum se vede, ne erau potrivnice. Uneori mă gândesc că nici nu e prea fair play să-ţi foloseşti prietenul, permanent, ca umăr pentru sprijinit fruntea, în vremuri neînţelese. La firea mea, i l-am udat prea tare şi prea des. Apropo de  faptul că am venit pe lume cu acele corăbii înecate gata la Dunăre.
Nu s-a plâns. Nu, mereu. Mă mai punea la colţ, uneori. Deh, uitam că mai există şi alte probleme pe lume. Şi acum regret serile în care mă invita la o distracţie cu fetele, iar eu prinsă de trăirile mele de tranziţie, mi se păreau ostentative, gen „ţara arde şi baba se piaptănă’’.  Acum, e prea târziu. Le las aşa. Sunt sigură că greşeala asta o voi repeta. Mă cunosc prea bine.
Nu mi-am făcut cununia civilă până când nu a ajuns acasă din pribegie, iar la nuntă încă mi-o amintesc cât era de elegantă şi super rock . Mi-a fost, apoi, aproape, tot din pribegie, cu un gând bun, când sărmanul meu tată a plecat la stele, sau când am bifat „succesuri’’ cu Mihai. Ea s-a bucurat, prima, de noua formă a casei mele şi tot ea mă vedea la fel chiar şi când am început să iau ceva kilograme:
„- Ei, bucură-te că eşti sănătoasă, prinţeso! Tot frumoasă eşti! Şi la o adică, un-doi le dai jos. Nu te ştiu eu pe tine?’’
Într-un an, de ziua mea, pentru prima dată …nu  ne-am auzit. Rămăsese în aer o ceartă stupidă, fără de împăcare prealabilă. N-am rezistat. Prima vorba rostită a fost la fel ca cea lăsată în urmă cu ceva timp – firească.
Vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat să trăim împreuna.  Să-i mulţumesc că m-a lăsat să-i fiu prietenă, chiar dacă nu mă pricep la asta; că mi-a dăruit-o prietenă de când drumurile noastre s-au înlănţuit. Că am învățat multe de la ea, lucruri  bune, calde, asezate cu grija în cartea cu vorbe frumoase, din care mereu avea de dăruit câteva pentru toţi amărâţii lumii.  Mi-o amintesc mereu ca un  om care nu iartă prostia,  și ea mi-a dovedit că e  bine să fii aşa cum ești şi nu e nevoie să fii altul. Mereu m-a disperat cu suspiciunea, dusă la extreme, de ziceam ca a branduit-o, dar cum ea e mama tuturor brandurilor, de ce nu l-ar fi putut avea şi  pe ăsta la activ? Să-i multumesc că în perioada mea neagră a adus-o în viața mea mai mult, ea dăruindu-mi o lună de culoare, cu amintiri de vis. Si daca Dumnezeu a înlesnit ca noi azi sa nu ne mai fim alături, eu nu voi uita niciodata cat de mult a contat și cat de multe au ramas scrise in ceaslovul amintirilor comune.
Eu nu mă pricep, mă enervez, n-am răbdare; sunt detaşată, fricoasă şi rece, tai drumul și fac omul sa uite ca i-am fost in preajmă, trecandu-mă la  nereușite, insa n-am regrete. Am fost atât cât trebuia să fim. Oameni-lecții, oameni-treceri, oameni. Din păcate, întâmplările despart drumuri; deciziile personale par trădări, importanța unor lucruri e mai mare pentru unii și total insignifiantă celuilalt. Se nasc prăpăstii. De netrecut. Si poate e mai bine așa. Din acele momente, am găsit alte punți pe care să trec. Poate nu mai merg umăr la umăr cu unii dintre cei care mi-au fost, dar niciodată nu vor dispărea definitiv. Si istoria are cronologii evidente, și a noastră păstreaza urme, exact pana la firul rupt.  Drumul pare lung. Cel puțin teoretic. Noi …încă tinere. Şi chiar dacă nu ni se mai adresează nimeni cu „Domnişoară”, ea tot domnişoara mea va rămâne în amintire; frumoasa cu tineretea formolizată, de parca ea a inventat sintagma „tinerețe fără bătrânețe”.
Nimeni nu-mi va lua ce am avut cândva; poate doar orgoliile, viața si imprevizibilul schimbă cursul drumului. Insă, cred că aveam nevoie să zburăm separat și să încercăm a prinde si alți oameni, alte chipuri și mai puțină suspiciune. Dar dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva, e că nu ne-am fost extensie; ne-am păstrat felul de a fi, fără a lua ceea ce o definea pe cealaltă, lucru rar, acum, când oamenii merg pe drumuri deja bătătorite de alții.
 Nu știu să fiu ceea ce poate scrie într-o stea-așteptare, dar pot fi măcar un om ce învață a trăi cu fiecare eșec, cu fiecare pierdere, cu fiecare amintire dureroasă.  O pagină din cartea mea. Chiar dacă pare ruptă, semnul se vede și e suficient.
Gând bun, ție, oriunde ai fi!

prietene

Mărgăritare pentru EI

E-naltă până la Cer, crucea lor..

E-naltă până la Cer, crucea lor..
Azi ne plângem morții. Îl plâng pe tata și-mi ating cârlionții pe care îi moștenesc de la el. Părul îmi aduce aminte de părintele meu, pentru că își răsfira, cumva, degetele, dându-le  spre spate, ca o greblă, și își băga mâinile în claia lui minunată de parcă aranja aerul de deasupra capului, căci eu nu vedeam ca îl atinge. Era ca o vrajă. Fac și eu la fel, instinctiv, din nevoia de tata. Azi o plâng pe mamaie. Mușc cu pofta dintr-o coajă de pâine ciabata. Ce ar mai râde ea de denumirea asta, văzând cât de tare seamănă cu pâinea ei cu maia pe care o cocea în soba din odăiță. Azi, mi-e tataie în gând. Până la 80 de ani a fost măcelarul de serviciu, bătrânul care încă știa sa-și taie singur porcul de Ignat. ”Ce, mă! Să vină altul să mă învete pe mine, să-mi ia locul? Încă pot eu!” Și putea. Din 2014, copilăria mea de om mare cu bunici..s-a terminat. S-a dus și ultimul mohican.  „Când vine Craciunul, tataie, fără mofturile tale de moș-cocoș, parcă tot mă uit în bătătură, să-ți văd pregătirile pentru ritualul tău de neuitat” 
Azi o plâng pe mătușa Tinca și trag cu ochiul la sticla de țuică de pere, galbenă ca lumina soarelui, și-mi pare că sfârâie ibricul pe foc și că trei boabe de piper plus olecuță de zahăr dau parfum de poveste: „Ioană, adu tu nițică café că eu aduc ceștile pentru țuică! Să ne-ncălzim, oleacă!” Parcă văd mosorelele alea de cănuțe cât degetarele din povestea piticilor cu Albă ca Zăpada cu tot.
Azi plâng bunici uitați de timpuri, cu nume de Marin și Sanda, plâng unchi, mătuși, oameni dragi, prieteni duși de timpuriu. Pe lângă toți acestia, încremenită în timp, va rămâne amintirea îngerilor noștri cu aripi de cenușă și plânsul ăsta nu e melancolic și duios precum poveștile mele cu buni și străbuni, iar tot ce mi-aș dori e să nu rămână doar o întâmplare nefericită de care să ne amintim doar când e 31 octombrie, pentru că plânsul acela arde și mă face să uit că mă ard și alte nimicuri pe care încă le pot trăi. Nouă ne-a rămas posibilitatea asta. Să ne supărăm, să lăcrimăm, să ne bucurăm, să râdem, să ne amintim. Spuneam, deunăzi, că amurgurile nu sunt poetice mereu. Om înțelept mi-a răspuns: ”DA, dar ce bine e sa le vedem in fiecare seara!” Mi-e teamă de uitarea oamenilor, dar știu că mereu cineva va purta o rugă și pentru cei pe care cu greu îi pomenește cineva. 
E-naltă până la Cer, crucea lor..
 Mi-am zis, deseori,  că nu mai adun, nu mai contabilizez plecări definitive, nu mai privesc spre durerile vechi. Cu toate acestea 2016 a fost  un timp al altor plecări, un an în care oameni dragi și tineri ne-au arătat că drumul poate fi scurt și imprevizibil și că mereu se pot adăuga lacrimi și tristeți și nume care se vor striga mereu în șoaptă, căci nu ne-ar răspunde decât ecoul. Oameni cu chipuri rămase doar în inimi durute. Noi ne pomenim înaintașii, în sâmbete ale morților, în comemorări personale sau colective sau atunci când sunt moșii de iarnă sau de vară, însă sufletele noastre rămase fără cei care, până mai ieri, erau parte din noi, vor fi mereu atinse de dorul celor plecați, iar pentru asta nu e nevoie de o dată anume. Cu toate acestea, sunt momente când rugăciunile noastre se aud mai tare …
Dumnezeu să îi odihnească pe toți, iar voi priviți-vă apusurile și răsăriturile bucuroși. Și întelepți..
E înaltă Crucea lor până Cer..

Că sunt Moșii de iarnă, că sunt Moșii de vară, că e doar pomenire zilnică, de duminică, mereu va fi timp de rugăciune,  de candelă aprinsă, de lumânări puse la morminte, de vorbit despre ei moșii și strămoșii noștri, de tămâiat și dat întru pomenirea lor bucată de pâine și vin roșu, sfințind încă o dată amintiri devenite icoane. Dumnezeu să-i ierte!

E-naltă până la Cer, crucea lor..
E-naltă până la Cer, crucea lor..,