Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Și nu mai fug de mine. Rămân…

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

Mereu mi-am zis ca eu nu ma pricep la mai nimic, sau la tot felul, dar la nimic notabil. Nu era subapreciere, nici neincredere, dar aveam langa o sora varsatoare care tot ce executa, aceleasi lucruri pe care le faceam și eu,  ea zici ca se juca. Eu cu triplu de efort. Si tot asa, mă trezeam gandindu-mă ca nimic nu imi e …formidabil.

Când eram in lume, mă tupilam langa un zid, asa cum stateam in liceu, in banca a doua de la perete. Nici n-ati crede ca nu e nevoie sa stai in ultima banca. De acolo, din locul acela, din banca a doua la perete, aproape ca nu te vezi. Si invizibilitatea asta iți convine. Încă experimentez statul lângă un zid, fără a fi pus la zid, ci doar asteptand momentul bun sa ma ițesc din locul meu cu umbre dar si lumina.

Pana intr-o zi cand pentru un om faci cea mai buna mancare, esti cel mai chibzuit om, cel mai indemanatic, ti se zice de zeci de ori pe zi ce mult bun gust ai,  iți asculta toate povestirile despre cele întunecate din tine, râde de ele si te indruma ușor spre o oglinda, dar si  spre orice pasiune pe care o dezvolti, chiar daca e doar pentru o vreme.

Imi place, de exemplu, sa vopsesc lemnaraie; ador mobila veche, dar nu cea stil, ci cea care se poate reconditiona; simt cum pot scoate din anonimat ceva ce altul arunca. In casa mea cam fiecare lucru poarta istoria cuiva.  Cred ca v-ati saturat deja de ideea aia a mea cu „noutati impletite printre vechiturile inimii”, dar asta mă definește puțin. Visez ca voi face niste cursuri speciale despre vopseluri și antichizare. Daca nu as fi prinsa in altele, maine m-as duce. Asa, astept toamna. Iubesc, toamna. Toamna mi se coc toate, până și vacanta e concreta caci, in sfarsit, atunci o pot imparti cu sotul meu. Vara doar eu sunt cu acest privilegiu. Insa, fara el…nimic nu e grozav.

Într-o zi, gandindu-mă ca eu n-am nicio menire pe acest pamant, mi-au venit povestile in dar. Ce am facut eu cu gandul asta? Mi-am zis ca-s compuneri defazate, scrise cu 25 de ani mai tarziu decat trebuie.  Si n-am mai scris permanent, ci ocazional, raportandu-mă la ce vedeam in jur. Cand am reusit sa-mi amintesc anul 2013, inceputurile scrisului meu, și bucuria fiecarui cuvant, mi-a revenit suflul.

Uitam mereu, insa, cat de tare și rapid mă relaxeaza înșiruirea asta de cuvinte. De am talent in ceva e mai putin important acum, dar cred ca devine important faptul ca, in sfarsit, prin pasiunile mele noi intalnesc oameni extraordinari și observ ușor texte formidabile sau acțiuni la care nici nu visam vreodata,  care ma asaza in matca multumirii de sine.

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin...
Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

 

Mărgăritare versificate

Noaptea de Sânziene

Noaptea de Sânziene
sursa: internet, Noaptea de Sânziene
sursa: internet, Noaptea de Sânziene
Azi noapte sânzienele au înflorit
Să prindă fete dalbe-n păr cunună,
Azi noapte s-au pus vise la rodit
Și s-a privit spre stele și spre lună.
 
Azi noapte, spun legende cu parfum,
Fecioare despletite au făcut horă,
Unii mai zic că le-au văzut în fum,
Iar alții că pădurea le adoră.
 
Și mai zic unii că e dans străvechi,
Că-i musai să te faci că nu le vezi,
Că-s iele care umblă în perechi,
Și fură graiul dacă-n joc te pierzi.
 
Că te atrag cu trupurile lor de zâne
Și se închină ca-ntr-un ritual,
Că poți să nu apuci ziua de mâine,
De taina lor o strigi, ca-ntr-un semnal;
 
De vezi fecioare care par mirese,
Și uiti de Sânziene și de jocul lor,
Ești parte dintr-o lume cu miresme,
Alesul nopților cu taină ce te vor.
 
Se zice, dacă scapi de-a lor îmbrățișare,
Viața-ți va fi marcată de frumos,
Și că vei face muncă creatoare,
Dar vei purta în tine un oftat duios.
 
 
Nu știu dacă-i legendă sau doar fantezie,
Știu însă că hrănim imaginații,
Și Sânzienele se ascund în poezie,
Iar în cuvinte chiar sunt incantanții.
 
Azi noapte, multe dorințe au urcat spre cer,
Și flori gălbui s-au așezat cununi,
Iar azi, văd oameni surâzând ca-ntr-un mister,
Păstrat în două stele, în alte lumi,
 
…sperand la împlinirea lor.
sursa: internet
 
 
Mărgăritare versificate

România poartă Ie

România poartă Ie,

Nu de-acum, de când se știe!
E cusută-n fir de foc,
Descântat în busuioc,

Prin împunsături terestre,
Dumnezeu ne-a lăsat zestre
Semne veșnice brodate,
Bogății neașteptate.

Pe cămeșa cea cu vise
Râuri sunt, păduri sau spice,
Cruci și rost, șiruri bogate,
Straiul nostru-i sfânt în toate;

Din hotar până în hotar
Ia noastră-i un altar
Unde ard povești frumoase,
Prin motive migăloase,

De deochi sau amor dulce,
In romb, floare sau în cruce;
Voronețul stă-n culoare
Roșul, albul, galben-soare,

Totu-i prins pe-a noastră ie:
Moarte, adult, copilărie,
Bucurii, tristeți, uniri,
Vindecări, mărturisiri,

Șiruri lungi de energii,
Borangic cu ape vii,
Liturghie și credință
Toate îmbracă a noastră ființă,

Și bătrâni, dar si copil
La botez, dar și pe miri,

Am trecut prin timp gătiți,
În port sacru primeniți
Am un gând, neașteptat,
De acolo, de la sat,

Unde încă se mai țes
Și pânzeturi, și-nțeles:
Nu-i așa că-n aste timpuri
Ia se coboară-n mituri

Și apoi urcă iar coline,
Inspre mine, înspre tine,
Înspre orișicui îi pasă
De simbolul de acasă?

Și că-n sarbători făclie
România poartă ie?
Și mai am o constatare,
Azi, când lumea-i așa mare,

Și ne risipim prin ea,
Ia-i ca duminica,
E o candelă cu mir
Povestită fir cu fir,

Cin’ ne vede ne admiră,
Ne citesc filă cu filă,
Răsfoind prin cusătură
Neam, istorii, semnătură
….românească

România poartă ie
România poartă ie
România poartă ie
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Merit? Merit…

Merit? Merit…:
Se scutură lumea de colbul durerilor de-o clipă, acelea nespuse, nerostite, șoptite doar vântului, dosite în nisipul clepsidrei sau sub pietrele albe de pe dealurile vieții pe care mai umblau încă drumeți neștiutori în ale lumii. Se făceau nori și se ridicau deasupra capetelor  deja plecate, cu privirile îndreptate spre alte poteci și alți munți de cățărat. Unii grăbeau pasul ca nu cumva, sub povara celor ridicate în văzduh, să nu revină și să le pice pe umeri greutăți și mai mari.
Mai scăpa câte unul, dar dintre cei cu frici multe la purtător nu prea se vedeau învingători. Pe cei inocenți și pe cei generoși, norul îi ocolea, ba… chiar le trimitea vânt cald și nisip fierbinte sub picioare, încât să recunoască iubirea, căldura potrivită, drumul pe care nu îndrazniseră a-l petrece cu piciorul inimii.
Apoi, tot lor le punea crengi și frunze, și muguri, le dădea ploaie cuminte însa îi lasa să înflorească singuri; să-și dea rod și să se bucure. Erau printre ei copaci-inocenți cu suflet de artist și cu vise altoite prin alte ramuri. Ăștia mișcau nisipurile,  generos și blând, cu perseverențe timide, dar ferme, încât întomnau în veri și împrimăvărau de două ori pe an, uitând de timp și timpuri.
În scorburi se adunau scoici și boabe de mărgean, flori de sticlă și fluturi încremeniți în frumusețea aceea de lume. Mascote și semn în ținutul iubirilor de oameni. Se recunoșteau între ei, după palma stângă, după inelarul cu cerc magic și după emoțiile ce iar se ridicau deasupra lor, transformate în soare, de astă dată, la care doar ei puteau privi.
Se roteau în stânga și în dreapta, făcând loc și altora, deși mulți treceau uitându-se cu spaimă după zmeul cu griji ce tocmai se ridicase. În loc de recunoștință  le rămâneau suspendate, în inimi, ochiurile firelor ce se destrămau la primul pas făcut.
 Câte unul, însă, tot simțea nisipul și se mira că și locul sterp dădea roade, dacă aveai răbdare. Mulți înțeleseseră că ai nevoie să rămâi în pereche, dar după furtuni cu colb auriu, la numărătoare totul era egal. Din scorburi unii luau mărgean și scoici și făureau podoabe pe care le așezau, discret, pe crengile roditoare, a ofrandă. Nu știu cum, dar unele dintre ele nu rămâneau acolo unde era dorința, însă înfloreau de emoție și se știa că doar se greșise destinatarul sub luciri nepotrivite.
În lumea de pe pietrele albe și nisip curgător, norii erau mereu pe aproape, dar se ridicau rapid, căci iubirea celor calzi îi trimitea în locuri despre care nu auzise nimeni.  Niciunul nu se întorsese a povesti. În oaza lor era despre rămânere și încredere, nu  rătăcire și instabilitate, deși nu se închideau granițele niciodată.
Acolo, putem intra cu toții, unii în perechi, alții singuri, dar fără frici, spaime și renunțări. Mi-e teamă, însă, că dacă mă voi uita mereu în spate, n-am să văd când omul cu zmeie se va odihni și va înfrunzi iar. Cred, totuși, că voi găsi mereu locul, căci fierbințeala sufletului îmi e barometrul perfect.
Dar…oare merit? Fuge nisipul. Merit. Mă înlănțui în iubire….din nou…

 

stejarul îngerilor, sursa: internet - Merit? Merit!
stejarul îngerilor, sursa: internet – Merit? Merit!

 

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poveste simplă cu gust de…

Să scriu cu litere de poveste, despre  poveștile simple din jurul meu mi se pare cel mai bun exercițiu de umplere al unui timp ce devine astfel unul de bună calitate. Pentru mine. Sar peste cei cărora această manifestare le pare ori spovedanie publică inutilă, ori pierdere de timp. Și astfel, cu o cană de ceai alături, de cafea, cu un ceva bun lângă și cu mintea golită de problemele vieții se aștern, ca prin farmec, litere ce întregesc imagini. Nu-mi doresc să analizez nimic, ci doar să pun formă, dată cândva de fiecare celulă din mine, întâmplărilor care se așază în simplitatea unui text. Bineînțeles că aleg ceea ce scriu, pentru că nu totul se poate îmbrăca în cuvinte când goliciunea unor adevăruri sau povești încă stânjenește amintirile. Dar o fac ușor și mă opresc atunci când simt că nu mai bat inimi în silabe. Emoția primei citiri îmi e mereu vie, o port de fiecare dată când revin peste text.
Am prietene care îmi spun că ar fi foarte tare să le scriu poveștile de viață și, deși cunosc amănunt cu amănunt, realizez că nu le pot pune în evidență așa cum ar merita. Habar nu am dacă sunt dezamăgite de asta. Nu-mi vor spune, căci ele cred doar că face parte din procesul meu de creație și din lungul drum de coacere al formei. Cred că  vor afla că nu am rețete ci, dimpotrivă, că mereu am improvizat pe firul subiectului care m-a bântuit.
Într-o zi, pe  o ploaie continuă care nu-mi displăcea deloc, pentru că mi-a adusese o zi liberă în dar, am vrut să beau un pahar de vin roșu. Recunosc vinovată că nu știu a bea vin roșu și că nici nu reușesc a-i găsi farmecul. Sunt oameni care vorbesc ore despre tot felul de beneficii, de miresme, de arome, de soiuri, de producători, de mâncărurile care s-ar potrivi pe lângă. Eu mă plictisesc mereu, așa cum mă plictisesc când mi se dau prea multe amănunte în multe alte lucruri. Pe mine trebuie să mă convingi rapid și eficient. Dacă în schimb strecori toate amănuntele pe rând, nu de-a valma, în poveste care să-mi atragă atenția, se schimbă datele problemei, însă, per ansamblu, sunt expeditivă și tot ce vreau ..e sa știu dacă vinul e… acru. Și nu, nu mă intereseaza dacă e acru si sec, dacă așa trebuie să fie, dacă e lemnos, pământiu, ciocolatiu și multe alte lucruri de marketing, eu nu sunt băutoare de vin și nu mă pricep. Dar devin pricepută când, din greșeală sau nu, soțul meu îmi spune „gustă-l pe ăsta”. Și atunci tac și simt cu adevarat și fruct și bun, și aromă și că nu e dulce, dar nici acru, și mă trezesc cum sunt sedusă Și cum intru în film perfect, acolo unde nu am personaje principale ci doar eu păstrez pelicula, să nu uit că am găsit un vin roșu potrivit mie. Nu la fel vorbesc despre cel alb sau roze.  Acolo sunt fan. Dar azi nu e vorba decît despre paharul cu vin roșu și…..
..un bărbat care iubea amănuntele. Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai așezate și în ordine, cu atât era mai mulțumit. Când îi vedeai silueta perfectă, fără exagerări, dar ghiceai rapid cum e cu joggingul de dimineață sau seara, pantalonii fără nicio cută, cămașa de ziceai că acum a scos-o din dulapul cu haine călcate impecabil, părul mereu tuns atât cât trebuie, niciodată nefiind între două tunsori, adică zici că avea frizerul tocmit pentru momentul când primul fir de păr răzleț ieșea din armonie,  zâmbetul așezat pe chip cu o ușoara stânjeneală, cu alte cuvinte nu venea în mod natural, ci știa că e accesoriu musai,  …chiar nu puteai trece fără să nu mustăcești a neliniște.
Părea că lucrează în armată, căci toate gesturile erau cuminți, așezate și nu făcea uz de ceva lăbărțat și nelalocul său. Ochii negri și rotunzi, nasul mic, ușor cârn, părul închis la culoare, iar fața atât de albă încat ziceai ca e desenat de unul căruia nu-i plac culorile, făceau un om interesant din cel care părea bărbatul fără vârstă. Era trecut de 40, eu, pe atunci, neavand înca 30, iar curiozitatea mea era estompată de o preconcepție – că orice om care are ceva ani în spate, are și un „bagaj” cu el, dar mai ales are personaje care sigur s-ar introduce într-o eventuală poveste comună cât să te tulbure..
Într-o zi, îl văd în piață cumpărând gogoșari. L-am privit, fără să știe, cum, minute în șir, a cules și ales, de pe tarabă, cei mai armonioși gogoșari, cu o nonșalanță greu de descris, de parcă-i măsura să nu iasă cumva dintr-un anume diametru sau șablon. Femeia care-i vindea se uita la el ca la a opta minune a lume, incapabilă să mai rostească ceva. Părea mereu că nu se grăbește nicăieri și până nu era totul așezat cum își dorea nu trecea la altă acțiune. De câte ori ajungea în fața mea avea un nefiresc în râs, se așeza de pe un picior pe altul, se apleca parcă să m-atingă, ca în secunda urmatoare să-i vezi mâna rămasă suspendată-n aer, atingându-și buzele, de parcă alunga vreo idee ce tocmai  o retrogradase. Era imposibil să nu observi toate acestea, însă nu pot spune că nu era interesant în tot deranjul acela al lui.
Vreun an ne-am tatonat în schimburi de replici fără substanță, care mie îmi păreau false, eu fiind mai atentă la faptul ca omul era atât de meticulos în înfățișare, gesturi și cuvinte, încât chiar nu înțelegeam ce vedea la mine, eu cea cu sufletul vraiște și cu larghețe în desfășurare. Mereu când mă vedeai eram pe fugă, tropăind neplăcut, căci nu renunțam, nici în ruptul capului, la tocuri, chiar dacă munca mea necesita ceva… confortabil. Pentru mine, însă pantofii cu toc însemnau confort. Îi promiteam, deseori, că vom bea un pahar cu vin, cândva, dar eu spuneam asta trântind portiera mașinii, iar el rămânând, ca o statuie, în mijlocul drumului, fără să pară că mi-a înțeles mesajul.
Mereu am urât telefonul. Cât timp îl aveam pe cel fix, mă gândeam ce bine ar fi  fost să știu dinainte cine sună, iar când în sfârșit se putea vedea asta, mă luau agitațiile neștiind cum să mă eschivez. Mai aiurea era –  și încă e, aș spune – când dai nas în nas cu omul care a insistat cu apelul, iar tu nu știi cum să-i explici că nu suni înapoi, fără să ai însă un motiv concret pentru asta.
După 15 ani, văd că am reușit să nu mai dau explicații. Nu sun pentru că nu vreau să mă mai  confesez personal, nu vreau a spune amănunte nefolositoare altora și prefer genul acesta general de exprimare ca și când îmi asum orice lucru lăsat liber.  Sun doar de musai. Și totuși, omul cu fruntea bombată și tenul prea alb mă sună într-o zi și-mi spune că e în fața blocului meu și are o sticlă de vin cu el. Până să explodez puternic, știind din propria experiență că rar un bărbat asociază vinul doar cu o cină, omul îmi garantează că nu ar trebui să-mi fac gânduri în plus, parcă rușinându-mă, puțin, de exaltarea mea primitivă.
Găteam ceva ce n-am mai gătit niciodată, de atunci, pentru că nu mai știu rețetele –  o ruladă de carne și o varză fiartă întreagă cu nu știu ce sos alb. Terminasem de vreo jumătate de oră. Omul urcă, iar după două fâstâceli de poveste, în care ni se ating nasurile într-un pupat prietenesc, îl invit în sufragerie. Numai că el nu voia în sufragerie, ci, mai degrabă, bucătăria era locul pe care-l prefera. În mâini ținea două sticle. Una care avea nevoie de un tirbușon și alta, era un pet de vreun litru cu un vin negru care intimida doar privindu-l. Și așa a început una dintre serile pe care nu le-am uitat până azi și cred că nici șanse nu ar mai avea, dacă tot aștern ceva cuvinte despre.
Purtam o rochie bleumarin închis, cu o placă deasupra sânilor și cu guler școlaresc, evazată, lejeră cât să fiu sigură că mă fâțâi fără probleme prin fața bărbatului cu gesturi impecabile. El jurai că s-ar  fi dus la vreun eveniment, deși totul nu era prețios, dar modul lui de a fi dădea impresia asta generală.
Nu ai un tirbușon?, mă întrebă el uitându-se în jur de parcă ar fi căutat mai repede cu ochii decât aș fi făcut-o eu ca gazdă;
S-ar putea să am…, mă trezesc aproape șoptind, neconvingător, în timp ce cotrobăiam prin sertare;
Tu chiar nu bei vin? Uite, azi am venit să îți arăt două moduri de a te bucura de un pahar de vin. Dar mi-ar trebui tirbușon….
Găsesc  unul rahitic, îmi trimite o privire plină de compasiune, timp în care mă întreabă, doar din curtoazie aveam să aflu, ce am gătit.
Ruladă de carne și o rețetă nouă de varză. Vrei?
Nu!, îmi zice el. Ora mea de masă a trecut de mult!, iar eu cred că am căscat și mai tare ochii, căci departe era modul meu de a fi printre programări ale foamei.
Totuși, gust din varza asta că pare specială!,  timp în care se chinuia, de zor, să scoată dopul ce se încăpățâna să reziste.
Într-un final, sticla se odihnește pe masă, moment în care îmi cere două pahare:
Astea? , mă privește nedumerit, de parcă era la restaurantul Aro Palace si eu eram chelnerița neobrăzată care adusese pahare de apă în locul celor de vin;
N-am altele!, insist eu, fără să-l conving, de zici că-mi țineam zestrea ascunsă pentru musafiri buni, iar el nu făcea parte dintre ei.
Cum n-ai? E un sacrilegiu să bem vinul acesta în astfel de pahare.
No, bine că nu sunt de plastic!, încerc eu o glumă degeaba, căci cu greu a pus vin în pahare și cu mult mai multă greutate am reușit să sorb prima gură. O oboseală fără seamăn se instala în mine, iar omul din fața mea nu vedea, nicio clipă, că mă pierduse de când mă trimisese după tirbușon. A început să-mi explice istoria vinului, aromele, mirosul, mă punea să-l adulmec, să-l simt, să ..naiba să-l fi luat pe el de vin, că îmi trecuse orice chef de a simți vreo plăcere. De alte plăceri nici nu mai putea fi vorba. Cu greu am reușit să spargem gheața, dar tot nu am scăpat de teoria băutului de vin din paharul potrivit tocmai pentru a ajunge la tine efectul total. Și a avut dreptate, căci efectul a fost îngrozitor. Eu mă plictiseam și uram cu toata ființa mea sticla aia de vin, însă recunoșteam, politicoasă și nu numai, că avea dreptate – nu era acru, nu era dulce, nu era decât o licoare care nu mă merita în acea seară, dar nu-l merita nici pe el.
După un timp, mă întrebă dacă am miere de albine.
Iaca așa, de unde?
-Nici scorțișoara, cuișoare, arome?
-Nuuuuu!, spun eu cu o convingere si o exasperare…. evidente, deja…
Ah, ce păcat! Voiam să-ți arăt cum se face vinul fiert, perfect. De la arome, încălzit, miere, punct culminant.
N-am aflat,  punctul culminant fiind doar cel eliberator, când, realizând că nu mă interesa nimic din pasiunile sale introduse cu forța, s-a grăbit să plece.
Ne-am întâlnit peste mulți ani, într-un moment dificil din viața mea, el de mână cu fiul său. Am împărțit o înghețată, o poveste caldă și un zâmbet neformal, bucurându-ne că viața ne-a dat fiecaruia drum, pâine și vin.
Din vinul lăsat, atunci, în casa mea, am băut o săptămână și mai bine..câte o înghițitură. Mi-am cumpărat, pentru prima dată, pahare pentru vin și am realizat, totuși, că vinul bun nu e pentru oricine. Unii se nasc cu gusturi rafinate, alții le cultivă, iar câțiva ca mine îi invită pe ceilalți la un pahar de..prietenie vorbită. În schimb, am devenit expertă cu…tirbușonul. Am unul deștept. Soțul meu e băutor doar de vin roșu, însă, exact ca mine, nu reușește mereu să facă din această plăcere mai mult decât e. Pentru el, vinul, fie că e într-o cană imensă de lut sau ceramică, poartă alte simboluri – de acasă, de relaxare, de vorbă tihnită, de prietenie și de zi încheiată în gust de viață roditoare.
Poveste simplă cu gust de vin v-am lăsat azi. S-o sorbiți din orice pahar doriți.
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea - poveste simplă
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea – poveste simplă