Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Merit? Merit…

Merit? Merit…:
Se scutură lumea de colbul durerilor de-o clipă, acelea nespuse, nerostite, șoptite doar vântului, dosite în nisipul clepsidrei sau sub pietrele albe de pe dealurile vieții pe care mai umblau încă drumeți neștiutori în ale lumii. Se făceau nori și se ridicau deasupra capetelor  deja plecate, cu privirile îndreptate spre alte poteci și alți munți de cățărat. Unii grăbeau pasul ca nu cumva, sub povara celor ridicate în văzduh, să nu revină și să le pice pe umeri greutăți și mai mari.
Mai scăpa câte unul, dar dintre cei cu frici multe la purtător nu prea se vedeau învingători. Pe cei inocenți și pe cei generoși, norul îi ocolea, ba… chiar le trimitea vânt cald și nisip fierbinte sub picioare, încât să recunoască iubirea, căldura potrivită, drumul pe care nu îndrazniseră a-l petrece cu piciorul inimii.
Apoi, tot lor le punea crengi și frunze, și muguri, le dădea ploaie cuminte însa îi lasa să înflorească singuri; să-și dea rod și să se bucure. Erau printre ei copaci-inocenți cu suflet de artist și cu vise altoite prin alte ramuri. Ăștia mișcau nisipurile,  generos și blând, cu perseverențe timide, dar ferme, încât întomnau în veri și împrimăvărau de două ori pe an, uitând de timp și timpuri.
În scorburi se adunau scoici și boabe de mărgean, flori de sticlă și fluturi încremeniți în frumusețea aceea de lume. Mascote și semn în ținutul iubirilor de oameni. Se recunoșteau între ei, după palma stângă, după inelarul cu cerc magic și după emoțiile ce iar se ridicau deasupra lor, transformate în soare, de astă dată, la care doar ei puteau privi.
Se roteau în stânga și în dreapta, făcând loc și altora, deși mulți treceau uitându-se cu spaimă după zmeul cu griji ce tocmai se ridicase. În loc de recunoștință  le rămâneau suspendate, în inimi, ochiurile firelor ce se destrămau la primul pas făcut.
 Câte unul, însă, tot simțea nisipul și se mira că și locul sterp dădea roade, dacă aveai răbdare. Mulți înțeleseseră că ai nevoie să rămâi în pereche, dar după furtuni cu colb auriu, la numărătoare totul era egal. Din scorburi unii luau mărgean și scoici și făureau podoabe pe care le așezau, discret, pe crengile roditoare, a ofrandă. Nu știu cum, dar unele dintre ele nu rămâneau acolo unde era dorința, însă înfloreau de emoție și se știa că doar se greșise destinatarul sub luciri nepotrivite.
În lumea de pe pietrele albe și nisip curgător, norii erau mereu pe aproape, dar se ridicau rapid, căci iubirea celor calzi îi trimitea în locuri despre care nu auzise nimeni.  Niciunul nu se întorsese a povesti. În oaza lor era despre rămânere și încredere, nu  rătăcire și instabilitate, deși nu se închideau granițele niciodată.
Acolo, putem intra cu toții, unii în perechi, alții singuri, dar fără frici, spaime și renunțări. Mi-e teamă, însă, că dacă mă voi uita mereu în spate, n-am să văd când omul cu zmeie se va odihni și va înfrunzi iar. Cred, totuși, că voi găsi mereu locul, căci fierbințeala sufletului îmi e barometrul perfect.
Dar…oare merit? Fuge nisipul. Merit. Mă înlănțui în iubire….din nou…

 

stejarul îngerilor, sursa: internet - Merit? Merit!
stejarul îngerilor, sursa: internet – Merit? Merit!

 

 

4 gânduri despre „Merit? Merit…

  1. Pentru ce ai acum ai trudit, căci și iubirea tot cu trudă se agonisește. Păstreaz-o intactă și cu intensitate că o meriți, e doar a ta. Dumnezeu ți-a hărăzit un suflet pereche care să te vindece de frici și să te apere de întuneric. Al tău îl învăluie formându-i în jur o aură sfântă. Două jumătăți, un singur suflet, un tot indestructibil..

    1. STIAM CA VOI UCIDE CONTINUTUL CU ULTIMA REPLICA, dar nu m-am putut abtine. Si da, am suferit prea mult in urma multor decizii care au afectat si alti oameni, ceea ce m-a facut, ca in timp, daca nu pot oferi nimic din mine, macar sa nu fac rau nimanui si sa merit sa-mi traiesc viata linistita.

Lasă un răspuns